Se pierde atât de frumos în apus orizontul înroșit de soarele care se duce la culcare, încât natura în jur își freamătă trunchiul, binecuvântând acest peisaj de vis.

Doar în jurul Grotei Arkadia este atât de liniște, căci vântul își oprește al lui suflare anume când ajunge la pragul ei și se avântă înapoi spre soare, căci ceva interzis trăiește în adâncurile acelei grote, care străjuiește intrarea dintre lumea pământului și cea subpământeană, acolo unde se întâmplă lucruri nevăzute de soare, neștiute de cer și nici chiar de zei.

Doar fluierul Gaeiei se aude cântând jalnic în vale, în timp ce ea se îndepărtează cu pași mărunți de acel loc, după ce avusese o discuție de suflet cu a Patra Moirae. Dar acum, după ce Parca intrase în împărăția surorilor ei mai mari, Gaea nu mai era sigură că ea v-a fi de partea binelui și a Rophionilor și a ei îngrijorare se răsfira în muzică, se auzea curgând în jur prin notele muzicale și era uneori chiar șoptită de munte prin a lui natură feerică și schimbătoare.

După ce intră în Grotă, Parca păși cu pași siguri pe drumul întortocheat și îngust care ducea spre măruntaiele acelei peșteri, unde întunericul era ca la el acasă și devenea din ce în ce mai dens cu fiecare pas pe care-l dădea.

Pentru a lumina împrejurimile, Parca scoase de la gât medalionul în formă de ochi de păun care în a ei palmă lumină zarea întunecată asemeni unei stele din înaltul cosmos. Atunci se auzi primul geamăt al grotei - ceva înfundat, ceva venind din străfundurile ei, de parcă acolo ar fi fost cineva închis de mii și mii de ani, care era astăzi atât de dornic de lumină, încât se bucură enorm să vadă o dâră de speranță în acel labirint întortocheat al sorții.

Cu cât înainta mai mult în adâncuri, cu atât întunericul devenea mai dens și cu atât lumina mai tare ochiul de păun, în timp ce în jurul ei șoaptele se intensificau, înconjurând-o de parcă ar fi fost șerpi flămânzi de pradă: „pășita-i pe întinsul pământului ce-l domnesc, iar asta te va face captiv pentru vecie, căci cei ce îndrăznesc aici să intre, pierduți sunt pentru neam și pentru omenire.”

Însă Parcăi aceste cuvinte îi erau străine, la fel cum îi era rece al lor înțeles, căci le auzise de atâtea ori acele șoapte, încât se învățase cu a lor șuierătoare respirație și nicicând teama nu punea stăpânire pe ea, căci Parca era făcută din bunătate și teamă, din rău și bine, iar aceasta se vedea în ale ei mișcări, care se schimbau cu fiecare pas pe care-l dădea, căci umbra lăsată pe peretele slab luminat se schimba atât de des, căci Parca se transforma din soție în mamă, din tânără fecioară în bătrână mult prea înțeleaptă, ca apoi să devină copil.

Anume în această formă de copil a Patra Moirae și păși pragul grotei subterane, săpate la sute de kilometri în inima muntelui, căci după ce Ian Gyar le blestemă pe cele trei țesătorese și le închise aici, ele deciseseră că v-or fi mai ferite de pericol dacă se v-or ascunde mai adânc în munte. Așa că folosiră forța de muncă a slujitorilor lor fideli - furnicile și micii ciclopi și săpară în munte adânc, adânc, lăsând ici și colo mușuroaie imense de pământ rânced, care le stătea mărturie a trudei lor eterne, căci duritatea Muntelui Kyllini era atât de cunoscută de întreaga lume și nici chiar Ciclopii cu a lor forță nu reușiră să pătrundă până în sufletul muntelui, căci acesta își ocrotea comoara cu toată forța de care era capabil.

Însă muntele se văzu îngenuncheat în fața răului, căci cele 3 Moirae mai mari nu aveau milă decât pentru ele, așa că nu se îndurară până nu ajunseră în siguranță în grota săpată adânc, căci doar astfel puteau urzi destine multe, ferite de ochiul atotvăzător al Haosului și al lui Uranus, căci ele de asemenea visau să domnească peste lume, după ce Haos și Eris v-or fi complet distruși, iar ele v-or fi numite reginele universului.

„Ai grijă la acel fir, Morta. Nu-l putem rupe. Nu încă. Mai avem atât de multă nevoie de el,” îi spuse Klotho surorii ei mai mici care se plimba cu foarfecele pe lângă urzeala întortocheată a vremilor, căutând să întrerupă soarta cuiva.

„Știu eu, știu, dar totuși: ard de nerăbdare să tai acest fir și să-l îngenunchez pe cel care ne-a închis aici pentru vecie,” și un râs ascuțit se auzi rostogolindu-se prin întreaga grotă, în timp ce Morta își freca palmă de palmă, făcând metalul foarfecelor să strălucească în întuneric.

„Cel cărui îi dorești cu atât de multă ardoare moartea deja pășește pe drumul spre Purgatoriu,” se auzi vocea Parcăi în spatele lor și cele trei Moirae mai mari se întoarseră spre ea furioase, căci Parca îndrăznise să se furișeze din nou în bârlogul lor și să le asculte a lor conversație.

Însă când priviră la ea se mirară să vadă o tânără copilă, în locul obișnuitei tinere fecioare care le călcase pragul de atâtea ori.

Depărtându-se de surorile ei, Klotho se apropie încet de Parca care se oprise la câțiva pași de intrarea în grotă. În timp ce o străpungea cu a ei privire fixă, Klotho șopti: „Și … despre cine vorbim de data asta?”

„Despre șarpele Ian Gyar, cel care v-a închis aici acum 7 mii de ani și din vina căruia sunteți atât de cătrănite de soartă și nefericite.”

Înfuriată, Klotho se aruncă asupra Parcăi, însă fu lovită în față de un curent de Magie albă, ieșită din veșmântul de culoarea laptelui care cădea lejer pe trupul copilei. Astfel, fără ca măcar să-și miște a ei mână, ci doar ațintind privirea înspre sora ei mai mare, Parca reuși s-o arunce pe Klotho înspre un perete, iar lovitura puternică a Magiei o făcu pe cea mai în vârstă dintre Urzitoare să se lovească puternic cu spatele de perete.

Apoi, în timp ce se târa pe podeaua rece de pământ, Klotho scoase un mârâit ciudat din al ei gâtlej și multe vorbe de ocară fură adresate surorii ei mai mici: „Ți s-a urât cu zilele, Parca. Uiți cu cine ai de-a face, smintito, căci cei care nu sunt de partea noastră, ne sunt împotrivă și trebuie pedepsiți,” și, zvâcnind de jos, Klotho se aruncă asupra Parcăi asemeni unei pantere, dar puterea ce-o ocrotea pe titanida sorții o făcu să înghețe în aer.

Copila păși pe lângă ea, în timp ce doar ochii lui Klotho o urmăreau, căci Klotho era singura care-și putea mișca capul de jur împrejur și să vadă tot ceea ce se întâmplă în jur. „Cele care uită cine sunt eu, sunteți voi, surorile mele. La fel cum încercați mereu să-mi ignorați existența și faptul că avem același sânge. Însă eu nu am de gând să renunț la a noastră rudenie,” și Parca se apropie de unul dintre războaie, plimbându-și ușor ale ei degete delicate deasupra firelor destinelor pe cale de-a se naște, asemeni degetelor mișcate pe strune, căci a ei atingere magică produse un ușor și melodios clinchet în jur, ceea ce făcu întunericul grotei să tremure de plăcere.

Morta rânji și-și pregăti pe ascuns ale ei foarfece, gata de atac, în timp ce pășea desculță prin praful pământului ce servea de podea a grotei, nelăsând urme pe acel praf și deși urechea obișnuită nu putea auzi zgomotul pașilor ei, nu la fel era și în cazul Parcăi, care-și întoarse ușor capul și privi atentă spre locul dinspre care Morta se îndrepta spre ea, în timp ce mâna Mortei se mișca lejer sub poala rochiei ei lungi. „Soră zici că ne ești? Ce păcat, căci niciuna dintre noi nu te acceptă ca atare, căci datorită ție noi am fost alungate de lângă tronul ceresc și închise în această temniță a sorții.”

Parca privi în jur la acele nenumărate războaie de țesut pe lângă care trebăluiau micii ciclopi și furnicile și zâmbi: „Și totuși nimeni nu v-a luat puterea de a croi soarta, chiar dacă eu am a ei balanță în mâini,” și mâna ei se plimbă mai departe pe deasupra firelor de parcă căuta ceva anume, în timp ce Decuma își strângea înfrigurată degetele, căci își dăduse seama ce anume căuta Parca.

„Ce e ceea ce cauți?” întrebă într-un sfârșit Decuma, neluându-și ochii de la titanidă.

Luată prin surprindere, Parca o privi îndelung, de parcă ar fi încercat să-i citească în suflet, dar acele suflete erau închise pentru ea și asta o înfuria cel mai tare. „Dreptate!” șuieră ea în cele din urmă printre dinți. „Caut dreptate și a voastră înfrângere,” și cu o smucitură a mâini trase foarfecele din mâna Mortei, care îl apucase cu ambele mâini și se pregătea să-și atace a ei soră mezină. Apoi, apucându-l strâns cu degetele desfăcu ale lui lame ascuțite și spre surprinderea surorilor ei mai mari, care strigau ca apucatele la ea să se oprească, Parca tăie unul dintre firele groase care se afla chiar în mijlocul acelei împletituri de fire ale sorții.

Decuma și Morta se năpustiră asupra ei, dar avură aceeași soartă ca și a lor soră mai mare. Înghețate fiind, cu pumnele în aer gata de atac, ele putură în cele din urmă doar să se uite cu ură la Parca și să-i strige: „Nu ai idee al cui fir numai ce l-ai tăiat. Acela era firul sorții Universului. Curând totul v-a fi dat pieirii.”

„Sau poate totul v-a fi dat cuceririlor grandioase, căci acest Pământ trebuie să-mi aparțină mie,” și, luând din nou chipul de fecioară, Parca se plimbă pe lângă ele, atingând ușor al lor veșmânt de parcă ar fi fost mișcări de batjocură.

„Îți dorești tronul Lumii!!!” murmură înfrigurată Klotho. „De asta ai tăiat acel fir. Încerci să te folosești de Rophioni pentru a triumfa!”

„Mă bucur că ești înțeleaptă Klotho, căci acel tron îmi aparține pe drept, însă singură nu v-oi avea nicicând puterea să-l obțin. De aceea v-oi folosi toate resursele care le am la îndemână pentru a-mi îngenunchea vrăjmașii și de a-mi distruge aliații, după ce totul se v-a sfârși.”

„Dar uiți un lucru, soră Parca,” îi spuse Decuma sigură pe sine. „Nu doar tu ai în a ta putere Balanța Sorții. Parte din ea e în mine și nu o poți lua nicicând cu forța.”

„Asta este doar o chestiune de timp. Acea balanță te va părăsi în momentul în care eu v-oi triumfa, căci Balanța Sorții, la fel ca Balanța Timpului, își alege maestrul în funcție de triumf. Ziua morții tale se va apropia și cât de curând posibil, iar când asta se va întâmpla, atunci tu singură îmi ve-i da acea balanță pe platou de argint și al tău suflet se v-a închina în fața mea, asemeni unei regine și mă ve-i onora pentru vecie,” și Parca izbucni într-un râs nebun, căci acum vorbea nebunia și răul din ea, căci intrând în această grotă, unde mereu domnea numai răul, Balanța Parcăi se înclina în favoarea răului, dar ea uita tot ce se întâmplase acolo imediat ce pășea din nou în lumea reală, dar natura ei diavolească păstra încă în ea urmele răului și acele gânduri pline de ură față de alții, căci chiar dacă Parca nega asta, ea era controlată de puterea lui Eris și Haos în același timp, iar asta însemna lupta continuă dintre Bine și Rău în al ei corp fragil.

O melodie ciudată pătrunse prin aerul greu de respirat al grotei și parcă trasă prin magie afară din acea grotă, Parca se lăsă pe spate, închise ochii și al ei corp pluti lin prin aer până părăsi acel sălaș al răului.

Asta le eliberă pe cele trei Moirae, care răsuflară ușurate văzându-se la libertate, însă teama strecurată în ale lor suflete, după ce o auziră pe Parca vorbind despre putere, le făcu să se adune într-un loc și să-și șoptească una alteia: „Dacă nu v-om face nimic, atunci al nostru plan v-a fi pierdut pe vecie,” spuse cu jumătate de voce Morta.

„Asta e de la sine înțeles. Dar … ce am putea face?” se întrebă Decuma în timp ce-și mușca ale ei mâini de teamă și supărare.

Numai Klotho, cea mai înțeleaptă dintre toate, rămase pentru o scurtă vreme tăcută și aplecându-se luă de jos foarfeca pe care apoi o înapoie Mortei și apoi privi spre Decuma și zări în al ei suflet Balanța Sorții și văzu o prorocire cântărită pe acea balanță - Nașterea unui prunc. „Se pare că noi toate ne-am înșelat, surorile mele. Nici nouă, nici Parcăi și nici titanilor nu ni-i dat să controlăm și să supunem lumea. Balanța se controlează pe sine și se pare că deja și-a ales destinul.”

„Și-a ales singură destinul?” întrebară ale ei surori în același timp.

„Ce vrei să spui cu asta?” șopti Decuma abia auzit, atingându-și pieptul cu ambele mâini, de parcă s-ar fi temut să nu-i fie luată puterea.

„Rophionii. Ei sunt cei din care se v-a naște Unul, acel menit să restaureze Balanța și să controleze lumea.”

„Dar … sunt doi pui de lup cu sânge de om curgându-le în vene: un băiat și o fată. Care din ei v-or da naștere acelui Unul?”

„Ambii!” și Klotho tremură spunând aceste cuvinte și privind țintă spre firul care începuse să se țeasă fără voia lor în locul celui tăiat de Parca, iar asta însemna că viitorul își alege singur cursul și nimeni nu are puterea de al controla.

***

„Iarăși doarme,” îi spuse Fenrir lui Dike, în timp ce ambii se aflau în cortul Samayei și priveau la fața adormită a tinerei.

Așezându-se pe patul ei făcut din piei de animale, Dike luă a ei mână într-ale sale și o sărută fierbinte. „Asta pentru că Samaya s-a întâlnit cu puterea ascunsă a lui Tenebre. Singurul care o poate scoate din lumea umbrelor e Părintele Haos. Am trimis deja vorbă lui. Trebuie să așteptăm al lui înțelept răspuns.”

„Dar … dacă părintele Haos va nega să se implice în această luptă?”

„Atunci v-a trebui să ne descurcăm singuri și s-o reîntoarcem, căci ambii știm fiule că atâta timp cât Samaya e adormită a ta putere e limitată, căci voi vă completați unul pe altul.”

Dike întoarse ușor capul spre intrarea în cort, simțind pânza mișcându-se și-l văzu pe Arion intrând. „S-a întâmplat ceva, Arion?”

„Da, Maestre Dike,” spuse Arion, plecându-și ușor capul. „Oamenii mei au zărit-o pe Parca din nou pe Muntele Kyllini.”

Dike se ridică brusc în picioare privind adânc în ochii lui Arion. „Pe Muntele Kyllini? Iarăși a vizitat Grota Arkadia?”

„Da și de data asta Mama Pământ a fost văzută cu ea.”

„Gaea? Gaea pe Muntele Kyllini?” întrebă de data asta preocupat Dike.

„De ce ești atât de preocupat, tată? Ceva se întâmplă?”

„Da. Gaea face tot posibilul să stea cât mai departe de acea grotă, care-i fură din putere, dar de data asta se pare că a ajuns chiar la a ei intrare. Ceva rău se întâmplă și acest ceva poate avea legătură cu adormirea Samayei.”

„Fără doar și poate, Maestre. Să nu uităm că ultima dată când Samaya a dormit mult a fost după întâlnirea cu vulpea roșie în Poiana Umbrelor.”

„Aici ai dreptate, Arion. Atunci a dormit 9 nopți și nouă zile la rând și s-a trezit numai datorită atingerii magice a reginei Inlan Diar. Însă de data asta chiar și Magia ei v-a fi fără folos, căci Tenebre e mult mai puternică decât acea copilă.”

„Și atunci? Ce ar trebui să facem tată?”

„Pe mine mă interesează mai mult ce pun la cale Tenebre și Coallar,” se auzi vocea lui Island, care tocmai intra în cort. „Nu degeaba Tenebre a aruncat vraja asupra copilei când noi ne pregăteam să-i descoperim a ei metehne. Și cred că asta are de-a face cu ceea ce s-ar putea întâmpla acum pe Muntele Fricii.”

„Mayar și Ahi! Cum de nu m-am gândit la asta? Cam de multișor cei doi stau chitic și nu se aude nici a lor respirație,” șopti Dike. „Crezi că poți afla ce se întâmplă acolo, Island?”

„Desigur. Însă cred că ar trebui să mai cercetăm încă un loc.”

„Care anume, unchiule Island?” întrebă Fenrir, privindu-l adânc în ochi.

„Intră!” ordonă Island și imediat intrară în cort Yellen și Nathaniel. „Povestește-le despre cele văzute, copilă!”

„Parca! Titanida sorții nu e doar pe muntele Kyllini.”

„Ce vrei să spui cu asta, copila mea?”

„Maestre Dike, cred că toată lumea știe deja că am în a mea ființă puterea Yātrīkar, iar asta îmi aduce din când în când viziuni în fața ochilor. Ultima dată am văzut multe titanide ale sorții umblând pe străzile înguste ale unui oraș de aur și chiar dacă toate arătau la fel, niciuna din ele nu era identică cu alta, chiar dacă alții le văd la fel.”

„Despre ce vorbește copila e despre gluma proastă pusă la cale de Cronos și Măritul Uranus. Ei vor ca astfel si deruteze pe toți cei care visează la tronul Universului, dar ceea ce ei nu știu e că de fapt ne condamnă pe toți la prăpăd.”

„Ura, minciuna, trădarea, bunătatea, omenia, iubirea și tot restul sentimentelor de care e capabilă o ființă vie cu același chip al Parcăi,” rosti abia auzit Dike, care se apropie încet de focul din fața cortului. „Nimeni astfel nu va ști ce simte, iar această îndoială îl va face o țintă ușoară în fața răului.”

„Chiar și așa, nu avem ce face pe moment, decât să-i urmărim și să le aflăm planul. Cineva ar trebui să meargă în Orașul Cūriyaṉiṉ Nakaram (Orașul Soarelui) și să afle ce mai pune de data asta la cale Regele Goyan,” și Island se opri umăr la umăr cu Dike.

„Lasă această trebușoară pe seama noastră, bunicule,” se auzi vocea Bestlei care se apropia de ei împreună cu Sephir. „În patru ne putem descurca de minune.”

„În patru? Și cine ar fi încă doi? Căci privind la voi două îmi dau prea bine seama ce vă poate pune mintea la cale,” rosti amuzat Arion, încercând să facă o glumă, dar Bestla nu se lăsă învinsă.

„Mă gândisem inițial la Fenrir și Nathaniel, dar dacă tot ești limbă lungă se pare că-i ve-i lua locul omului, căci nu de alta dar obosesc repede și trebuie cineva să mă poarte pe spate.”

Auzind remarca Bestlei, Arion strâmbă din nas, căci încă odată fusese învins de istețimea fetei, dar curând surprinse și zâmbetele de pe fața celorlalți, amuzați de cele spuse. „Am încotro?!” rosti el, încercând să pară supărat.

„Atunci e decis. Ei patru merg în Orașul Soarelui, Island și eu v-om merge pe Muntele Fricii, iar voi Nathaniel v-a trebui să aveți grijă de Samaya până ne întoarcem,” și Dike își întoarse preocupat privirea spre cort, căci prin întredeschizătura pânzei se vedea trupul adormit al Samayei și un ușor zâmbet flutura pe ale ei buze.

„Crezi că aude ce vorbim, tată?!

„Nu știu, Fenrir. De data asta nu știu ce aș putea răspunde.”

„În schimb eu știu,” se auzi vocea Hestiei și, când toți priviră spre foc, o văzură pe titanidă luând formă din flăcări.

„Soră!” se închină Dike ușor în fața ei. „Ce se întâmplă? De ce ești aici?”

„Părintele Haos m-a trimis s-o aduc pe Samaya în fața lui. A decis să-i vorbească, iar noi nu ne putem împotrivi.”

„Să-i vorbească? Despre ce?” se interesă curios Fenrir.

„Iartă-mă, tinere lup, dar asta nu ți-o pot spune, căci nici eu nu știu. Dar sunt sigură că discuția lor v-a fi cumva legată de Războiul ce v-a urma și despre întemnițarea pe vecie a lui Eris. Așa că nu avem timp de pierdut, căci au trecut mai multe zile decât ar fi trebuit ca ea să doarmă, în timp ce se află în lumea tenebrelor, iar dacă continuă astfel, atunci nu știm ce se poate întâmpla.”

Dike se încruntă, căci această incertitudine nu-i era pe plac. Era sigur că Hestia știe mai multe decât spune, dar se temea să întrebe, căci cunoștea prea bine caracterul exploziv al titanidei focului și de ce nu aveau atunci nevoie era de un incendiu uriaș, căci se aflau adânc în inima pădurii, care ar fi putut cu ușurință hrăni ura Hestiei.

„Ad-o pe Samaya aici, Fenrir,” îi ordonă Dike, însă tânărul nu se mișcă din loc, luându-i pe toți prin surprindere, dar această neascultare a fiului îl înfurie pe Dike. „Tu nu mă asculți, fiule! E un ordin!”

„Atunci merg cu ea!” șopti abia auzit Fenrir. Am promis să n-o mai las singură niciodată de când s-a luptat atunci cu cea de-a doua Samaya și nu am de gând să-mi încalc cuvântul.”

„De data asta însă trebuie,” îi spuse Arion, care-i atinse umărul lui Fenrir cu a sa palmă de gheață, făcându-l să se calmeze puțin. „Nimeni nu se poate împotrivi sorții și tu știi asta. Ascultă mai bine de cei mai mari. Ei știu mai bine decât noi,” însă nici de data asta Fenrir nu se mișcă.

„Dac-o aduc aici și o las să plece singură e probabil să n-o mai văd niciodată. Nu pot face asta.”

„Atunci ai de gând s-o pierzi pentru vecie?” strigă Hestia tânărului lup și a ei voce tunătoare făcură flăcările să crească în volum, iar copacii să se cutremure simțind a lor suflare de foc apropiindu-se de ale lor trupuri de lemn. „Tu nu ești nimeni care să se opună sorții, la fel cum noi nu suntem cine să ne împotrivim poruncii Haosului. Așa că fă ce ți se poruncește și nu mă fă să înnebunesc, căci știi ce-mi pot puterile la mânie.”

„Atunci ve-i vedea și eu de ce sunt în stare,” și Fenrir se transformă în lup a cărui blană luă imediat foc, în timp ce ochii Hestiei ardeau cu și mai mare forță, văzând această neascultare al celui care îndrăznise să fure din a ei putere și acum încerca să-și măsoare forța cu a ei.

Sufletele ambilor clocotiră în ei pentru scurtă vreme și când ambii erau pe cale să se arunce unul în brațele altuia cu gând să se facă bucăți, fiecare din ei simți cum apa li se scurge pe trupuri, răcindu-i și stingând flăcările apărute de nicăieri, iar când priviră în sus văzură cum norii lui Sephir se revărsară asupra lor stingându-i. „Copii care niciunul nu vrea să cedeze,” și dădu din cap cu reproș, în timp ce micii nori de ploaie ce curgeau a lor esență deasupra lui Fenrir și a Hestiei scăpărau de fulgere, semn că Sephir era pe cale să se înfurie de-a binelea.

„Asta deja nu-i de bine,” dădu din cap Bestla, care-și lovi ușor fruntea cu palma. „Eu în locul vostru aș asculta-o. Eu știu ce-i poate pielea,” însă fata tăcu când surprinse privirea scăpărândă a Sephirei.

Dike însă nu se putea ogoi și se întoarse cu gând să intre în cort după Samaya. Fenrir însă trecu pe lângă el, ud leoarcă, și fără să-și privească părintele, spuse rușinat: „eu singur!”

Câteva clipe mai târziu Fenrir o puse pe Samaya în brațele Hestiei și cele două fuseseră înconjurate de flăcări fără a fi rănite, iar singurul care stătu locului multă vreme după aceea așteptând a lor întoarcere, fu Fenrir, dar cerul scăpără în apus, iar mai apoi noaptea puse stăpânire peste locuri, dar Samaya așa și nu se întoarse.

Se trezi din visarea lui melancolică doar atunci când brațele lui Sephir se încolăciră în jurul trupului lui, îmbrățișându-l pe la spate, în timp ce a ei bărbie se lipi strâns de-al lui umăr, și ea șopti ușor: „acolo în Cosmos nu-i chiar totul atât de înfricoșător pe cât pare.”

„De unde știi asta?” întrebă Fenrir și mâinile lui atinseseră ale ei mâini.

„Uiți că norii grei de ploaie sunt în puterea mea, iar ca să stăpânești această putere trebuie să știi ce se află dincolo de acei nori grei. Am fost odată acolo, dar e o poveste lungă pe care o s-o povestesc cândva. Acum încă nu e momentul.”

Cântecul greierilor răsună asurzitor de-a lungul pădurii, calmând copacii după frica trasă peste zi și doar freamătul lor mai deranjează zarea, care ușor-ușor se pregătește de culcare.