Muntele Kyllini este un adevărat spectacol arhitectural al naturii, căci oriunde nu ți-ai arunca ochii vezi doar splendoare, măreție și nenumărate senzații îți abundă sufletul, făcându-l să vibreze de mulțumire și încântare.

Fiind cel mai înalt munte care a existat vreodată pe Pământ, Kyllini a fost în timp venerat chiar și de Titani, datorită frumuseții înconjurătoare, dar și a puterii mistice, care parcă izvora din adâncurile lui, căci oricine venea pe acest munte și petrecea ceva timp aici, se întorcea apoi acasă încărcat de energie dătătoare de viață, chiar și dacă la sosire fusese complet pustiit și unicul lucru pe care și-l dorea era să găsească aici Poarta spre Mântuire.

Dar totul nu era așa cum li se părea vizitatorilor la prima vedere, căci muntele era oglinda sufletelor și oricine pășea aici vedea totul diferit, căci acest lucru era datorat și faptului că odată, când încă Ciclopii și însăși Shiman mai viețuiau pe aceste plaiuri, creaseră aici Mirajul, căci deși Uriașii aveau o putere enormă asupra lor, se temeau de asemenea pentru a lor existență, căci Titanii văzură în ei pericolul care i-ar fi putut detrona.

De aceea, Helyos, împreună cu Cronos și alți Titani m-ai mici s-au aliat și au alungat Ciclopii pe Insula Lamar, căci ei credeau că anume muntele era cel care i-ar fi putut tenta pe Ciclopi să se răscoale împotriva titanilor și să-și ceară drepturile la supremație.

Dar Titanii se înșelau, căci Ciclopii nu căutaseră niciodată să domine peste cineva, ci doar își doriseră să trăiască în liniște și cât mai departe de ochii curioșilor, căci ei erau cunoscuți ca fiind mari meșteșugari, iar creația lor cerea dăruire, ore în șir de muncă asiduă și nu în ultimul rând concentrare.

***

„Locul vostru nu e aici!” îi spuse Cronos lui Shiman, când Titanii veniseră pentru prima dată la fierăria Ciclopilor din inima munților. „Muntele acesta este blestemat de al vostru foc, iar noi nu ne putem restabili energia sufletească din cauza că nicovalele voastre, care lovesc din plin fierul înfierbântat, suge energie din inima și sângele muntelui și astfel ne fură și a noastră energie.”

Shiman însă doar zâmbi ascultând aceste cuvinte, care lui i se părură nechibzuite și copilărești, căci de mii și mii de ani, de când ciclopii se așezară pe aceste locuri, primindu-le în dar de la însăși Haos, care le ordonase să facă din metalele pământului bucurii pentru ochii oamenilor, Muntele niciodată nu se răsculase împotriva lor, ci din contră: îi înzestra pe ciclopi cu și mai multă energie și dăruire, sporind cantitatea metalelor și învățându-i metode noi de prelucrare.

Însă Ciclopii începură să fie o problemă pentru acele locuri după ce prima dată se întâlniseră cu titanii care veniseră acolo pentru a le cere armuri tari și săbii mărețe, însă se speriară de înălțimea și puterea fierarilor și văzură în ei potrivnici de temut, de aceea atacurile și cerințele titanilor ca Ciclopii să părăsească aceste locuri se întețiră.

„Mi se pare absurd să aud aceste cuvinte de la un măreț titan,” vorbi Shiman, privind adânc în ochii lui Cronus, care simți în acel răspuns o undă de amenințare, dar care era doar creată de imaginația lui, căci Shiman și Ciclopii erau destul de pașnici și nu-și doriră nicicând un război.

„Încerci cumva să mă provoci?” rosti Cronos cu ură. „Mi se pare că cauți să-mi arunci tatăl de pe tronul său și să te urci în locul lui.”

„Aici te greșești, mărețe Cronos, căci nici eu, nici ciclopii mei nu ne dorim să conducem. Vrem doar să fim lăsați în pace ca să putem făuri lucruri miraculoase în umilele noastre fierării.”

„Minți!”

„De ce aș face-o?”

„Pentru că râvna ți se poate citi în ochi, Shiman! Mereu ai căutat să-mi iei locul și să domnești peste Pământ, dar nu-ți v-oi da nicicând această plăcere,” și scoțându-ți sabia din teacă, Cronos lovi asupra lui Shiman, însă în loc să taie din carne vie, lama sabiei se sparse în mici bucăți atingând primul curent de aer.

Shiman doar zâmbi, însă nu Cronos, care văzu în asta trădare.

„Am zis eu că te ocupi cu Magia neagră pentru a-ți întări poziția! Atunci, nu-mi dai de ales, Shiman. Ve-i fi chemat la judecată.”

Shiman se aplecă ușor în fața lui Cronos, iar acesta, cuprins de o imensă ură, se urcă pe calul său înaripat și se avântă spre nelimitatul Cosmos, acolo unde domnea Uranus, pe tronul lui creat din Piatră.

Ajuns în fața tatălui, Cronos se închină până la pământ, forțându-se să nu se răzvrătească în fața părintelui, căci întreaga ființă îi fusese cuprinsă de mânie și ură, scuturându-i ușor carnea.

„Ce de data asta, Cronos?” îi vorbi liniștit Uranus, care era mult prea concentrat cu misiunea lui de a da lumină stelelor moarte.

„Ciclopii se pregătesc de război!” minți Cronos, iar minciuna lui își atinse ținta, căci Uranus imediat sări de pe tronul lui, iar stelele care până atunci plutiseră în jurul lui, fură aruncate peste tot în Univers.

„Dar cum de au îndrăznit?! Să se răzvrătească împotriva mea? A mea, celui care le-a dat nemurire?! V-or plăti pentru asta, căci mânia mea e nelimitată și pentru îndrăzneala lor v-or fi transformați în praful din care s-au născut! Elyzar! Elyzar, ascultă-mi comanda și arată-te!” dar în locul calului negru de foc apărură ochii lui Haos, plutind în fața lui Uranus.

„Îți cer să-ți uiți nechibzuirea, Uranus! Avariția ta nu are margini!”

„Dar, tată, Ciclopii încearcă să-mi fure puterea!”

„Au pornit ei oare un război împotriva ta?”

„Nu, căci deși au puteri mari, nu pot ajunge în Cosmos și asta doar pentru că eu am prevăzut asta și am luat de la ei puterea de a se deplasa în afara Pământului. Dar…”

„Atunci cum poți spune că ei îți vor tronul, dacă nici măcar nu pot ajunge la el?! Nu căuta un război acolo unde trebuie să fie pace, Cronos!” și ochii lui Haos se ațintiră asupra nepotului său.

„Chiar dacă trupul tău s-a născut din Gaea și Uranus, care ambii îmi sunt copii, tu încă nu știi ce înseamnă bunătatea, Cronos! Ciclopii rămân pe munte și asta nu se discută!”

„Dar, bunicule, ei ne fură din putere, căci muntele secătuiește când focul lor se ridică la cer!”

„Am spus că nu se v-a…!” vru să-l certe aspru pe Cronos, dar când o flacără vorbitoare apăru în neantul Cosmosului, cei trei se întoarseră spre ea, căci în flacără se văzu reflecția lui Shiman, vorbindu-le: „Noi am decis să plecăm, părinte Haos, căci vizitele continue ale titanilor ne deranjează munca, iar Ciclopii se simt presați și își doresc un loc liniștit unde să-și poată continua lucrarea.”

„Pentru asta v-am dat muntele, Shiman și nimeni nu vi-l poate lua!” îi spuse Haos convins.

„Și totuși noi am prefera marea,” răspunse Shiman. „În locul muntelui, cerem o insulă complet înconjurată de ape și care să fie complet în afara puterii titanilor.”

„Am spus eu că plănuiește ceva,” mârâi Cronos, pus pe harță.

„Liniște!” îi ordonă Haosul și se întoarse din nou spre proiecția lui Shiman. „Dar plecarea voastră de pe munte poate destabiliza echilibrul Pământului. Și așa lui Atlas îi este destul de greu să mențină planeta pe umeri. Cum plănuiți să restabiliți acea energie?”

„Creând o a patra Moirae!”

„Dar asta-i trădare,” strigă de data asta Uranus. „Ne ceri să dăm puteri mărețe unei Moirae care ne poate decide apoi soarta. Cauți a noastră pieire?”

„Nu, din contră! Dacă cele trei ursitoare au fost create complet identice, cea de-a patra ar trebui să fie fără chip.”

„Fără chip? Cum asta?” și Haos îl privi pe Shiman confuz.

„Pune în inima ei deopotrivă bunătatea și ura. Astfel Moirae v-or fi prinse în propria capcană, căci Parca, acesta ar trebui să-i fie numele celei de-a patra Moirae, nu v-a putea fi niciodată de partea cuiva doar, căci neavând chip și nici suflet propriu, ci doar o oglindă în care sufletele își v-or lăsa amprenta, v-a balansa între două lumi și astfel războiul dintre Bine și Rău nu se v-a sfârși nicicând, dar nici nu se v-a începe, căci răul nu poate lupta contra răului, precum binele nu se poate învinge pe sine.”

„Și cine ar trebui să conducă această a Patra Moirae? Cui ar trebui ea să i se închine? Nu-mi spune că ciclopilor?” vorbi Cronos, privindu-l pe Shiman cu ochi flămânzi de luptă.

„Aici te înșeli, Cronos. Noi nu dorim să se închine cineva în fața noastră, precum noi nu acceptăm puterea titanilor, căci noi ne închinăm doar în fața Haosului și a nimănui altcuiva.”

„Dar cei care domnesc pe Pământ sunt titanii, Shiman, iar voi sunteți locuitori ai Pământului, nu uita,” îi vorbi de data asta Haos, luând apărarea fiului și nepotului, care simțind sprijinul atotputernicului Haos, zâmbiră satisfăcuți.

„Atunci ne vom supune poruncii tale, părinte Haos și ne v-om transforma în cenușă, căci nu ne dorim supunere veșnică în fața celor care nu văd decât putere oriunde pășesc!”

„Netrebnicule,” răcni Cronos. „Cum îndrăznești să ne insulți? Nu ești decât…”

„Destul,” ordonă Haos cu voce calmă. „Fie așa cum vă poftește inima, Shiman. Dacă vreți să trăiți înconjurați de ape, eu nu mă voi opune. Dar am o singură condiție doar … să vă închinați în fața unui titan și anume în fața lui Dike, căci el este cel care orânduiește viața pe Pământ și singurul care nu-și dorește putere supremă. Cred că această propunere este și pe placul vostru. Ce zici?”

Shiman își luă un scurt răgaz de gândire, căci deși știa de existența lui Dike, niciodată nu-l întâlnise pe Titan în persoană. Însă auzise despre bunătatea și înțelepciunea acestui titan, care cândva păzise Galaxia Monștrilor, dar care fusese trimis pe pământ după ce fusese înșelat de Eris și inima ei scăpase din închisoarea în care-i era întemnițat al ei trup.

„Încă aștept al tău răspuns, Shiman” îi spuse Haos, clipind încet cu ochii lui de piatră, iar lumina lor începu să se aprindă și mai tare, reflectându-se în sclipirea flăcării.

„Atunci ne vom supune poruncii tale, Părinte Haos și vom asculta de Dike, căci din câte am auzit este vrednic să fie respectat și înțelepciunea lui a cutreierat pământul în lung și-n lat, fiind respectat și lăudat de toate ființele Planetei. Înainte de a pleca de pe munte îi vom cere părerea, așa cum a fost a ta poruncă, părinte Haos. Iar acum, îți cer permisiunea de a mă retrage”

„Clipirea ochilor lui Haos fu semnalul care Shiman îl aștepta și flacăra vorbitoare dispăru precum apăruse, lăsând în urma ei doar o ușoară cenușă sclipitoare.

„Eu n-aș avea atât de multă încredere în cel care…,” își începu vorba Cronos, dar Haos preferă să nu-l asculte și lumina ochilor lui se estompă în neant și doar un ușor oftat se auzi pretutindeni.

„Se pare că bunicul de data asta nu-i de partea noastră,” se adresă de data asta Cronos tatălui său. „Ce crezi că ar trebui să facem? Să stăm și să așteptăm să fim îngenuncheați de ciclopii care i se închină lui Dike?”

Uranus nu răspunse nimic și, gânditor, se întoarse din nou pe tronul său rece de piatră și, sprijinindu-și capul îngrelat de gânduri de imensul său pumn, se afundă în liniște.

În jurul său lumina cosmosului se estompa și sclipea din nou asemeni luminițelor de Crăciun, de parcă creierul lui Uranus ar fi fost un mecanism ascuns care controla a lor mișcare și după un timp îndelungat de gândire, Uranus spuse: „Propunerea lui Shiman nu-i chiar de tot nebunească. O a Patra Moirae ne poate salva și pe noi, căci dacă ne punem rău cu cele trei ursitoare ele pot crea destinul cuiva care să ne îngenuncheze, dar dacă vom avea echilibrul de partea noastră atunci vom fi invincibili.”

„Crezi, tată? Dar … cum ar trebui să o facem pe cea ce se v-a numi Parca să fie de partea noastră?”

„Furându-i destinul. Doar astfel vom fi de neînvins,” și Uranus zâmbi viclean, în timp ce în capul său se țesea pânza de gânduri alese, care i-ar fi putut controla destinul și al altora și el ordonă în mare secret fiului său să o găsească pe a Patra Moirae și să creeze copii ale ei pe Pământ astfel încât nimeni să n-o cunoască cu adevărat și în caz de ceva însăși Parca să se îndoiască de faptul că există.

***

„Sunt mii și mii de ani de când trăim pe aceste meleaguri, iar astăzi suntem nevoiți să le părăsim și să luăm calea pribegiei,” spuse încet Shiman, cu regret pus în cuvinte, în timp ce privea Grota Arkadia, care le servise drept fierărie în tot acest timp, pustiită și fără vlagă.

În spatele lui, împrăștiați peste marele întins al muntelui, erau ciclopii, care cărau în spatele lor boccele grele, cu puținul lor avut.

Triști și neconsolați, melancolici și confuzi, ciclopii încă nu înțeleseră până la urmă unde greșiseră de se văzură în cele din urmă nevoiți să părăsească aceste meleaguri care le serviseră drept casă și să se avânte spre necunoscut. Dar după ultima vizită a lui Cronos, când Shiman strânse consiliul ciclopilor, toți ajunseră la acea unică concluzie că ar fi mai bine să caute un loc numai al lor, unde să nu fie deranjați de nimeni și astfel îl trimiseră pe Shiman la Haos să-i ceară permisiunea.

Înainte însă de a urca la cer, Shiman ceru sfatul Hestiei, căci ea era cea care le binecuvânta munca, căci focul ei Sfânt și dătător de viață transforma chiar și cel mai capricios metal în operă de artă.

Față în față cu Shiman, luând forma ei de fecioară și ridicându-se din căldura flăcărilor, Hestia îi vorbi: „deși energia mea se hrănește din acest munte, îți v-oi respecta decizia, Shiman, căci la fel ca și tine gândesc că Titanii și frații mei caută doar o pricină de a porni un război și de a-l detrona pe tatăl meu, pe Uranus, dar fiindcă nu au un țap ispășitor pentru a lor gând îndrăzneț v-au ales pe voi.”

„Atunci decizia noastră e una înțeleaptă, căci nici eu, nici vreunul din supușii mei, nu-și dorește să fie implicat în planurile mârșave ale cuiva avid de putere.”

„Dar totuși, dacă ve-ți pleca fără luptă, atunci le da-ți șansa să vă considere slabi și astfel ve-ți fi mereu fugăriți de pe un pământ pe altul până nu vor stârpi de pe fața pământului al vostru popor.”

„După cum ne v-a fi soarta, Hestia, căci cu soarta nu ne putem pune,” spuse Shiman calm și, zâmbind ușor, se așeză pe o masivă rocă, ce servea drept scaun, și privi în jur la grota care atât de mult timp îi servise drept casă și pentru care nutrea în suflet o iubire deosebită.

Hestia păși în afara flăcărilor și se apropie de ieșirea din grotă, privind la frumusețile muntelui. „Și totuși mi se pare o lașitate să lași aceste priveliști în urmă” și Hestia oftă, tristă să vadă cum energia Muntelui Kyllini, plutește fără vlagă deasupra pădurii, căci această energie sacră era strâns legată de Magia Ciclopilor, iar cum starea lor de spirit era una de tristețe și depresie, energia plutea doar în dezordine, pătrunzând ușor printre golurile din aer, dar fără să producă ceva deosebit în jur.

Shiman se ridică și el de pe scaunul de piatră și, apropiindu-se de Hestia, privi aceeași priveliște. „E cu adevărat o măreție splendidă,” șopti el și zâmbi, iar câteva raze multicolore străbătură aerul de jur împrejur, dându-i puțină viață.

Atunci, Hestia întinse mâna spre acel pâlc de raze multicolore și, unduind-o ușor în aer, făcu culorile să plutească și să se răsfrângă peste tot întinsul muntelui.

„Priviți, splendoarea muntelui!” se auziră în jur șoaptele ciclopilor, care la această oră târzie de apus ieșeau toți din grotă și priveau la soarele care se pregătea de culcare. „Energia vieții e cu noi. Ne binecuvântează! Părintele Haos ne iubește și ne dorește prosperitate.”

Hestia zâmbi. „E atât de ușor să bucuri ființele pământului. Pentru asta e nevoie doar de puțină culoare, în timp ce titanilor asta li se pare nimic.”

„Și totuși, viața există și dincolo de moarte, Hestia. Chiar dacă poporul meu nu v-a m-ai găsi un astfel de loc magic, v-om fi mereu cu gândul aici și dacă Moirae ne vor sorti moartea atunci ne vom întoarce aici, sub formă de viețuitoare ale acestei păduri splendide și ne vom înfrupta din nou din această energie sacră.”

„Moirae! Cum de nu m-am gândit la asta mai înainte?!” murmură Hestia.

„La ce anume?”

„La faptul că Gaea a prezis mai demult nașterea unei a Patra Moirae.”

„Gaea? Mama Pământ a prezis ceva fără știrea Părintelui Haos? Dar cum e posibil?”

„Lumea asta, precum și întregul Univers, sunt dincolo de Haos, Shiman. Chiar și dacă nu doresc să accept asta, bunicul meu a greșit când le-a creat pe cele trei ursitoare, căci decizia lui a urnit carul sorții din locul lui și astfel Magia își face de cap pretutindeni și nici eu, nici Gaea, și nici însăși Părintele Haos nu mai este în stare să oprească acel car din goana lui nebună la vale.”

„Și atunci? Ce ar trebui să facem?”

„Să punem o limită titanilor și în special avariției lor. Nașterea celei de-a patra Moirae este de fapt reînvierea Balanței Echilibrului, însă nu în Cosmos, ci pe Pământ.”

„Dar … tu știi că asta nu e posibil. Nimeni nu știe unde părțile Balanței s-au ascuns. Nici chiar Părintele Haos nu-i la curent cu asta. Să presupunem că Parca, cea ce ar trebui să se numească a patra Moirae, v-a avea parte din acel echilibru, dar cum îi vom convinge pe ceilalți că aceasta poate fi adevărat?”

„În asta stă și esența adevărului, Shiman. Cu cât încerci să convingi pe cineva că un lucru este adevărat, el va vedea în asta o înșelăciune. De aceea, trebuie să fim înțelepți și doar menționând despre un astfel de destin hărăzit lumii, vom reuși să strecurăm în sufletul titanilor îndoiala și teama.”

„Dar…”

„Doar fă asta, Shiman și astfel îți salvezi poporul de la pieire. Doar asta-ți dorești, nu?”

„Da, dar nu vreau asta prin minciună.”

„Nu-i minciună ceva ce este deja hărăzit de Cosmos. Nașterea Parcăi a fost prezisă de mult, de când cele trei Moirae au furat pentru prima dată apă din Fântâna Adevărului. Atunci frunzele lui Yggdrasil au rostit pentru prima dată acest adevăr, pe care până nu de mult l-au știut doar Lodur și Copacul Sfânt. Apoi a fost transmis de vânt și celorlalți titani, sub îngăduința lui Yggdrasil, dar nimeni nu a vrut să creadă în el.”

„De ce?”

„Nu aș putea să-ți răspund la această întrebare, dar trăind vom vedea ce se va întâmpla și timpul tău de a te întâlni cu Părintele Haos este acum, căci Cronos deja își minte tatăl despre intenția voastră de a-l detrona pe Uranus. Acum sau niciodată, Shiman. Tu decizi,” și, întinzându-și mâna în față, Hestia forță flăcările din spatele lor să dănțuie rebel și, dispărând de parcă n-ar fi stat niciodată lângă Shiman, ea se reîntoarse în flăcări. „Deci?!” se auzi doar vocea ei și anume această hotărâre din vocea titanidei focului fu cea care-l convinse pe Shiman în cele din urmă și el păși în flăcări.

***

O mână caldă atinse umărul lui Shiman trezindu-l din visare și, privind peste umăr, Shiman văzu un străin zâmbindu-i. „Cred că e timpul să-ți conduci poporul spre un loc plin de magie caldă pentru voi,” îi spuse străinul.

„Și cine ești tu, străine?”

„Sunt Dike, părintele poporului care se v-a naște curând și care v-a fi cunoscut pentru eternitate ca Poporul Rophionilor.”

„Regele lup?!”

„El însuși și cel care-ți va fi prieten.”

„Prieten spui?! Haos ne-a ordonat să ne supunem ție, iar celuia căruia i te închini nu-ți poate fi prieten.”

„Cine ți-a spus asta?” îi zâmbi calm Dike și zâmbetul acela plin de bunătate îl liniști pe regele ciclopilor.

„O spuse istoria, dar se pare că s-a înșelat. Să mergem! Avem încă cale lungă de mers până la noua noastră casă,” le spuse Shiman ciclopilor și, pășind în față, urmat de Dike, merse la vale, coborând o cărare îngustă de pe munte, care trecea prin adâncul întunecos al pădurii.

„De ce să mergi un drum lung, când poți profita de energia pământului?” spuse Dike, în timp ce se juca cu un mic pumnal strălucitor.

„Să profiți de energia pământului? Cum adică?”

„O să-ți arăt,” și în timp ce-și continuară calea, freamătul ușor al șoaptelor lor pluti ușor în aer.

***

Șase luni de zile le luară ciclopilor să-și construiască bărcile cu pânze sub atenta supraveghere a experimentatului Dike, care până atunci cutreierase pământul în lung și-n lat, pentru a-l cunoaște.

Dike îi sugeră călătoria pe ape lui Shiman, în timp ce ei coborau încă muntele, căci deși Shiman menționase insula Lamar, complet înconjurată de ape, atunci când îl rugă pe Haos să-i elibereze de pe munte, nu se gândise niciodată cum v-or ajunge pe insulă, căci niciunul dintre ciclopi nu avea asemenea putere de a-i teleporta de pe continent pe insulă.

„Dar totuși, noi niciodată n-am călătorit pe ape și nici nu știm cum se face asta,” protestă la început Shiman.

„Sunt sigur că nu știai nici să respiri când prima dată ai fost născut pe Pământ, dar totuși a-i făcut-o,” îi răspunse vesel Dike.

„Nu poți compara viața cu navigația pe ape,” și Shiman se încruntă, căci nu-i plăcu deloc această comparație, care-l făcea să pară complet un novice în cele ale vieții, însă bunătatea din ochii titanului topi gheața supărării din a sa inimă și Shiman se minună când se auzi pe sine spunând: „Și totuși am putea încerca.”

Dike îi făcu șmecher cu ochiul și când ajunseră într-un desiș cu copaci groși și trainici, după ce ceru permisiunea Naturii de a-i lua puțin din a ei comoară, le ordonă ciclopilor să scoată fiecare câte un copac din rădăcină și să-l poarte pe umeri până v-or ajunge la ape.

Ciclopii, care la început nu înțeleseseră pentru ce le trebuie acest lucru, ascultară totuși și fiecare din ei își alese câte un copac rotat, mare cât toate zilele și cu puțin efort depus îi scoaseră din rădăcini și-i purtară pe umeri în josul muntelui.

Apoi, ajunși pe malul mării, își scoaseră uneltele din boccele și, deși nu erau la curent cu șmecheriile lemnăritului, se apucară de treabă, căci această muncă era de asemenea strâns legată de meșteșugul făuritului, dar și cu puțină magie din partea lui Dike, care desenase în aer, de parcă ar fi fost pe o foaie albă de hârtie, scheletul unei bărci cu pânze, reușiră după șase luni de zile să creeze o flotă destul de numeroasă capabilă să ducă întregul popor al lui Shiman pe ape spre insula menită să le fie a doua casă.

Înainte de-a urca la bord, Shiman îl întrebă pe Dike. „Cum de ți-a trecut prin cap să fabrici astfel de gigant, capabil să ducă în pântecele său mulții alți giganți? Îmi miroase a șmecherie de magie neagră.”

„Și mânuitul fierului în flăcările încinse, care dă naștere săbiilor, scuturilor și a tot felul de drăcovenii trebuincioase oamenilor și titanilor, nu e tot un fel de magie neagră?”

Remarca titanului îl făcu pe Shiman să se scarpine în cap. „Aici ar trebui să-ți dau dreptate, dar totuși … magia neagră aduce întotdeauna cu sine ceva rău.”

„Permite-mi să nu fiu de acord cu asta,” spuse Dike, în timp ce păși primul pe punte, urmat de Shiman. „Fiecare din noi are un dar ascuns și o umbră ce sălășluiește în adâncul nostru. Dar totuși, acea energie neagră poate fi distrugătoare doar dacă noi ne dorim asta, însă poate fi și creatoare dacă noi o îndreptăm înspre ceva ce merită să se nască.”

„Și cum ar fi asta?”

„Imaginează-ți energia muntelui Kyllini pe care l-am lăsat în urmă. Să spunem că acel munte este o ființă cu putere imensă, deopotrivă luminoasă și întunecată.”

„Corect, dar știm cu toții că puterea părții întunecate poate să prevaleze peste puterea de lumină.”

„Corect, însă dacă muntele-ființă v-a vedea lumea asta ca pe-o amenințare atunci își v-a uni forțele și o v-a distruge pentru a supraviețui. Dar dacă v-a vedea în lumea asta destulă bunătate și frumusețe…”

„Atunci v-a folosi puterea neagră pentru a crea și nu pentru a distruge,” răspunse Shiman, scuturându-și ușor capul și mirându-se că putuse ajunge la o astfel de concluzie.

Mereu fusese înțelept, dar aflându-se acum în preajma titanului își dădea seama că trăind doar pe munte se limitase în gândire și nu putuse vedea dincolo de propria convingere. Însă Dike, care nu-și permise să trăiască doar într-un loc, ci cunoscuse lumea, avea mai multă experiență și putea să vadă totul în culori deschise și nu doar în alb și negru.

Dike îi puse din nou o mână pe umăr și-și spuse cu voce blândă: „Nu fi prea aspru cu tine, Shiman. Nimeni în lumea asta nu s-a născut știind totul. Însă avem dreptul să învățăm, căci nimeni nu ne poate interzice asta, la fel cum nimeni nu-ți poate interzice să stai departe de un război, dacă nu-ți dorești să arzi în el.”

„Și tu crezi că războiul distruge?”

„La fel cum cred că fără el n-ar exista evoluție.”

„Ce vrei să spui cu asta?”

„Sunt multe de spus despre războaie, dar doar un lucru este adevărat: ceea ce unii văd în războaie șansa de a prevala peste cineva și de a-i supune, cei care se văd atrași în război și să se apere descoperă că de fapt sunt mult mai puternici decât credeau și-și pot lărgi apoi orizonturile cunoașterii, gândi strategii mărețe de apărare și alege modalitatea de crește a propriului popor.”

„Dar oare nu asta înseamnă să fii lacom? Mă refer că dacă unul învinge, când la începutul războiului fusese menit să fie învins, nu v-a dori apoi oare să-și încerce puterea asupra unui alt popor, mai puțin experimentat?”

„E vorba de convingeri, Shiman. Spune-mi te rog, dacă să presupunem că ciclopii au fost atrași într-un război pe care nu și l-au dorit și au învins, îți ve-i dori apoi să cucerești alte meleaguri, după ce îți ve-i îngropa semenii care au pierit în luptă?”

„Nu, desigur. Cum aș putea dori moartea cuiva când eu însumi îmi deplâng pierderea?”

„La fel e și cu oamenii și cu lumea întreagă. Nu neg că există și cei care v-or merge apoi în lupte pentru cucerire, dar majoritatea își v-or obloji rănile și v-or continua să trăiască, căci acesta este cursul vieții menit de soartă și asta este rostul hărăzit Parcăi.”

„Ești la curent cu nașterea celei de-a Patra Moirae?”

„Desigur, căci deja am văzut-o! Parca e născută și-și duce acum veacul în Pădurea Rophion până când se v-a întoarce din nou acasă.”

„Acasă? Te referi la cosmosul lui Haos?!

„Nu, Shiman. Casa Parcăi este Grota Arkadia, căci acolo unde a domnit spiritul Ciclopilor este și leagănul Moirae și locul unde v-or fi închise ele pentru vecie, căci cele patru Moirae au un drum lung de parcurs în această viață și doar cerurile știu cu ce se v-a termina totul.”

La semnalul lui Shiman, ciclopii împinseră monștrii imenși din lemn, numiți corăbii cu pânze, în ape și astfel porniră în lunga călătorie către noua lor casă, numită și cunoscută de lume drept insula Lamar.

Alte șase luni le luă să ajungă la acea insulă și alte doisprezece să pună temeliile unei noi fierării, demne de cea care existase până atunci pe Muntele Kyllini, dar prin forțe proprii și devotament, noua fierărie fu creată mult mai amplă și mai dătătoare de magie decât cea dintâi și ciclopii se minunară de ceea ce mâinile lor aspre și bătătorite de muncă putură crea și, ridicând ochii la cer, mulțumiră Părintelui Haos că le permise să vină pe aceste noi meleaguri care le deveniră prietene destul de curând, bucurându-i cu noi vieți născute în rândul ciclopilor.

Ținându-și feciorul nou-născut în brațe, Shiman se apropie de Dike care privea apusul de un roșu aprins și putu citi în ochii lui neliniștea. „Se întâmplă ceva, maestre Dike?”

„Da,” șopti întristat Dike. „Simt că un popor mult iubit de mine e pe cale să piară, căci dușmanul îi pândește din umbră și le dorește moartea.”

„Poporul? Și care popor anume este pe cale de dispariție?”

„Poporul Noear. Cei care mi-au fost pentru atât de mult timp prieteni și au pus în mine energie dătătoare de viață, m-au învățat ce înseamnă familia și prietenia și mi-au șoptit cuvinte magice la ureche, cuvinte care m-au convins că dragostea există pe pământ.”

„Presimt că curând ne ve-i părăsi” murmură înfrigurat Shiman. El știuse că Dike va pleca în cele din urmă de pe insulă, dar în toți acești 10 ani de când se aflau aici, Dike preferă să stea cu ei, cu excepția scurtelor sale teleportări în Valea Tăcerii, pentru a se întâlni cu Lodur și a pune la cale cum ar fi mai bine de făcut pentru bunăstarea Pământului.

„Cel mai probabil că da,” răspunse în cele din urmă Dike. „Ei tot au nevoie de mine, Shiman. Noea la fel îmi este prietenă și e de datoria mea să-i fiu alături în vremuri de răstriște.”

„Atunci ve-i avea nevoie de asta,” răspunse Shiman și, uitându-se în spate, unul dintre ciclopi îi înțelese comanda și se apropie aducând aproape o sabie acoperită cu pânză albă.

Dike luă sabia în mână și scoțând-o din teacă fu mirat să vadă strălucirea și magia pe care o poartă în metalul său și care proiectă în aer, acoperindu-i, faimoasa bulă magică care proteja de obicei bebelușii ciclopilor.

„Am numit această sabie Ionas și ea are menirea de a te proteja de rele,” șopti Shiman și dezvălui fața adormită a copilului lui, care zâmbea frumos în somn. „Același nume pe care i l-am dat și copilului meu și care-i v-a uni pe vecie.”

Atingând mânerul sabiei, Dike se cufundă într-o scurtă meditație și văzu truda depusă de Shiman pentru a făuri această minune, căci ciclopul petrecuse zile în șir și nopți de-a rândul lângă cuptorul încins, lovind din greu în fierul înfierbântat până reuși să dea forma dorită acestei săbii, iar când în cele din urmă îi răci lama în apă rece de izvor și-i luci suprafața, decise să-i de-a viață și-i suflă deasupra magia propriului popor și astfel Ionas devenise elementul dătător de viață și protector, înghițind în interiorul său suflul magic al acelei insule și devenind în timp puterea supremă din mâna lui Dike.