Susurul apei de izvor, clipocind la vale, se aude atât de ademenitor în jur, însă natura pare atât de rece și atât de nepăsătoare în fața acelui sunet feeric, izvorât parcă din adâncul pământului dătător de viață, dar care binecuvântează și ființele vii ce-și trăiesc veacul deasupra truditului său trup.

Aceeași feerie se poate vedea însă și deasupra apelor ce trec prin pădurea de pe muntele Kyllini, căci culoarea aceea dumnezeiască este dăruită de suflul copacilor, de zborul păsărilor prin aer care-și oglindesc pentru o clipă ființa în acea oglindă miraculoasă, dar și de razele soarelui blând care pătrund printre crengile încâlcite ale copacilor, doar ca să se scalde în acele ape.

Și totul în jur pare adormit, căci de 7 mii de ani de când ciclopii au părăsit aceste locuri, nimeni nu mai îndrăznise să țină piept titanilor și să se așeze aici.

Astfel natura, simțindu-se stăpână pe ea însăși, își făcu de cap în voie și întreaga ei ființă se răspândi până sus pe creasta muntelui, acoperindu-l ușor cu o haină verde-maronie, care nu doar că-i dădea culoare, dar și-l făcea pe bătrânul și truditul munte să fie mai ademenitor ca niciodată.

Însă nu totul era miracol și viață în jur. Din când în când pe aici se abătea suflul unui spirit ciudat, nevăzut de alții, dar a cărui prezență era simțită până în adâncul serului copacilor, când a lui ființă trecea pe lângă ei, îndreptându-se spre vârful muntelui, de acolo de unde se auzeau uneori șoapte ciudate, șoapte amintind de blestem și durere, dar pe care nimeni nu avusese nicicând îndrăzneala să le afle a lor sursă.

Și acele simțuri erau unice în felul lor, căci la început se simțea doar o boare de vânt răcorind împrejurimile, jucându-se cu crengile mai mici ale copacilor seculari, dansând în ritmul frunzelor, ca mai apoi acea mișcare de aer să se coboare la pământ, să ciufulească chica țepoasă a ierbii mătăsoase și s-o facă să se plece până la pământ, în calea acelei ființe nevăzute ce-și făcuse cărare prin acele locuri.

Dar ceea ce nu știau copacii era că acea ființă nu era deloc o străină în acele locuri, ci era a Patra Moirae, cea care luase suflu din adâncul Grotei Arkadia și care adeseori trecea pe aici, pentru a-și încărca trupul cu energie dătătoare de viață, căci acest munte nu era doar a ei casă, ci de asemenea era fântâna care-i umplea inima de putere și-o făcea să vibreze.

Pașii Parcăi se mișcă încet pe pământul pietros, acoperit ici și colo de ierburi sălbatice, crescute în voie. Însă titanida sorții nu pare deloc deranjată de asta, ci din contră zâmbește, când firul unei ierbi rebele, care nu dorește nici în ruptul capului să se supună puterii ei magice, își ridică al ei căpșor și privește în sus, încercând să-i distingă străinei chipul, dar în locul unei priviri blajine vede doar întinsul albastru al cerului, căci titanida are puterea de a trece nevăzută, după dorință, prin locuri în care domnește doar feeria naturii, însă chipul și trupul ei capătă forme diferite doar când se află printre oameni.

Un chițcăit abia auzit o făcu să se oprească locului și să privească în jur, dar acolo doar vidul aerului îi ținea de urât, însă asta n-o înșelă de fel pe titanidă care-și descoperi capul de gluga tunicii sale lungi și gri și-și revelă al ei trup naturii înconjurătoare.

La vederea ei, copacii începură să freamăte, șoptind al ei nume, însă Parcăi acest lucru nu-i era de mirare, căci mai făcuse asemenea gesturi și mai înainte și unele viețuitoare din jur erau obișnuite cu a ei prezență, la fel cum Parca cunoștea fiecare suflet care viețuia aici. dar acel chițăit i se păru atât de ciudat și străin încât își ciuli și mai mult urechea.

Câteva secunde după aceea nimic nu se întâmplă, dar apoi natura încremeni, de parcă un suflu plin de putere își revărsă boarea asupra trupului său. Mirată de această schimbare bruscă, Parca întinse mâna în față, dar natura își păstră acea încremenire și astfel titanida înțelese că de ea se apropie o forță mai puternică decât a ei, dar pe care n-o cunoscuse mai înainte, așa că decise să aștepte.

Boarea de aer încremenită începu ulterior să pulseze în jurul ei. Astfel Parca își roti ochii în jur, dar văzu doar acea priveliște de mai înainte, dar urechea ei putu prinde un zgomot abia auzit, apropiindu-se pe pământ, de parcă ar fi fost o săgeată zburătoare aruncată spre ea.

Titanida însă nu se feri din loc imediat, ci mai așteptă câteva clipe până când acel zgomot aproape îi atinse al ei călcâi și atunci Parca zvâcni în aer, transformându-și trupul în pasăre și, lăsându-se să plutească pe ale ei aripi largi și experimentate, ea survolă împrejurimile, dar iarăși nu văzu nimic.

„Ce Magie m-ai e și asta?” își spuse Parca în sinea ei, în timp ce a ei umbră cobora pe pământ, umbrind firele de iarbă împietrite. „Mi se pare că cineva încearcă să se joace cu mine, iar asta deja nu-mi mai e pe plac,” și în glasul ei se auzi o boare de furie și iritare, pe care Parca o simțea ori de câte ori cineva călca pe al ei teritoriu fără să-i ceară permisiunea.

„Dacă pe pământ e liniște, atunci neliniștea vine de undeva din cer” își continuă ea firul gândurilor, dar când să-și ridice ochii la cer, a ei privire prinse mișcarea unui mic iepuraș alb ieșind din a lui vizuină și furișându-se în jur, în timp ce adulmeca zarea. „Doar un suflet viu în acest regat de piatră?! Numai un singur suflet cu gânduri parșive poate crea asta. Cronos!”

În acel moment, din mult prea îndepărtatul regat ceresc, se avântă spre pământ un uliu cât toate zilele care trecu ca o săgeată pe lângă marea pasăre albă, amintind de pasărea Phoenix, în care-și transformase trupul Parca, și se năpusti asupra bietului iepuraș, care nu avu nicio șansă în fața ghearelor ascuțite ale uliului.

Cât timp uliul își savură prada, Parca pluti în aer pe deasupra, pândind fiecare mișcare a păsării prădătoare și așteptând momentul în care aceasta se va sătura de frăgezimea acelei cărni gustoase de iepure, căci Parca simțea în sinea ei că ceva va urma neapărat după acel festin. Și așa se și întâmplă.

După ce din micul animal pufos nu rămăsese decât blana albă, uliul își roti ochii în jur, parcă căutând pe cineva. Nezărind însă pe nimeni păși încet pe pământ, iar pliscul său se închidea și se deschidea ușor, neproducând în jur niciun zgomot.

Asta i se păru ciudat Parcăi, căci deși părea că uliul vorbește, ea nu putu înțelege cui îi transmitea el mesajul, dar când simți un vuiet apropiindu-se și ea privi în sus, văzu alte săgeți venind spre ea - uliii lui Cronos, în număr de șase, care-și porniseră atacul asupra ei, cu un scop anume: să termine cu a ei existență.

Parca însă decise să țină piept atacului și așteptă până cei șase ulii care se aruncaseră asupra ei din cer se apropiaseră de ea la doar o aruncătură de băț și atunci ea zvâcni în aer și trecu printr-un gol lăsat pe lângă ei, făcându-și trupul subțire, în timp ce ale ei imense aripi se strânseră pe lângă trup.

Ajunsă în afara grupului inamic, Parca se roti în aer, dezvelindu-și trupul de aripi și, întinzându-le larg pe lângă ea, se avântă din nou în jos, țintind ulii ce o căutau fioroși în jur, neînțelegând unde ea dispăruse.

Când al ei trup se năpusti asupra lor, bătând fioros cu aripile ei imense peste ale lor trupuri, un mic uragan se produse în jur, însă ulii nu se pierdură cu firea și ale lor ciocuri ciupiră adânc din ale ei pene, lăsând pe dalbul lor mărgele roșii de sânge.

Parca însă nu avea de gând să dea bir cu fugiții, așa că nu-i lăsă s-o copleșească cu atacul lor și în jurul ei apărură mici păsări albe, asemănătoare ei, dar în număr mult mai mare decât erau uliii și la comanda Parcăi, care scoase din gâtlejul ei un urlet înfiorător, cei șase ulii fuseseră atacați, zburând amețitor în jurul lor, bătând din aripi și mușcând cu ale lor ciocuri din a uliilor carne.

Însă pericolul nu era trecut, la fel cum bătălia nu era pe sfârșite, căci imediat ce se văzu în afara atacului celor șase, Parca simți apropiindu-se de ea, din spate și urcând de asupra ei cel de-al șaptelea uliu și anume cel care se înfruptase din carnea iepurelui.

Acesta însă nu putea fi învins cu șiretlicuri, iar Parca simți asta în al lui umbră impunătoare care o acoperi complet, dar atacul lui întârzia să apară și titanida nu înțelegea cărui fapt se datorează acest lucru. Așa că decise să îndrăznească să-l privească în ochi și, ridicându-se la nivelul uliului, care plutea în loc deasupra luptei pe viață și pe moarte dintre confrații săi și iluziile create de Parca, el așteptă până ea fu la aceeași înălțime cu el și atunci se auzi vocea de tunet al lui Cronos vorbindu-i.

„Ți-ai cam întețit calea spre bârlogul surorilor tale, soră Parca, iar asta mie-mi miroase a conspirație.”

„Zici tu, Cronos?! Mie mi se pare doar o simplă vizită făcută surorilor mele și nimic mai mult. Plus la asta, a mea ființă s-a născut din energia acestui munte și nu pot trăi mult timp departe de el, asemeni soarelui care nu poate trăi pentru vecie în umbră.”

„Și totuși a ta esență a apărut din bunătatea titanilor, bunătate de care tu abuzezi, căci prezența ta aici ne fură din al nostru suflu și ne ia puterea.”

„La fel le-ai spus și Ciclopilor, acum 7 mii de ani, când încă mai trăiau pe aceste locuri, dar totuși acest munte este pustiu și până astăzi, căci nici urmă de titani pe aceste locuri. Doar atunci când cineva calcă pe spatele acestui munte vă faceți apariția. Mie asta îmi miroase a avariție sau a teama de a fi învinși. Corectează-mă dacă greșesc, mărite Cronos.”

Vocea Parcăi tremură ușor, dar nu de teamă, ci pentru că încerca să-i transmită lui Cronos a ei hotărâre de a continua și de acum înainte să pășească pe acest munte și să se hrănească din al lui energie, chiar dacă el e împotrivă, căci Parca n-are de gând să se supună în fața unui titan nebun, a cărui soartă era să fie învins de propriul fiu.

„Ce-ți mai pune acum la cale a ta minte diabolică, Parca? Nu-mi place de fel când taci. Mai bine vorbește-mi!”

„Nu sunt sigură că-ți va plăcea a mea vorbă, ce va părea pentru tine o tristă și amenințătoare profeție.”

„Încerci să-mi inspiri teamă?”

„Nu. Încerc doar să te previn, căci e timpul să pui capăt avariției tale și să fii mai bun cu cei din jur, căci va veni o vreme când ve-i avea nevoie de-al lor ajutor, dar toți îți v-or întoarce spatele așa cum le întorci tu spatele lor acum.”

„O răscoală deci.”

„O prorocie, Cronos, dar ochii tăi sunt încă orbi și nu văd nimic în jur.”

„Pentru că nu e nimic de văzut. Doar o titanidă a sorții sortită pieirii.”

„Crezi că nu-mi cunosc soarta, Cronos? Crezi că nu știu cum v-oi sfârși?”

„Mă îndoiesc. Altfel nu mi-ai fi vorbit astfel acum.”

„Aici te greșești, căci deși ambii suntem sortiți să pierim de mâna urmașilor tăi, fiecare din noi își v-a avea propria moarte. Însă dacă eu nu v-oi m-ai vedea lumina zilei când totul se v-a sfârși tu ve-i fi forțat pe vecie să vezi cum alții conduc în locul tău, acel regat care-ți fusese hărăzit ție.”

Aceste cuvinte făcură ochii lui Cronos să sclipească de furie și din trup de uliu luă forma sa de titan, însă continuă să plutească în aer. Parca îi urmă exemplul, dar păstră distanța dintre ei, deși întinse a ei mână spre el: „dacă vrei poți vedea singur ceea ce ți-au hărăzit stelele.”

„Mă lipsesc. Cunoscând a ta natură sunt sigur că ai pus la cale un șiretlic pentru a mă învinge. Dar nu v-a fi atât de ușor, căci am deja plănuită a ta înfrângere, dar care nu mă v-a atinge de fel.”

„Te referi la copiile mele răsfirate prin lume?” rosti încet Parca, în timp ce pe fața ei fu schițat un zâmbet, însă asta-l uimi pe Cronos într-atât încât el o privi cu ochi temători. „Uiți cu cine ai de-a face, mărite titan. Nu degeaba Părintele Haos mi-a dat viață, căci ceea ce se întâmplă în jurul meu se oglindește în al meu suflet și ceea ce unii vor să ascundă de mine mi se transmite ca o revelație, căci răul și binele trăiesc în mine și ei nu se pot ascunde unul de altul. ”

„Și totuși Parca, atâta timp cât eu exist pe lume tu nu ve-i avea pace, căci tu ești singura care are în gând a noastră înfrângere și nici eu, nici tatăl meu și nici al meu bunic nu v-om permite asta.”

Parca surâse trist. „Atât de prost ești titane, dacă crezi că eu sunt singurul dușman pe care-l ai pe lume. Tu ești unul din cei care te v-or păgubi și îngenunchea și asta v-a fi atât de curând, iar dacă nu ai de gând să mă ataci astăzi, atunci v-oi pleca, căci am treburi mai importante de făcut.”

Și Parca-i întoarse spatele cu gând să se avânte în aer sub formă de pasăre Phoenix, însă se opri când citi gândul lui Cronos: „Și oare ce are în plan de data asta? Ar trebui să mă tem și să-i sugrum a ei ființă aici și acum sau să aștept să văd cum v-or evolua lucrurile?” dar fu uimit să audă același gând întorcându-se la el sub formă de răspuns din partea Parcăi: „caută în tine rădăcinile propriei uri și ve-i vedea de unde încolțesc semințele răului, căci de acolo pornește ura ta asupra întregului pământ.”

Zvâcnind spre zare și întinzându-și larg aripile, pasărea albă, măiastră pluti pe deasupra pădurii și se îndreptă spre vârful muntelui, acolo unde o așteptau noi senzații ciudate, căci Parca simți că atacul de astăzi al lui Cronos era doar începutul și că în curând totul în jur se va schimba, devenind al ei potrivnic, căci la fel cum Cronos avea nenumărați dușmani la care să se gândească în timp ce stătea locului și privea în urma ei, la fel trebuia să facă și Parca - să afle numele tuturor celor care-și doreau a ei pieire și să ceară surorilor ei mai mari să țeasă firul vieții și a morții al celor ce luptau împotriva ei.

***

Pasărea măiastră cu numele Parca continuă să plutească pe deasupra pădurilor. Copacii, care până atunci stătuseră amorțiți și privind în zare, fremătau acum din frunze, semn că măritul Cronos, cel cu inimă de piatră, avar și crud din fire, părăsise aceste pământuri și se reîntoarse în ale lui Ceruri de unde visa să stăpânească peste nemurire.

Cu aripile întinse și cu inima dându-i năvală în piept, titanida sorții se lăsă pradă rafalelor de vânt care o purtau asemenea unui mic avion de hârtie, iar acel zbor al ei, neechilibrat și periculos în același timp, amintea de un carusel ciudat, în care unul decise să-și urce trupul pentru a simți senzații tari, dar care în final decisese pur și simplu să se lase pradă nemuririi și să riște în toate.

Acum 7 mii de ani, când Haos și Ciclopii au decis a ei naștere, Parca s-a născut din ou asemeni păsărilor și acel ou din care se formă al ei trup era unul neobișnuit, căci nu avea forma ovală ca toate ouăle de pasăre, ci era un pic turtit la capete, de parcă ar fi fost Planeta Pământ puțin boțită la cele două Poluri ale ei ce se atrag și se resping în același timp, asemenea unui magnet.

Prima tresărire a vieții titanidei sorții fu un ușor ciocănit în coaja oului, care stătea chiar în mijlocul Pădurii Rophion, în Poiana lui Mannar, care își schimba panorama din natură moartă în pădure verde în secunde, iar această schimbare de contraste fu cea care dădu căldura necesară oului pentru a concepe o nouă viață.

După acel ciocănit timid urmară altele două, dar nimic nu se întâmplă, iar asta făcu natura în jur să respire nervoasă, căci nimeni nu înțelegea ce se întâmplă și cum anume apăruse acel ou în acea poiană sau cine anume îl aduse acolo. Și mai era ceva ciudat în acea formă sferică turtită - faptul că plutea în aer, la o înălțime de aproape doi metri, în statura unui om, iar mișcările ei pe axă erau neobișnuite, de parcă oul ar fi stat deasupra unui suflu de magmă caldă și nu în aerul rece, străbătut uneori de boare reci de vânt.

Însă ceea ce nici copacii și nici natura din jur nu știa era faptul că oul stătea chiar deasupra închisorii lui Mannar, iar el se văzu făcut martor fără voie la formarea acelei noi vieți.

Când prima dată apăru oul deasupra lui el nu înțelesese ce se întâmplă, ci doar observă un mic curent de aer multicolor plutind ușor în spirală deasupra celulei sale și ființa lui simți o boare caldă străbătându-i oasele, după ce pătrunse lejer prin ale sale nare. Apoi căldura se mișcă rapid prin al lui sânge până ajunse la tălpi, îl gâdili puțin și el chicoti, ca după aceea, plăcuta furnicătură să se miște spre centrul tălpii, iar pentru a o alunga Mannar lovi cu piciorul în pământ. Însă gâdilitura nu dispăru, iar asta îl făcu să fie nervos și să scoată fum pe nări, lovind copita sa apărută de nicăieri ușor de pământ și astfel aruncă în jur scântei. Apoi urmă ușoara mâncărime pe întregul corp, iar Mannar se forță un timp s-o alunge rotindu-se în loc și frecându-și corpul cu mâinile, ca mai apoi să se culce la pământ și să-și frece trupul de pojghița pietroasă a locului în care se afla.

Anume această mișcare îl calmă puțin și, stând așa, întins pe spate și privind la cer, văzu cum prin pereții transparenți trecu o pană albă pufoasă, asemeni celor de păun și pluti ușor spre al lui nas.

Mannar întinse mâna și o prinse cu ușurință în palmă, însă în loc să-i alunece ușor pe pielea palmei cum fac de obicei penele sau să fie zburată de vânt, pana năstrușnică se topi asemeni fulgului de zăpadă, iar apa creată îi intră prin porii pielii și se amestecă cu al lui sânge.

„Asta ce drăcovenie mai e?” se întrebă Mannar, scărpinându-și ceafa și, ridicându-se pe șezute, se uită îndelung la palma care prinsese pana și a cărui căldură o topise. În timp ce se holba la a sa palmă, de parcă ar fi fost un fanat uitându-se îndelung la poza idolului său, Mannar fu uimit să vadă cum un mic firișor roșu îi iese din palmă și se ridică în sus până ajunse la punctul de centru al bolții de sus și trecând prin el se alătură bulei multicolore care se formase deja deasupra celulei, dar căreia îi lipsea anume culoarea roșie.

Când și ultima culoare completă bula, aceasta luă forma oului turtit și celula lui Mannar începu să fure energie de la el, dând căldură oului.

Mannar se ridică apoi în picioare și păși spre centrul celulei tot cu ochii la acel ou care se hrănea din a lui căldură răutăcioasă, dar nu îndrăzni să întrebe în voce despre ce nebunie se întâmpla acolo, temându-se să nu trezească un rău și mai mare pentru el decât acea celulă în care era închis de Gaea de ceva vreme.

Prima dată când Mannar fu închis de Gaea în acea celulă, diavolul îndrăznise să încerce să-i fure al ei fluier care deschidea poarta spre Aeon, iar el făcu asta la comanda lui Eris, care spera ca astfel să scape din a ei închisoare și să domnească peste Univers.

Însă Mannar fu dat de gol de însăși fluierul care simțindu-i a lui prezență răutăcioasă apropiindu-se de hainele Gaeiei lăsate pe mal în timp ce ea se scălda la râu, începu să cânte singur.

Gaea ieși atunci din ape și, mișcându-le cu forța ei interioară, le aruncă asupra lui Mannar, care fiind atunci în flăcări, pierdu complet controlul în contact cu apa și astfel fu ușor întemnițat de Mama Natură.

Simțindu-se captiv, Mannar își prefăcu glasul și începu să se milogească, însă Gaea era obișnuită cu a lui natură schimbătoare, așa că nu căzu în al lui capcană și-i jură că v-a sta închis acolo timp de șapte secole, până când ceva se va naște din el, dar Mannar nu înțelese atunci ce poate fi acel lucru care v-a fi adus la viață din a lui trup. Însă acum, în a 49 zi, când se auziră primele ciocănituri din ou își aduse aminte de cele întâmplate și înțelese că a sa scăpare e aproape.

„În sfârșit timpul libertății mele se apropie,” mârâi încet Mannar frecându-și palmă de palmă și rânjind fericit. „Mamă Natură, blestematuma-i tu să fiu captivul acestei bule timp de șapte secole și mult m-am plictisit eu în acest timp, dar ai făcut tu o mare greșeală atunci, căci dându-mi libertate ve-i pierde ceva de preț și-mi v-oi începe a mea răzbunare anume cu acel pui care curând v-a ieși din ou, căci n-am de gând să las liber și viu ceva născut din a mea răutate, care mă poate apoi învinge,” și râsul său năvalnic și răutăcios se auzi pretutindeni și anume volții puternici produși de al lui râs infernal sparseră coaja oului și în același timp se sparseră și pereții bulei care-l țineau captiv.

„Acum este și momentul meu,” spuse el și sări în sus cu gând să prindă în a sa mână neagră micul pui de pasăre alb care plutea încet unduit de curenții calzi de aer. Dar când mâna diavolului aproape că atinsese puiul, acesta zvâcni în sus și dintr-un pui micuț se transformă într-o măreață pasăre măiastră, cu coadă lungă cu ochi multicolori pe ea, căci acei ochi fuseseră creați din culoarea bulei din care se formase oul și a căror însemnătate era să vadă fiecare soartă în parte creată de surorile ei mai mari, dar să aibă puterea de a decide dacă firul vieții cuiva v-a fi întrerupt sau nu.

Anume una dintre aceste pene cu un ochi negru o prinse Mannar în mână și rămase cu ea, căci Pasărea Măiastră cu numele Parca, care-și cânta al său nume în timp ce se avânta în neanturi, se smulse din prinsoarea lui și se îndrepta spre apusul de soare, frumos colorat la orizont.

Privind la acel ochi negru, Mannar la început nu înțelese pentru ce servea el. Însă curând acel ochi se deschise și clipind îl privi. Diavolul își aținti privirea în cea a ochiului de pe pană, căci era un lucru curat diavolesc acel ochi și el nu putea înțelege de fel pentru ce-l prinsese și de ce se smulse atât de ușor din coada păsării, în timp ce celelalte pene rămaseră intacte.

„Mă întorc la tine, stăpâne,” îi vorbi ochiul, făcându-l pe Mannar să tresară, auzind o voce stranie vorbindu-i. „Sunt răul din tine care a dat naștere unui altuia care acum s-a avântat spre cer, dar până când ea v-a fi în stare să se alăture luptei noastre tu trebuie să fii extrem de precaut și să nu dai greș, căci astfel v-om fi pierduți pentru totdeauna.”

„Să nu dau greș? În ce fel?”

„Adică să stai ascuns, Maiestre Mannar, căci răul din tine e asemenea unei avalanșe de lave capabilă să înghită totul în cale, când noi avem nevoie să ne întindem rădăcinile pe întregul pământ dacă vrem să-i cucerim a sa suprafață.”

„Dar … crezi că Eris v-a fi de acord cu asta?”

„Cine crezi că manevrează toate astea? Deja e timpul să trecem la o nouă etapă diavole cu 7 cozi de foc, căci cei care ne sunt împotrivă deja creează a lor apărare, în timp ce noi suntem încă atât de slabi.”

„Atunci ar trebui să ne întărim și noi puterea.”

„Da, dar încă nu știm cum.”

„Cea născută ca pasăre, cine e ea?”

„I se spune Parca și ei au numit-o a Patra Moirae.”

„Una dintre ursitoare? Dar cum e posibil? Sau stai… Moirae sunt de partea noastră. Cu această a patra putere… ”

„Nu, nu, te înșeli, căci aceasta a Patra Moirae este diferită, căci ea are deopotrivă în ea și bine și rău, iar cel care o are de partea sa e sortit pieirii, căci balanța din ea se va înclina automat în partea celui ce pare să fie învins și atunci din învins va fi câștigător.”

„Atunci să-i facem să creadă că suntem interesați de ea. În acest caz Dike și Mama Natură v-or încerca s-o atragă de partea lor, neștiind că ei înșiși își sapă groapa,” și cu aceste cuvinte, două râsete pițigăiate se auziră în jur, iar Mannar, punând acea pană în sân, se îndepărtă de locul în care fusese întemnițat, cu gândul să facă lumii și alte rele.

În urma lui Gaea se ivi de după trunchiul gros al unui copac și privi în depărtarea în care se pierdu curând silueta lui Mannar și ea zâmbi: „fără să vrei mi-ai destăinuit marea taină a lui Eris. Îți mulțumesc pentru acest dar Mannar, căci astfel v-om ști cum mai bine să luptăm pentru a avea soarta de partea noastră,” și, întorcându-i spatele, ea merse în direcție opusă.

***

Parca se lăsă pe pământ chiar în fața Grotei Arkadia scufundată acum în razele slabe ale amurgului, care colorau cerul într-un roșietic-sângeriu, de parcă o mare bătălie se duse pe întinsul cerului, care acum își deplângea pierderile.

Titanida se transformă din nou în frumoasa fecioară, cum obișnuia de obicei să se plimbe prin lume, și se întoarse cu spatele la intrarea în grotă, privind cerul: „e atât de frumos amurgul,” șopti ea și ca prin minune, în dreapta ei, fu proiectată silueta Gaeiei, care privea în aceeași direcție.

„Nimic nu-i mai frumos ca cerul în apus. Nici chiar răsăritul.”

„Dar răsăritul înseamnă o nouă viață, Mamă Natură. Anume acel timp al zilei ar trebui să-ți fie pe plac,” spuse Parca, fără să privească la a ei interlocutoare.

„De ce ar trebui să iubesc doar o parte a zilei sau doar un anotimp, când mă pot bucura de toate, Parca?! Chiar dacă tu creezi destine eu am în puterea mea soarta naturii, soartă pe care tu nu o poți influența.”

„Mă mulțumesc cu cea a oamenilor și titanilor. E mai vesel așa.”

„Desigur. Am asistat azi deja la a ta veselă întâlnire cu Cronos. Ce își mai dorește de data asta? Nu-mi spune că pe tine de consoartă.”

La remarca Gaeiei, Parca doar zâmbi, dar al ei zâmbet era trist, la fel cum viitorul tuturor era incert, căci pentru prima dată în cei 7 mii de ani de existență, Balanța ce se afla în sufletul ei nu se dezechilibrase la fel ca astăzi, producând neliniște și făcând-o să fie nesigură.

„Nu poți lua de consoartă pe cea de care îți este teamă, iar Cronos se teme de mine.”

„El nu se teme de tine. Cronos se teme de soartă, căci planurile lui de a-l detrona pe Uranus i se par de neîndeplinit acum, când tu ești din ce în ce mai puternică, căci în viziunea lui limitată tu-i poți distruge viitorul și astfel nărui planurile.”

„Dar asta nu-mi stă mie în putere.”

„El însă nu știe asta. Nimeni nu știe de fapt căci suntem stăpânii propriei sorți, indiferent dacă titanida care are în puterea ei echilibrul vieții ne plănuiește parte din existență.”

„Poate ar trebui să-i spunem totuși. Astfel se va lăsa de nebunii și soarta titanilor nu se va sfârși.”

Aici Gaea se întoarse cu spatele la Parca și cu mâinile la spate făcu câțiva pași prin fața Grotei, plecându-și capul și cu voce gânditoare răspunse: „titanilor le-a fost hărăzit să piară încă înainte de a fi creați, la fel cum omului îi este hărăzit să moară mult înainte de a se naște. Asta și este legea naturii și cea care ne conduce existența.”

„Dar totuși, Mamă Pământ, natura s-a născut din a ta ființă. Tu ai în puterea ta oprirea timpului,” îi spuse Parca urmând-o.

„Nu, Parca. Acea putere am pierdut-o demult. Mult înainte de a te naște tu, când am folosit pentru prima dată Magia Neagră pentru a îngenunchea răul. Atunci Haosul m-a pedepsit și un singur cuvânt al lui a fost de ajuns pentru ca Balanța Timpului să mă părăsească.”

„Și în puterea cui este acum acea Balanță?”

„În puterea oamenilor, dar oamenii sunt atât de orbi și ei nu văd asta, căci sunt prea mânați de avariție, de rău, de cuceriri, când pentru a supraviețui și a fi fericiți au nevoie de atât de puțin: de prieteni.”

Gaea își plecă și mai mult capul și un oftat adânc îi ieși din piept și, aplecându-se, luă de jos o piatră albă pe care o strânse în mână în timp ce încă stătea în pirostrii, cu ochii ațintiți la cer. „De ce nu putem fi asemeni pietrelor, starornici?! Astfel nu am avea atât de multe războaie, popoarele ne-ar prospera și am trăi mulți-mulți ani văzându-ne copiii și nepoții crescând și aducând noi vieți pe Pământ?!”

„Pentru că astfel natura ar sta în loc și Balanța Timpului va fi distrusă.”

„Dar cerul? Cum poate el sta pe loc fără a se autodistruge? Cu toate că la apus arată de parcă e un câmp de bătălie scăldat în sângele victimelor, la răsărit poate arăta atât de proaspăt, de parcă ar fi renăscut din proprie cenușă.”

„Și totuși există și dimineți posomorâte, dimineți cu ploi grele, dimineți cu furtună, când cerul se revarsă pe pământ, încercând astfel să-i spele păcatele.”

„Dar noi, Parca? Cum rămâne cu noi? De ce nu putem noi opri răul din calea lui și reîntoarce timpul la matcă?”

„Pentru că nu noi controlăm timpul, Gaea, ci timpul ne controlează pe noi. Suntem vulnerabili și căutăm alinare în lucruri mici sau mari, dar niciodată nu suntem îndeajuns de puternici pentru a birui fără șiretlicuri.”

Gaea zâmbi trist. „Știi motivul pentru care m-am apropiat de tine.”

„La fel cum știu ceea ce plănuiește acum Eris pentru mine prin intermediul surorilor mele. Și totuși nu mă pot împotrivi, căci balanța echilibrului din al meu suflet nu poate sta dreaptă fără a cântări și cât de curând v-a fi înclinată nu în partea luminată, așa cum îți dorești tu.”

„Știu, Parca, precum știu că ne așteaptă vremuri grele și nu odată ne v-om întâlni în luptă fiind în tabere rivale.”

„La fel cum ne v-om întâlni în afara câmpului de luptă fiind prietene și aliate, Gaea. Nu uita că Balanțele au fost făcute din una și tot timpul v-or tinde să se unească iarăși.”

„Până atunci mai este o cale atât de lungă de parcurs.”

„Nu chiar atât de lungă, căci războiul care se începe în curând e necesar, la fel cum e necesară trădarea, pentru a vedea lumina victoriei, căci niciunul din noi nu este destul de puternic sau capabil de a plănui totul atât de perfect, încât să câștige fără victime, care uneori sunt atât de necesare și inevitabile.”

„Și totuși îmi plânge sufletul, Parca, căci acele victime despre care vorbești cu atâta ușurință sunt ai mei copii.”

„Și ai mei, Gaea. Nu uita că nu întreaga lume s-a născut din tine. Mulți morți îmi v-or sta și mie pe conștiință și mulți dintre cei ce v-or pieri s-au născut din al meu trup, dar totuși le este hărăzit să piară pentru a putea renaște din cenușă.”

Gaea nu m-ai spuse nimic și se închină ușor în fața titanidei sorții care îi răspunse de asemenea cu o închinăciune și, întorcându-i spatele Gaeiei, intră în adâncul pântecos al Grotei Arkadia, căci de când plecase Shiman cu ai lui de acolo, locul încetase a lumina și din adâncurile ei ieșea la suprafață o duhoare greu de suportat, dar care se pare că nu o deranja deloc pe Parca, care pătrunse în adânc cu capul sus, privind semeț înainte, chiar dacă ale ei palme erau strânse în pumni, iar în minte i se urzeau planuri cum să se apere în caz de necesitate.