Pajiștile pline de verdeață aducătoare de viață ale muntelui Eldur Fjall erau scăldate în acea dimineață iarăși în bobi mari de rouă, iar acele boabe de sclipire multicoloră făceau ca natura în jur să fie atât de fermecătoare, căci până și soarele pe cer rămânea uneori înțepenit în a lui călătorie doar și doar pentru a privi la acea minunăție numită daruri ale pământului din cer.

Deși de abia se iviră zorii, aerul dimineții era destul de cald, căci vremea era spre mijloc de vară, iar aceasta făcea ca totul în jur să fie atât de plăcut la atingere și atât de cald.

„Superbă-i dimineața, nu-i așa?” își întrebă Kaerlleikans sora, când cele două se apropiară de micul pârăiaș, care trecea nu departe de a lor casă, pentru a-și spăla chipurile în al lui apă lină și a se pregăti de o nouă zi.

„Fără doar și poate,” răspunse veselă Upprisinn, care deja terminase al ei mic ritual de frumusețe și, ridicându-se în picioare, își ridică și mâinile întinzându-le înspre soare și încercând astfel să-și dezmorțească și trupul.

Kaerlleikans își privi pe furiș sora și zâmbi, căci tânăra de 17 ani iubea nespus viața și era mai mereu pusă pe șotii. De aceea, pândind momentul potrivit, când Upprisinn închise ochii și-și îndreptă fața spre razele de soare pentru a se desfăta cu a lor lumină caldă, Kaerlleikans făcu palmele căuș și, umplându-le cu apă, își stropi sora.

Deși așteptase această reacție a surorii ei, Upprisinn se prefăcu surprinsă și-și privi cu ochi furioși prefăcuți sora: „acum singură ai căutat-o,” spuse ea deodată și fugi înspre Kaerlleikans.

Cele două-și începură hârjoneala în apă și nici nu băgară de seamă când de ele se apropiase un străin.

Străinul însă decise să nu le întrerupă jocul, așa că făcu câțiva pași în lături și se așeză pe un pietroi aflat nu departe de pârăiaș și așteptă în liniște, în timp ce se juca cu un firicel de iarbă prins între dinți.

Prima care-l zări fu Upprisinn care-și opri jocul, forțându-și sora să privească în aceeași direcție.

Ambele fete părură uimite și speriate în același timp, căci deși trăia multă lume pe acel munte, nimeni nu îndrăznise niciodată să întrerupă fetele în timp ce-și spălau fața la pârâu, darămite să se apropie de ele. Asta însemna că străinul nu cunoștea regulile zonei.

„Pare a nu fi de pe aceste locuri,” spuse în șoaptă Kaerlleikans, apropriindu-se de sora ei, însă rămânând parcă ascunsă în spatele ei.

„Așa se pare,” răspunse Upprisinn îngrijorată, dar după ce trase adânc aer în piept și-și făcu curaj, decise să se apropie de străin, căci chiar dacă tinerele fete de obicei, în astfel de situații, strigă înnebunite după ajutorul părinților, cele două surori învățaseră în timp să se apere și singure, căci văzuseră cu câtă trudă avuseră grijă a lor părinți de ele până când acestea crescură, căci viața de munte e grea de felul ei, la fel cum e mai greu să asiguri familiei de-ale gurii, dar și oamenii sunt mai reci și nu atât de săritori la nevoie.

Upprisinn ieși din apă și după câțiva pași se opri, fiind la doar doi metri distanță de pietroiul pe care stătea bărbatul, dar el nici nu se uită la ele, ci continuă să se joace cu firul de iarbă și să privească distrat în zare.

„Cine ești?” îl întrebă deodată fata, dar dându-și seama că întrebarea ei putea fi nepoliticoasă ea schimbă tonul: „adică, cine sunteți, domnule?”

După câteva secunde de așteptare și căscând dulce, străinul privi la ele și rosti cu jumătate de glas: „Upprisinn - răsăritul. Nu degeaba titanidele ți-au dat acest nume, căci în a ta inimă mereu răsare soarele.”

Mirată de a străinului cuvinte, Kaerlleikans păși în față și-l privi îndelung. „Atunci, care ar fi însemnătatea numelui meu?” întrebă ea. „Numele meu este…”

„Kaerlleikans,” rosti străinul, de data asta cu mai multă încredere în sine. „Cine nu știe al tău nume?! Căci el are în sine două înțelesuri - de dragoste și viața sufletelor de după moarte.”

Aceste cuvinte o făcură pe Kaerlleikans să se cutremure, căci deși niciodată nu se întrebase ce ar putea însemna numele pe care-l poartă, totuși la aceste cuvinte nu se așteptase, iar asta o făcea atât de tristă.

În tot acest timp, cât străinul vorbise cu Kaerlleikans, Upprisinn îl analiză îndelung, căci portul străinului, modul în care vorbea și se comporta, precum și ochii lui negri ca smoala o nelinișteau nespus.

„Tu nu ești cel care susții a fi,” rosti în cele din urmă Upprisinn, luându-i prin surprindere atât pe străin, cât și pe sora ei, care-o privi cu ochi înmărmuriți. „Deși porți piele de miel pe al tău trup, nu ești decât lupul ascuns de ochii lumii, căci a ta natură te dă de gol indiferent de locul în care ești sau portul pe care-l porți.”

Cuvintele ei îl făcură pe străin să zâmbească și, aplecându-se ușor în față și sprijinindu-și brațele pe genunchi, străinul se uită adânc în ai ei ochi. „Și totuși nu degeaba spun unii că frumusețea și deșteptăciunea merg deseori mână-n mână. Din câte văd poți vedea dincolo de aparențe.”

„La fel cum pot să ghicesc motivul vizitei tale aici,” rosti de data aceasta Upprisinn.

„Serios?! Nu mai spune?! Și … care e rostul vizitei mele aici?”

„Ceea ce sufletul îți caută, dar nici când nu poate găsi,” răspunse în locul surorii ei Kaerlleikans, iar când Upprisinn și străinul o priviră, văzură cu uimire că tânăra arăta de parcă era în transă.

„Hestia!” mârâi străinul, neplăcut surprins de această turnură a lucrurilor. „Credeam că te-ai calmat după ce ai fost închisă în ale tale flăcări și blestemată pe veci să fii doar parte din ele. Însă văd că m-am înșelat” și glasul lui răsună asemeni tunetului, iar ridicându-se în picioare și dându-și mantia neagră într-o parte, străinul își revelă adevărata natură - Coallar.

Ochii negri ca smoala ai regelui cărbunelui ardeau precum tăciunii stinși, dar care totuși mai au în ei acea fierbere a căldurii care amenință să ardă zarea în jur doar de arunci iar asupra lor câteva vreascuri. Părul său lung până la umeri și negru ca pana corbului nu era lin precum cel al copiilor lui, ci din contră cădea valuri-valuri, de parcă ar fi fost spirale vii, prinse de creștetul unei vietăți fără viață și moarte.

Hainele nu-i erau impunătoare, dar deși erau complet negre, totuși ele aveau în ele o nuanță strălucitoare care amintea de portul hainelor de nobil, căci Coallar era vestit pentru capacitatea sa de a da veșmintelor sale noblețe, precum și lucrurilor pe care le atingea, căci deși domnea acum doar asupra munților de cărbune, totuși avea libertatea de mișcare și mereu era în căutarea a ceva.

Când scoase a sa sabie din teacă, fetele se dădură brusc înapoi, speriate. Însă Coallar nu apucă să facă nici doi pași spre ele, când de nicăieri apăru Iohar, cu o furcă lungă în mână și se puse între Coallar și fete, cu gând să le apere cu propria viață.

„Sunteți bine?” își întrebă fiicele Iohar, iar ele doar dădură aprobator din cap. „Mergeți în casă!” rosti el poruncitor.

„Dar tată…,” încercă Upprisinn să se împotrivească.

„Acum, Upprisinn! Acum! Nu mă faceți să repet!”

Fără prea mare tragere de inimă, Upprisinn își apucă sora de mână forțând-o să revină în lumea reală și cele două fugiră spre casă.

Coallar, privi în aceeași direcție, până când fetele nu intrară în casă și închiseră ușa cu zăvorul. Atunci el zâmbi. „Le-ai învățat bine se pare. Să se ascundă de soartă mă refer.”

„Aici te înșeli, rege cărbune, căci nu ele se ascund de soartă, ci soarta se ascunde în ele.”

„Deci știi pentru ce am venit aici,” spuse Coallar și, coborând de pe pietroiul său, făcu câțiva pași spre Iohar, care se trase în spate, dar fără a trage dinții furcii dintre ei doi. Însă, când simți că nu poate fugi de această inegală luptă, Iohar se opri locului și, îndreptându-se de spate, își privi inamicul în ochi, lăsând colții furcii să mănânce din pământ, în timp ce el se sprijini în a ei coadă.

„Desigur că știu ce cauți, precum știu că nu ve-i găsi nicicând asta,” rosti încet Iohar.

„Aici se pare că te înșeli, ființă umană, căci ce ascunzi tu e născut din al meu suflet și-mi aparține.”

„Icoana Sufletelor nu-i născută din tine, Rege Coallar. Ce a dat viață icoanei e însăși nemurirea - cea la care tu tinzi de veacuri, dar nu ai avut nicicând șansa să-i miroși al ei parfum. Sau mă înșel?”

Coallar își opri al său mers prin fața lui Iohar și, cu mâinile la spate cum obișnuia de obicei să meargă, privi spre Iohar.

Aceasta îi dădu bărbatului curaj, căci Iohar știa prea bine natura explozivă a lui Coallar, dar de data asta acționa destul de precaut și calm, ceea ce nu-i stătea în fire și dădea mult de bănuit.

În spatele lui Iohar se mișcă ceva, iar asta schiță pe fața lui Coallar un mic zâmbet. „Acum e acum,” spuse regele cărbune și, mișcând ușor a sa mână dreaptă, făcu să se apropie acel ceva din spatele lui Iohar cu mai multă forță.

Iohar apucă brusc coada furcii și, întorcându-se dintr-o răsuceală bruscă pe călcâie, lovi cu furca sabia lui Coallar care-l amenința din spate cu moartea.

Sabia însă tăie coada furcii în două și-o făcu să cadă la pământ, însă vârful ei ascuțit se opri la doar doi centimetri de pieptul bărbatului, parcă mânată de o forță nevăzută.

„Ah, urăsc băgăcioșii,” mormăi Coallar și brusc, atât el, cât și sabia, dispărură în neant.

Uimit la culme de această întorsătură de situație, Iohar privi în jur, dar doar când își ridică ochii spre cer, îl văzu pe Dike apropiindu-se pe-un cal negru, înaripat.

„Maestre Dike!” șopti înfrigurat Iohar și căzu cu fața la pământ, într-o închinăciune în fața titanului.

Când copitele calului negru atinseră pământul și Dike sări jos de pe a calului spinare, el se apropie în grabă de Iohar și-l forță să se ridice: „Nu-i timp de pierdut, Iohar. Știi și tu că Coallar nu renunță atât de ușor, mai ales când simte că ceea ce-i trebuie este prin preajmă.”

„Atunci, ce-i de făcut, maestre Dike? Știi și tu prea bine că eu nu am puterea de a face față urii lui Coallar, iar fetele mele…”

„Știu, Iohar. De aceea e timpul să părăsești aceste locuri.”

Fața lui Iohar deveni deodată serioasă și el se ridică în picioare, încă susținut de mâinile lui Dike care-i atingeau brațele.

Privind încă în pământ, Iohar rosti hotărât: „aici e casa mea. Am părăsit-o odată. Nu am de gând să plec din nou.”

„Dar Iohar,” insistă Dike.

„Eu mi-am îndeplinit destinul, maestre Dike. Am avut grijă de ale mele fete și am făcut cu ale mele mâini trudite cele două pumnale numite Icoana Sufletelor. Cel care trebuie să aibă grijă ca profeția să fie dusă mai departe ești tu, Maestre. De aceea fetele mele v-or merge cu tine.”

„Dar, tată…” se auzi nu departe de ei vocea lui Kaerlleikans și, privind într-acolo, Iohar își văzu ambele fiice și pe Syana stând în loc și privindu-l preocupate.

Iohar nu spuse nimic, dar fața lui reflecta furtuna din al lui suflet, furtună pe care doar Syana o putea citi pe a lui față. De aceea ea apucă mâna fiicelor și le trase cu forța după ea.

Ajunse în casă Syana începu să strângă lucrurile fetelor în boccele, în timp ce ele stăteau lângă ușă și priveau la ea, fără să înțeleagă ce se întâmplă.

„N-avem timp de pierdut,” strigă în cele din urmă Syana la ale ei fete. „Tatăl vostru are dreptate. Voi trebuie să părăsiți această casă și nicicând să nu vă-ntoarceți.”

„Dar… cum rămâne cu voi, mamă? Cum rămâne cu a noastră casă?” rosti Upprisinn practic în șoaptă, iar ale ei cuvinte o făcură pe Syana să se oprească din a ei mișcare.

Syana stătu așa secunde bune, privind aiurea la hainele pe care le strângea în mâini. „Casă e acolo unde unul și-o face,” rosti în cele din urmă femeia și, punând ultimele două rochii în boccele, începu să le strângă baierele. „Casa voastră nu a fost nicicând aici. Voi aveți altă menire și trebuie să plecați acolo unde inima vă cheamă.”

„Dar, mamă. Casa unuia e acolo unde-i sunt părinții,” rosti de data asta Kaerlleikans, iar Syana îi zâmbi privind-o.

„Casa unuia îi acolo unde-i spune inima,” le spuse Syana și odată cu boccelele le puse în mâini și pumnalele. „La aceste pumnale tatăl vostru a lucrat o viață, căci ele sunt cele care vă v-or ocroti de rele. De aceea, trebuie să le apărați cu al vostru trup de-i necesar, dar nicicând să nu cadă în mâna răului.”

Upprisinn privi al său pumnal cu dunga albastră deasupra și cu cea roșie dedesubt. „Asta era ce căuta regele Coallar?”

„Da, fiica mea. Aceste două pumnale sunt Icoana Sufletelor. Ele au capacitatea de a schimba soarta unuia în bine sau de a o distruge. În fața puterii acestor două pumnale nici chiar Moirae nu au nicio forță. Cel pe care-l ții în mână Upprisinn este Lifid Ibloma sau viața în plină floare, în timp ce cel ce se află în mâinile lui Kaerlleikans este Eternitatea sufletelor moarte sau Eftir Daudann. Al vostru suflu de viață e legat de a lor putere și menire pe lumea asta. De aceea nicicând nu trebuie să le pierdeți sau să le dăruiți, căci atunci când se v-a întâmpla asta firul vieții voastre se v-a rupe, iar voi ve-ți fi pierdute pentru această lume.”

Syana luă două mantii care erau agățate în cuiul de lângă ușă și le puse pe umerii fetelor, în timp ce le privea cu dragoste și melancolie. „V-ați arătat în al meu vis precum piersici perfect coapte. De aceea ați fost bucuria noastră când ați apărut pe lume și ve-ți fi a noastră mândrie până când sufletul nostru va dăinui pe acest pământ și chiar și atunci când inima noastră nu v-a mai bate în piept. Pentru asta, scumpele mele, trebuie să vă iubiți una pe alta, chiar dacă ve-ți fi departe, chiar dacă nicicând nu vă ve-ți mai reîntâlni, căci dragostea de soră e sfântă și mereu vă înconjoară, oriunde n-ați fi.”

Un ciocănit ușor în fereastră o făcu pe Syana să tresară și să privească la chipul soțului care abia se zărea prin ferestruică. „E timpul!” spuse ea oftând și le împinse pe cele două fete în afară.

Iohar nu le spuse nimic fetelor la drum. Doar le strânse ușor a lor mână și tot mâinile lor le sărută fierbinte. Deși fetele așteptau o vorbă bună de la al lor tată, ele știau că el e scump la vorbă, așa cum a fost mereu, dar iubirea ce o simțea el pentru ele era atât de mare, că pentru a o simți nu era nevoie de cuvinte.

Dike și fetele, călare pe calul negru ca pana corbului, se pierdură în zare deja, dar Iohar și Syana continuau să stea în pragul casei și să privească nemărginirea drumului.

„Crezi că le v-om mai revedea?” șopti ușor Syana.

„Probabil că nu. Probabil că asta ne-a fost destinul, Syana. Să le creștem și să le dăm vieții, pentru al ei nebun capriciu,” și, îmbrățișând umerii soției, Iohar o forță să intre în casă, căci știa că dacă-i dă voie ea va sta în pragul acelei case mult și bine, tot așteptând să revină la vatră copilele ei, asemeni piersicelor coapte pe care ea le visase și de care-i era încă atât de dor.

După acea zi nimeni nu i-a mai văzut pe Iohar și Syana, de parcă însăși pământul s-ar fi despicat în două și i-ar fi înghițit în ale sale măruntaie, dar totuși mai era câte o șoaptă stângace a vântului care șoptea pretutindeni că pe acolo mai trecuse încă odată regele Coallar și anume datorită milei sale cei doi dispărură.

***

Calul negru al lui Dike se opri pe pământurile Soarelui Apune la câteva luni bune după acea întâmplare de pe muntele Eldur Fjall, întâmplare care le forță de fapt pe fete să-și părăsească a lor casă și să plece în lume.

Deși calul era înaripat și ar fi putut să-i aducă ca gândul pe aceste noi meleaguri, Dike preferă tainicele drumuri ale pământurilor, căci o forță nevăzută împiedica forțele răului să-i descopere ale lui planuri atâta timp cât el se afla pe pământ, dar îl expuneau complet, de parcă l-ar fi dezgolit, atunci când se afla în înaltul cerului.

„Ce loc e asta?” îl întrebă Upprisinn pe Dike, când titanul era deja jos de pe cal și, apucând căpăstrul, îl făcu pe animal să pășească încet prin târgul plin de oameni.

„I se spune acestui loc târgul Na Greine sau Orașul Soarelui Apune. E locul în care Kaerlleikans își v-a stabili a ei casă și locul în care Eftir Daudann va dăinui peste nemurire.”

Fetele, încă pe spinarea calului, priviră în jur la toți acei oameni care deși erau extrem de ocupați cu al lor negoț, erau atât de uimiți să vadă trei străini pășind în al lor târg.

Kaerlleikans, care era în spatele lui Upprisinn pe cal, se mișcă ușor în față și se apucă cu ambele mâini de talia surorii, șoptindu-i: „poate totuși ar trebui să mergem în altă parte? Nu-mi place aici. E prea tainic. Sunt prea mulți ochii curioși.”

„Nici mie nu-mi place, Kaerlleikans, dar Maestrul Dike are dreptate … soarta ne-a ales deja locul în care ne v-om duce traiul. De aceea nu ne putem opune.”

Răspunsul surorii o făcu pe Kaerlleikans să strâmbe din nas - nu-i prea plăcea ei această orânduire a lucrurilor plănuită de soartă. Ea iubea viața și iubea ca ea să fie cea care să aleagă cum să și-o petreacă. Dar acum se văzu prinsă în capcana acelei soarte de care fugise mereu și nicăieri nu se zărea o portiță de scăpare.

După ce ieșiră din târg, Dike trase de căpăstru, forțând calul să meargă pe o străduță îngustă și întunecată, până ajunse la o mică căsuță clădită din piatră sură și care se deosebea atât de mult de celelalte case impozante ale orașului, a căror culoare amintea de căldura razelor de soare, iar asta era atât de ciudat pentru acele locuri.

Când văzură casa, cele două surori se uitară uimite una la alta, dar nu spuseră nimic.

Dike opri calul chiar în fața ușii și ciocăni ușor în lemnul uscat și mâncat de carii din care era făcută aceasta. Timp de câteva minute nimic nu se întâmplă, de parcă nimeni n-ar fi trăit acolo. De aceea Dike se hotărî să m-ai bată odată, dar când degetele sale strânse în pumn aproape atinseră lemnul, ușa se deschise brusc și în fața lor apăru o bătrână de vreo 80 și ceva de ani, greu aplecată de spate și care-i privi extrem de nemulțumită.

„Văd că anii nu te-au învățat încă ce înseamnă respectul, titane Dike! Ar trebui să pun cumva mâna pe mătură și să te educ așa cum o fac mamele cu ai lor copii neastâmpărați?”

Dike zâmbi la auzul acestor cuvinte. „Iar eu credeam că cu anii caracterul tău se v-a îmblânzi, dar din câte văd e la fel de acru ca și mai înainte.”

Bătrâna strâmbă din nas auzindu-l. „La fel de needucat. Eh, fie pe-a ta! N-am timp de pierdut! Intra-ți!” și bătrâna le întoarse spatele.

Dike ajută întâi fetele să coboare de pe cal și apoi cei trei intrară în casă și titanul închise cu grijă ușa în urma lor și numai lui îi fu dat să vadă cum calul negru dispăru asemeni unui praf de stele, negru și sclipitor, parcă atins de un suflu magic, chiar în momentul în care la colțul străzii se arătă un intrus, care privi spre ușa casei în care intrase Dike și fetele, de parcă-i urmărise.

Înăuntrul casei însă lucrurile stăteau diferit de cum își imaginară fetele că v-a fi: în locul unei bordei mic și dărăpănat, încărcat de lucruri vechi și nefolositoare, pe care de obicei bătrânele obișnuiesc să le țină pe lângă casă, fetele văzură o încăpere destul de largă, cu două etaje și cu o scară în spirală care unea cele două straturi ale casei.

Mobilă era puțină - doar o masă largă și ovală în mijloc pe care ardeau nenumărate candele și câteva scaune ici și colo. Dar de jur împrejurul camerei, de-a lungul celor patru pereți, erau polițe cu cărți și din câte se putea vedea printre ele se aflau și sticluțe cu poțiuni magice.

„Încerci cumva să descoperi o nouă profesie?” glumi Dike, privind la toată această orânduială de lucruri din încăpere, care aminteau de ascunzătoarea unei vrăjitoare, deși Dike știa prea bine că stăpâna acestei case nu se îndeletnicea cu astfel de metehne.

Kaerlleikans și Upprisinn iarăși schimbară priviri, căci ambele înțelegeau prea bine că lucrurile nu-s așa cum par la prima vedere. Și aveau dreptate, căci deși intrase în această casă înaintea lor, bătrâna nu se zărea nicăieri, deși acolo nu era un loc în care unul s-ar fi putut ascunde.

„Cine e ea?” îndrăzni în cele din urmă să întrebe Kaerlleikans, apropiindu-se de Dike.

„Te referi la bătrâna cea țâfnoasă care ne-a întâmpinat sau la adevărata stăpână a acestei case?”

„Dacă se poate de știut: la ambele.”

Curiozitatea fetei și licărirea din ochii ei, îl făcură pe Dike să zâmbească șiret. „Unii o știu precum Mama Natură. Alții îi spun Mamă Pământ. Dar cei mai mulți o cunosc precum Gaea, deși oamenii acestor locuri o știu precum Kalleia sau Diana, bătrâna de care chiar și regele Orașului Soarelui se teme și încearcă să nu-i calce pe bătătură.

„Din câte văd, titane, încă ai limba ascuțită,” se auzi vocea Gaeiei de pretutindeni, deși chipul ei încă nu putea fi văzut. „Dar totuși ai dreptate.”

„Vezi? Și mai spui că nu știu despre ce vorbesc!”

„Eu n-am spus niciodată asta,” spuse titanida și brusc apăru în fața lui Dike, luându-l prin surprindere și forțându-l să facă un pas înapoi. „Deci, a sosit timpul!” spuse ea și privi la cele două fete, care o priveau uimite, căci în locul bătrânei, Gaea apăruse cu chipul ei de fecioară. „Aaa, se pare că am încurcat chipul cu care trebuia să apar în fața lor. Nu-i nimic. Oricum trebuiau să mă vadă odată și odată în toată splendoarea.”

„Așa arată o titanidă și așa-i e felul,” glumi Dike, iar gluma lui o făcu pe Gaea să strâmbe iarăși din nas. „Văd că nu te plictisești aici. Mai ales cu toți spionii care-ți dau târcoale.”

„L-ai văzut și tu? Oh, credeam că bătrânețile mă dau de sminteală, dar se pare că totuși nu m-am înșelat. Obregon îmi calcă pe urme și-mi tot suflă în ceafă. Se pare că știe că ceva valoros pentru al lui neam se apropie și de aceea a decis să nu mă lase în pace.”

„Știe despre pumnal? Cum?” se interesă titanul.

„Asta deja n-o mai știu, dar se pare că Nomanzii îs puși pe jar după ultimele sale atacuri asupra Orașului, iar asta înseamnă că armata lui Obregon e destul de pregătită și capabilă să facă să se clintească un tron stabilit pe aceste meleaguri de mai bine de 400 de ani.”

„Dar totuși, Gaea, acest Obregon are dreptate. Nomanzii le-au cucerit pământurile în războiului Fiarelor și de atunci acest popor a fost asuprit și forțat să trăiască cu capul plecat.”

„Dar totuși trăiește. Nu înțeleg pentru ce atâtea lupte aduse pământului, când unul poate trăi în înțelegere și pace pe meleagurile care i-au fost hărăzite de soartă,” spuse de data asta Gaea arțăgoasă, căci ce ura cel mai mult titanida erau războaiele care-i ucideau copiii și care făcea al ei iubit pământ să se vaiete, iar asta îi străpungea inima și i-o făcea să sângereze.

„Asta e pentru că n-ai înțeles și nu ve-i înțelege nicicând cultura bărbaților,” spuse Dike hotărât. „E în natura lor să nu stea pe loc și să devină legende.”

„Eh, le-aș suci eu gâturile ca la pui de șarpe și i-aș face legende dac-aș putea,” murmură Gaea și-și mișcă mâinile strânse în pumni, unul deasupra altuia, de parcă într-adevăr se pregătea să sucească gâtul cuiva, dar a ei mișcare schiță pe chipul fetelor un zâmbet, iar asta o forță pe titanidă să se îndrepte de spete și să-și dreagă ținuta. „Și totuși, am auzit că Coallar caută și el același lucru ca Obregon. Cum a auzit el de asta?”

„Probabil de la Tenebre. Știi prea bine că a noastră soră e capabilă să citească adevărul chiar și în ape tulburi.”

„Ea nu-mi e soră,” spuse brusc Gaea, însă se trase înapoi când observă privirea mirată a lui Dike. „Chiar dacă am fost născute din aceeași sămânță, adevărul din fiecare ne face unice, și nicidecum surori.”

„Și totuși sunteți,” îi șopti Dike la ureche și apoi zâmbi. „Pregătește-te, bătrână Diană, avem drum lung de mers,” glumi el și, scoțându-și sabia din teacă îi privi lama, în timp ce Ionas scânteia frumos în reflecția micilor flăcări ale lumânărilor.

„Și … unde ne îndreptăm pașii de data asta?” rosti Gaea și într-o clipită luă chipul bătrânei, aplecate de spate.

„Spre soare-apune. Voi luați-o înainte, căci eu mai am ceva de făcut,” rosti Dike și, strângându-l pe Ionas în brațe, dispăru undeva.

„Mereu în căutare de aventuri,” rosti Gaea, clătind din cap cu reproș. „Să mergem, fiicele mele. După cum a spus și Dike, avem încă drum lung de mers, iar soarele e deja la apus. De aceea ar trebui să ne grăbim.”

Gaea păși în față și, luând un băț noduros din colțul de lângă ușă și sprijinindu-și bătrânețile în el, părăsi casa. Fetele o urmară fără a scoate o vorbă, iar când ușa se închise în urma lor, casa se transformă complet într-o cocioabă părăginită de vreme, în care oalele sparte erau așezate cu grijă lângă horn, așteptând cuminți să-și hrănească stăpâna cu nimicuri puse în ale lor trupuri sparte.