Străzile Orașului Soarelui sunt practic lipsite de lume. Numai ici și colo poți zări pe cineva mișcându-se cu grijă printre ascunzișuri, după ce ziua-l prinsese cu treburi pe stradă.

„Ce se întâmplă aici?” întrebă înfrigurat Fenrir, uitându-se cu grijă în jur. Privirea i se opri apoi asupra a doi ochi negri ca smoala pândindu-l de după o pânză gri, ruptă pe alocuri de vremuri și de alte vietăți.

„Fenrir?” îi atinse Sephir ușor brațul și, parcă trezit din visare, Fenrir tresări și se uită la ea. „Se întâmplă ceva?”

„Ce? Aaa … nu … eu doar,” dar când privi din nou spre acei ochi care-l pândiseră mai înainte nu mai văzu pe nimeni. „Unde-a dispărut?” și Fenrir îl căută pe intrus cu privirea, dar văzu doar pustiul străzilor posomorâte, dar totuși puternic scăldate în lumina soarelui.

Bestla și Arion se opriră locului și, scoțându-și glugile pardesiurilor lungi și negre, priviră înspre același loc spre care Fenrir se holba, de parcă ar fi pierdut acolo o imensă comoară.

„Ce-i cu el?” își întrebă Bestla sora din priviri, dar Sephir doar dădu ușor din cap, semn că nu are idee ce e cu el.

„Așteptați-ne aici!” le ordonă Arion fetelor. „Dacă ceva i-a atras atenția lui Fenrir, asta înseamnă că cineva ne pândește.

Arion dădu să facă un pas în față, însă Bestla îl prinse de braț. Asta îl făcu pe Arion să o privească țintă, neînțelegând de ce fata acum e neascultătoare, când până atunci făcuse totul ce el îi spunea. „Bestla? Nu-i timpul de…”

„Ba e timpul, Arion. E timpul să aflăm ce se întâmplă și e timpul să aflăm împreună. Nu am de gând să fac un pas de aici fără voi.”

„Nici eu!” susținu convinsă Sephir.

„Fetele au dreptate, Arion. Noi nu știm ce se întâmplă în jur. De aceea nu le putem lăsa singure.”

Privirea lui Arion o întâlni pe cea a lui Fenrir și după ce stătură așa un timp, el în sfârșit zări în ea o licărire de preocupare, chiar dacă Fenrir încerca să ascundă asta. „E din cauza lui Sephir această preocupare din sufletul lui,” își spuse Arion, dar imediat își aruncă privirea în altă parte când o întâlni pe cea a Bestlei. „Să mergem atunci!” spuse el și porni în față, în direcție opusă celei care se îndreptau până atunci.

Trecând pe lângă Fenrir, Arion îi aruncă un mic pumnal și-i șopti scurt: „Ai grijă la spate, tinere lup!” și-și continuă drumul.

Fenrir privi pentru o clipă la pumnal, apoi se uită după Arion, care făcu dreapta la următoarea răscruce de drumuri și în timp ce se pierdea în zare își puse din nou gluga pe cap. „Să mergem!” le șopti Fenrir fetelor și porni în urma lui Arion.

Bestla își grăbi pașii pentru a o ajunge din urmă pe Sephir, care pornise rapid pe urmele soțului. Ajungând lângă sora ei, Bestla o întrebă în șoaptă. „Ce se întâmplă, Sephir? De ce ambii sunt atât de preocupați?”

„Nu știu încă, dar o să aflăm!” răspunse în șoaptă Sephir și, uitându-se la cer, făcu ca pe el să apară un nor mare, vinețiu, chiar dacă în jur soarele scălda totul în lumină de aur. Apoi, buzele lui Sephir șoptiră ceva și ea închise pentru o clipă ochii de parcă încerca să pătrundă într-o lume nouă.

Bestlei totul îi păru ciudat, dar decise să nu se bage în toată trebușoara asta, căci ceva îi spunea în sinea ei că nu-s de bine toate aceste pregătiri și că v-a fi mai sigur pentru ea dacă va sta departe de toate acestea.

Terminând a ei mică vrajă, Sephir deschise din nou ochii și-i făcu semn cu capul Bestlei s-o urmeze. Tânăra se supuse în tăcere și-o urmă pe Sephir în grabă, în timp ce în urma lor vântul se mișca încet, parcă ademenit de o mișcare tainică pusă la cale de soare.

***

Arion fu primul care ajunse la capătul unei imense piețe în centru orașului. Se opri la colțul străzii și privi uimit în zare la toată acea adunătură de oameni care urmărea ca hipnotizată la ceva ce se întâmpla la vreo 300 sute de metri de locul în care el stătea.

Fenrir și fetele veniră lângă el câteva minute mai târziu și priviră și ei în aceeași direcție, dar la fel nu putură înțelege ce se întâmplă cu acel oraș. „Asta ce mai e?” întrebă în șoaptă Bestla, când pe lângă ei trecu un cuplu, cu o fetiță de vreo 3 ani în brațe, dar niciunul dintre cei doi soți nu-i privi, de parcă cei patru ar fi fost invizibili.

Sephir prinse în cele din urmă privirea copilei și se uită îndelung în ea, dar apoi dădu ușor din cap. „E gol în acel suflet.”

„Gol? Ce vrei să spui cu asta?” întrebă Fenrir.

„Acel corp al copilei se mișcă, dar în interiorul ei nu-i niciun suflet.”

„Nu vorbi prostii, Sephir. Cum poate un om trăi fără suflet?” rosti Bestla neîncrezătoare. „Ar trebui să petreci mai mult timp printre oameni și mai puțin printre noi. Astfel ve-i înceta a vedea trupuri umblând pe pământ fără suflete.”

Sephir își întoarse privirea spre Bestla și se uită adânc în a ei privire, dar fără supărare.

Bestla, văzând privirea insistentă a surorii își dădu seama că Sephir nu se înșelase. „Ești sigură, Sephir?” întrebă fata.

„Da,” dădu Sephir din cap.

„Priviți,” rosti ușor Arion și le arătă celor trei să privească în stânga lor, de unde venea înspre ei un grup de vreo 10 persoane.

Acea mișcare a grupului de oameni, stângace și oarecum mecanică, îl făcu pe Fenrir să fie mai alert decât mai înainte, căci cei 10 oameni care se apropiau de ei erau puși în 3 rânduri: câte 3 în rând și doar unul din ei era în față. Apoi, Fenrir le analiză hainele - cei nouă erau îmbrăcați în haine obișnuite țărănești, numai cel din față purta haine bogate, iar pe mâna dreaptă avea un fel de mănușă aurie.

Mănușa era aparent simplă, tăiată la degete și astfel permițând o mai bună mișcare a lor. Îngustându-și ochii, Fenrir privi mai cu atenție la acele degete ieșind din mănușă și observă că omul are toate unghiile de culoare violet închis, de parcă sângele s-ar fi închegat în ele.

Simțind ceva ciudat în jur, conducătorul grupului ridică mâna dreaptă în sus și dădu semnal celorlalți să se oprească. Cei nouă îl ascultară ca la comandă și toți își întoarseră capetele în aceeași direcție în care-și întorcea capul al lor conducător.

Văzând această mișcare mecanică a celor 10, Fenrir strigă în șoaptă. „Ascunde-ți-vă de ochii lor!” și toți patru-și puseră glugile pe cap, ceea ce-i făcu invizibili pentru alții.

Cei 10 își întoarseră privirea spre Fenrir și restul grupului său chiar în momentul când glugile îi ascunseră de lumea reală, iar ei putură privi cu atenție în jur fără a fi observați.

Sephir făcu un pas în față și se opri lângă Fenrir, dar tot cu ochii spre cei 10. „Vezi și tu ce văd eu?” îl întrebă ea.

„Da. Aceleași trupuri fără suflete. Dar … nu înțeleg ce se întâmplă și cum e asta posibil.”

„Mi se pare că aici are de-a face șarpele Ian Gyar,” rosti Arion și ale lui cuvinte o făcură pe Sephir să tresară și mecanic să apuce încheietura mâinii lui Fenrir, dar fără să-l privească spre Arion sau Bestla care stăteau la doar un pas de ea.

„Ești bine, Sephir?” o întrebă Bestla telepatic pe a ei soră.

„Mai mult decât bine,” răspunse Sephir în voce și-și privi camarazii. „Dacă vrem să aflăm ce se întâmplă trebuie să ne infiltrăm printre ei. Numai astfel avem o șansă, căci alături de trupurile fără suflet, chiar și cei vii par morți. Să mergem!”

„Unde?” întrebă Fenrir.

„Să ne alăturăm lor!” răspunse Bestla în locul Sephirei și, apucându-l pe Arion de mână, îl trase după ea.

Sephir și Fenrir îi urmară la doi pași, iar în timp ce se apropiau tot mai mult de grupul celor 10 care venea spre ei, Sephir își strângea tot mai mult soțul de mână.

Fenrir nu spuse nimic și, apucând a ei mână într-a sa, încercă să-i dea toată siguranța de care era în stare.

Când grupul celor 10 era doar la un pas de ei, Arion le făcu semn celorlalți să pășească un pas în lături și să permită grupului să treacă în fața lor. Apoi cei patru se plasară în spatele lor și merseră încet pe ale lor urme, de parcă ar fi fost parte din grupul sufletelor moarte chiar de la început: Fenrir, Sephir și Bestla formară ultimul rând al grupului, iar Arion se poziționă ultimul, în mijloc, chiar în spatele lui Fenrir.

Mărșăluind pe stradă, cei patru văzură cum oamenii se dau din calea lor cu frică și, parcă temându-se să nu devină același trup fără suflet, oamenii se aliniau de-o parte și de alta a străzii, lăsând grupul să treacă prin mijloc, în timp ce ei priveau în altă parte.

„Cei mai mulți privesc în pământ,” șopti Bestla, dar prinzând privirea de mustrare a lui Arion, ea tăcu. „Nu era decât o remarcă nevinovată,” se gândi Bestla cu supărare, dar decise să tacă totuși.

Ajungând în mijlocul pieței, grupul se opri. La fel făcură Arion și ceilalți. Privind înainte ei văzură cum mulțimea adunată în piață privea parcă fermecată la ceva ce se întâmpla în fața lor și toți băteau din palme, ritmic.

Fenrir închise ochii și pătrunse în a lui lume crepusculară, sub forma lupului negru, care păși încet printre oameni, neobservat, până ajunse în fața lor, acolo unde un grup de 13 fecioare dădeau o reprezentație de dans.

Fecioarele erau toate îmbrăcate în robe negre, cu o dungă lată de vreo 10 centimetri în față de culoare roșu închis. În picioare ele aveau sandale simple din lemn, iar părul le era complet roșu.

Al lor dans era oarecum straniu, format dintr-o singură mișcare coregrafică, repetată în mod ritmic, însă a lor cântec era ceva nemaiauzit de Fenrir până atunci, la fel și limba în care ele cântau.

Când în sfârșit putu să vadă al lor chip, Fenrir fu uimit să vadă că toate arătau la fel, de parcă ar fi fost copii perfecte ale unui singur om.

„Cum e asta posibil?” spuse în șoaptă Fenrir și se întoarse în lumea reală. „Toate 13 sunt una și aceeași persoană,” rosti el, de parcă ar fi răspuns privirii curioase ale tovarășilor săi îndreptate spre el.

„Parca,” spuse Arion. „Ceea ce Yellen a văzut în a ei viziune e real. Parca are copii multe în aceste lume.”

„Deci asta e ceea ce a numit tata sentimentele umane.”

Sephir dădu aprobator din cap. „Mânia lui Uranus aruncată pe pământ și alimentată de lăcomia lui Cronos. Cei doi au pus la cale planul ăsta mârșav pentru a împiedica orice plan care ar fi fost pus la cale pentru a-i detrona.”

„Dar totuși … cum a fost posibil asta?! Știu că Uranus e puternic, dar din câte știu nimeni nu are posibilitatea de a crea alte vieți fără acordul lui Moirae, iar dacă cele 13 arată ca Parca asta înseamnă că ea este implicată în asta.”

„Nu neapărat, Bestla. Cred că Arion a avut dreptate când a menționat faptul că șarpele Ian Gyar a avut de-a face cu asta. Chiar dacă acum e mort, noi nu știm cu ce s-a ocupat în toți acești ani și e posibil ca cineva influent din acest oraș să fi apelat la al lui ajutor magic,” insistă Sephir.

„E posibil, dar cine ar…,” însă Arion tăcu când a sa privire ageră observă așezat pe un tron de aur și complet îmbrăcat în veșminte aurite, cu o coroană strălucitoare pe cap, un bărbat la vreo 40 de ani, dar a cărui barbă și păr erau complet însurite. „Regele Goyan! Cum de nu m-am gândit mai înainte la asta?”

„Crezi că regele însuși ar fi fost în stare să-și vândă propriul popor pentru a-l ajuta pe Uranus?” se interesă curioasă Bestla.

„Câte nu face unul pentru nemurire?!” șopti Fenrir cu ură. „Însă mi se pare că toată această șaradă nu-i pusă la cale de Cronos și Uranus, chiar dacă ei au plănuit ceva asemănător la început. Priviți!”

Când toți se uitară spre locul în care arătase cu capul Fenrir, ei observară cum din brațele mamelor sau de lângă ele sunt luați pruncii de până la 5 ani, de către bărbați asemănători cu grupul în spatele căruia se aflau cei patru.

„Ce pun ăștia la cale?” întrebă Bestla.

„Să mergem după ei,” ordonă Arion și toți patru părăsiră grupul morților și se îndreptară în mare secret în urma unui șir de căruțe, în care fuseseră ascunși pruncii poporului lui Goyan.

***

„De ce anume pădurea?” întrebă în șoaptă Bestla, când cei patru pășiseră dincolo de primele rânduri de copaci ale unei păduri și chiar după câțiva metri de mers totul în jur se cufundă în întuneric.

„Pentru că anume în pădurile întunecate unul poate înfăptui multe fapte rele fără a fi văzut chiar și de soare,” răspunse calm Fenrir, care se transformă ulterior în lup, al cărui blană ardea vâlvătaie luminând întunericul și ghidându-i pe ceilalți.

În fața lor grupul de bărbați și convoiul care transporta copiii înainta cu greu, din cauza drumului anevoios și întortocheat, pentru că pădurea în aceste locuri crescuse în voie și-și desfăcuse crângul după propriile legi, iar pentru un convoi de acel tip să treacă prin ale ei adâncuri era nevoie de multă trudă și nervi tari pentru a face față obstacolelor care puteau să apară.

La un moment dat, drumul se înfundă, iar convoiul fu nevoit să se oprească. Căruțașii săriră de pe ale lor capre și, luând securi ascuțite în ale lor mâini, începură să taie arbuștii în jur cu gând să facă loc de trecut pentru convoi. însă când securile lor mușcară pentru prima dată din lemnul pădurii, în jur începu un vuiet de lamentare, de care toți se speriară.

„Ce se întâmplă?” se întrebară căruțașii, privind cu teamă în jur, la natura care părea că prinde viață, în timp ce ale ei gemete se auzeau tot mai tare și mai tare.

„Priviți!” strigă unul dintre bărbați și, când toți se uitară înspre un copac imens, văzură cu stupoare doi ochi largi deschizându-se în fața lor, iar asta îi făcu pe bărbați să cadă la pământ, în timp ce strigau înspăimântați și se târau în spate.

Numai unul dintre ei, în care Sephir văzu că lipsea total sufletul, rămase în picioare și, rânjind nemulțumit, smulse securea din mâna unuia dintre bărbați și, după ce-l ucise pe acesta drept pedeapsă pentru a sa neascultare, individul fără suflet aruncă securea înspre copac … securea își înfipse limba ascuțită chiar între cei doi ochi apăruți pe trunchiul copacului, făcându-l să orbească, în timp ce din acei ochii se scurgea un lichid verzui, de parcă copacul ar fi plâns.

Când pe ochii copacului apăru o pieliță albă și el încetă să se mai vaiete, în spatele lui Fenrir se auzi vocea lui Baradar: „Yātrīkar!” și toți se întoarseră ca la comandă spre el.

„Ce vrei să spui cu asta?” întrebă Arion, mai mult uimit să-l vadă pe Baradar acolo, decât de cele spuse de el.

Baradar își întoarse privirea de la copacul care căzuse răpus blestemului și privi spre Arion. „Yātrīkar nu-s doar femei. Au fost doar la început. Acum însă regele Goyan, cu ajutorul magiei negre a lui Ian Gyar, a transformat în Yātrīkar mulți dintre oamenii săi devotați și avem ce avem astăzi. Priviți!”

Uitându-se în față, cei cinci văzură cum Yātrīkar dădeau jos copiii din care și-i forțau să meargă în șir indian în față.

Bestla își întinse palmele în față și de parcă o oglindă s-ar fi format pe ele ea putu vedea fețele speriate ale copiilor, în timp ce erau mânați de forțele necurate în inima pădurilor. „Ei nici măcar nu plâng,” șopti ea, făcându-i pe ceilalți s-o privească.

„Bestla are dreptate,” rosti de data asta Baradar. „Yātrīkar le-au furat glasurile și sentimentele când i-au luat de lângă părinți. La fel cum au făcut cu cei maturi, chiar dacă acum e jale mare în acel oraș de oameni.”

Când Baradar își întoarse privirea spre Vest, acolo unde se presupunea a fi orașul lui Goyan, pe oglinda de pe palmele Bestlei ei văzură în aceeași piață de unde fuseseră răpiți copiii, cum mamele plângeau în hohote a lor pierdere … unele îngenuncheate la pământ … altele fugind înnebunite de jur împrejur și căutându-și odraslele, iar altele pur și simplu cădeau răpuse de durere și nu se mai ridicau de jos.

„Și totuși, Baradar, ce ei caută?” întrebă în cele din urmă Sephir.

Baradar însă dădu din cap negând, căci răspuns la această întrebare nu avea, chiar dacă cercetase asta de când venise în aceste locuri, căci după ce el îi ajutase pe Dike și Fenrir s-o salveze pe Sephir de Ian Gyar și se întoarse în Pădurea Rophion, copacii îi transmiseră că ceva straniu se întâmplă în aceste locuri, iar Spiritul Pădurilor decise să afle ce anume.

Ajuns aici însă, observă cu stupoare că mulți dintre copaci fuseseră blestemați și că nu i se mai supuneau. Dar totuși mai existau și copaci care rezistaseră răului lui Yātrīkar și ale lor cuvinte îi îndreptară pașii lui Baradar spre ascunzișul răului din acea pădure, acolo unde Baradar îi duse pe cei patru după aceea.

***

Opriți lângă trunchiul gros al unui copac, cei patru priviră în zare … într-un lăcaș improvizat, făcut din corturi de pânză ieftină, ei văzură convoiul oprit și copiii forțați să se așeze pe pământul rece și să aștepte în liniște.

„Cineva trebuie să-i învețe minte, dacă singuri n-o pot face,” răcni înfuriat Fenrir, când văzu cum unul dintre Yātrīkar lovise o tânără fecioară care fusese târâtă înapoi, după ce încercase să scape.

Baradar însă păși în fața lui Fenrir și privindu-l în ochi îi șopti: „ogoiește-ți focul, tinere lup. Pădurea aceasta n-are nevoie și de răul tău. Îi e de ajuns cu cel pe care-l înfruntă deja,” dar ceea ce-l făcu pe Fenrir să se calmeze fură tunetele care se auziră pe cer și când ei priviră spre Sephir o văzură cum își strânge puternic pumnii, iar asta făcea cerul să se cutremure.

Fenrir stinse focul blănii sale, iar pentru a le lumina drumul fu Arion cel care-și aprinse steaua de pe piept. Apoi lupul se apropie de Sephir și al lui creștet îi atinse lui Sephir mâna făcând-o să se întoarcă din a ei lume și, scoțând un ușor suspin, Sephir își descleștă pumnii, iar a ei palmă se odihni pe capul lupului.

„Vine!” șopti Sephir și când toți priviră în aceeași direcție îl văzură pe Goyan coborând de pe al lui cal și apropiindu-se de tânăra care era încă îngenuncheată.

Când mâna lui Goyan atinse bărbia fetei și-o forță să-l privească în ochi, fu plăcut uimit de frumusețea acelei priviri și mai ales de frumusețea fetei, care deși avea chipul acoperit de urme de noroi, după ce fusese aruncată de Yātrīkar cu fața în jos, era atât de atrăgătoare, însă în ochii ei se putea vedea scârba și ura pentru cel care-o privea acum.

Goyan zâmbi și șterse cu cealaltă mână o pată de noroi de pe buzele tinerei. „Noaptea asta o ve-i petrece alături de mine!” spuse el cu râvnă, iar asta o făcu pe tânără să-l scuipe.

Yātrīkar-ul care era lângă ea vru s-o lovească, dar Goyan îl opri, ridicând a lui mână. „Nu trebuie. Am alte metode s-o pedepsesc pentru a ei îndrăzneală,” șopti el și-o împinse pe tânără într-o parte. „Pregătiți-o! La fel și cortul! Noaptea asta o petrecem aici!”

„Da, stăpâne!” răspunse rapid Yātrīkar care se aplecă s-o ridice pe tânără cu forța de jos.

Goyan făcu câțiva pași, îndepărtându-se de ei, însă se opri auzind glasul fetei: „crezi că lumea asta ți se închină doar ție la picioare, rege Goyan?”

Privind în urmă regele văzu privirea plină de ură a fetei, dar asta îl întărâtă și mai mult și zâmbi plin de satisfacție. „Pentru asta și lupt. Să fiu unicul în fața căruia lumea să se închine.”

„Uiți de titani, rege! Ei n-au să-ți permită să-ți duci planul mârșav la capăt, căci ei sunt singurii care trebuie să domnească peste lume!”

Goyan privi în tăcere la tânăra care încerca să se elibereze din apriga strânsoare a Yatricarului și să se apropie de el. „Și asta unde ai aflat-o? În timp ce serveai titanii?” murmură Goyan cu ură. „Dacă da, atunci ve-i afla ce înseamnă să servești și oamenii, în timp ce-ți ve-i petrece nopțile în ale mele brațe și nu ve-i pleca din patul meu decât după ce-mi ve-i dărui un fiu.”

„Asta era!” șopti tânăra cu ură, calmându-și a ei zvârcolire. „Al tău neam e sterp, rege Goyan. Nicicând n-o să ai bucuria de a avea un fiu, căci Parca ți-a luat acest dar, când ai îndrăznit să-i furi chipul.”

„Parca! Cine e Parca în această lume pentru a-mi decide viitorul? Eu singur îl pot decide!”

„Crezi? Atunci eliberează-mă și mai vedem dacă e așa cum spui, rege, pentru că pot citi în ai tăi ochi nimicnicia!”

Surprins de a ei îndrăzneală și de faptul că tânăra nu se temea de el, Goyan făcu cu mâna Yatricar-ului să-i dea drumul fetei. „Atunci, apropie-te!” îi spuse el.

Fata se uită întâi la Yātrīkar, dar văzând că acesta stă calm, ascultând ordinul stăpânului lui, ea făcu câțiva pași spre rege, iar în timp ce-și scutura hainele de urmele de glod rămase, păși spre el. „Ai dreptate de fapt, rege Goyan. Oamenii singuri își pot crea soarta.”

„Măcar în ceva suntem de acord,” răspunse Goyan și făcu și el un pas spre ea, însă rapid se trase înapoi când tânăra se înfipse spre el și, smulgându-i de la cingătoare pumnalul, îi atinse rapid a lui lamă de beregata lui Goyan, în timp ce privea cu ură în ochii lui. „Multe lacrimi au vărsat mamele acestui pământ din cauza lăcomiei tale. Multe fecioare și-au pierdut onoarea trecând prin patul tău, iar când n-ai primit de la ele ce căutai, al tău fiu, le-ai aruncat pradă tigrilor, lupilor și altor fiare din această pădure doar pentru a-ți ascunde rușinea. Însă, rege Goyan, niciodată n-o să ai nimic din ce cauți - nici fiul, nici nemurirea, căci ultima care-ți putea da asta sfârșește acum.”

O mișcare rapidă a mâinii ei și tânăra își curmă singură viața, când lama pumnalului atinse al ei gât alb și ea căzu fără vlagă la pământ.

Goyan scoase un răcnet nebun și o împinse de lângă el, căci în cădere tânăra se prinse cu a ei mână de haina lui, de parcă încerca să-i transmită și lui al ei blestem. Apoi însă, regele se aplecă și privi în ai ei ochi deschiși care încă se luptau cu moartea. „Sunteți atât de proaste voi, femeile. Preferați moartea și dragostea titanilor, în locul naturii voastre umane. Dacă ați fi mai deștepte ați lupta alături de noi, căci dacă nu facem nimic v-om fi conduși de alții pentru eternitate, când suntem singuri capabili să ne conducem pe noi.”

Tânăra încercă să spună ceva, dar forță nu-i ajunse și cedă în cele din urmă în brațele morții. Goyan privi atunci spre Yātrīkar: „aruncă-i trupul lângă celelalte și caută o alta în locul ei,” îi ordonă el servitorului și, ridicându-se în picioare, se îndreptă spre locul în care erau adunați copiii și care fuseseră martori fără să vrea la această scenă crâncenă.

„Bestla! Sephir! Urmați-mă!” le spuse încet Baradar fetelor, după ce cei doi Yātrīkar, care cărau trupul fetei, se pierdură printre copaci, iar în urma lor păși Baradar, luminând zarea cu a sa inimă, dar totuși nevăzut de lumea exterioară, în timp ce în spatele lui pășeau tăcute Bestla și Sephir.

***

Corpul tinerei fu aruncat în apa râului care curgea lin la vale și care trecea prin mijlocul acelei păduri, adânc ascuns de copaci în al ei întuneric.

Sephir, Bestla și Baradar așteptară o vreme în ascunziș până ce doi Yātrīkar se pierdură în depărtare, apoi se apropiară de trupul fetei, care plutea încă în apropierea malului.

Pășind prin ape, cei trei se apropiară de ea și văzură cu uimire că ochii tinerei erau încă deschiși și părea că ea privește cerul, ascuns însă de bolțile rotate ale copacilor din jur.

„Nici după moarte sufletul nu i se ogoiește și visează la libertate,” șopti Bestla și-și întinse mâna cu gând să închidă ochii moartei, dar și-o retrase imediat, de parcă un curent electric i-ar fi străbătut ființa. „Acul ceasornicului!” șopti ea și Baradar încuviință.

„Ai dreptate. Asta e ceea ce căuta Goyan în toate tinerele pe care le făcu ale sale neveste, căci după ce fură chipul Parcei și-și construi armata Yātrīkar, Titanida Sorții l-a blestemat să-i rămână neamul sterp, dar totuși Ian Gyar i-a dat o speranță când i-a revelat că al său neam va avea rod doar dacă se v-a uni cu cea care are acul ceasornicului timpului în al ei piept.”

„Iar ea a știut ce caută el. De asta a preferat să moară, decât să-i dăruie un fiu,” rosti Sephir.

„Da. Și am văzut asta numai după ce ea a atins mânerul acelui pumnal cu care și-a curmat viața, că acel pumnal este jumătatea celui pe care-l poartă mereu Samaya la cingătoare și care a fost făcut de oamenii Poporului Samandrei.”

Bestla și Sephir îl priviră uimite. „Vrei să spui că pumnalul este unul dintre elementele pe care profeția spune că v-a deschide Poarta Aeonului pentru Eris?”

„Încă nu știu asta, dar pentru a afla trebuie să-l avem în a noastră putere. De asta Arion și Fenrir au rămas să-l urmărească pe Goyan. Ei v-or pândi momentul să pună mâna pe acel pumnal, iar voi trebuie să luați acul ceasornicului din această ființă, căci acest ac trăiește doar în ființele vii, iar cum acum al lui stăpână nu mai e în viață, își va alege o alta și atunci Goyan va avea din nou o șansă de a triumfa.”

„Aici se pare că suntem lipsite de putere, Baradar. Singura care poate scoate acul ceasornicului este Samaya, căci ea are în puterea ei Balanța Timpului, dar cum ea este în ceruri…”

„Cred că am o idee despre asta,” spuse Bestla. ”Ajută-mă Sephir!”

„Cu ce?”

„Norul cela care ne tot urmărește de când am intrat în Orașul Soarelui - cheamă-l aici! Ne v-a ajuta să ascundem acul până când Samaya-l v-a putea scoate din al ei trup.”

„Nu știu dacă e o idee bună să …,” rosti Baradar.

„Nu v-om ști până nu v-om încerca,” șopti Sephir încrezătoare și, atingându-și cingătoarea, scoase de sub ea un mic bici pe care-l aruncă în sus - biciul se transformă într-o mică săgeată care pluti ușor în aer - „Adu-l aici pe Palar,” șopti Sephir și săgeata își îndreptă vârful spre cer și într-o clipită de ochi se pierdu în zare.

În acest timp Bestla înconjură trupul tinerei cu un val ușor de aer albăstrui care curând se transformă într-o peliculă, de parcă tânăra ar fi fost acoperită cu sticlă.

Terminând de „împachetat” corpul tinerei, Bestla își mișcă palma peste a ei față și-i închise ochii, șoptind: „Dormi în pace, fiica Soarelui. Curând îngerii cerului te v-or însoți în drumul tău spre Aeon!”

„Numele ei este Marry,” rosti Baradar, însă fetele păstrară tăcerea până când Palar, un nor burduhos și vinețiu, nu apăru din neantul cerului și coborî până aproape de pământ, însă se opri la înălțimea unei staturi de om și deschizându-și larg ochii privi spre Sephir.

„M-ai chemat, stăpână?”

„Da, Palar! Am nevoie să ascunzi în al tău trup această tânără fecioară, căci sufletul ei nu trebuie să-i părăsească trupul până când timpul plecării ei nu v-a sosi.”

„Ascult și mă supun!” rosti Palar și începu ușor să-și miște trupul cețos deasupra apelor, parcă mărindu-și volumul, până cuprinse în întregime trupul lui Marry și-l făcu să dispară complet în interiorul lui. Apoi, norul cețos se ridică în aer, tot mai sus și mai sus, până ajunse pe cer și în pas grăbit se îndepărtă de acele locuri.

„Să ne întoarcem la ceilalți,” șopti Sephir. „V-or avea nevoie de ajutorul nostru,” și, ridicându-și mâna în sus, prinse săgeata din zbor și o întoarse la a ei cingătoare, după ce săgeata deveni din nou un frumos bici împletit din piele.