„E atât de liniște!” șopti Sephir, în timp ce stătea pe malul Cascadei Licuricilor, cocoțată pe același pietroi pe care mai înainte stătuseră Nathaniel și Samaya.

„Și e atât de ciudat! Mi se pare că totul e o adevărată minciună!” și ochii ei negri sclipiră în întunericul luminat doar de scânteierea licuricilor, care pluteau pe deasupra apei, în îmbrățișarea caldă a aerului de noapte.

Chiar dacă de obicei nopțile de sfârșit de aprilie încă mai păstrează în haina lor respirația răcoritoare a iernii, aici era destul de plăcut, iar asta îți dădea pe deoparte senzația de calm și moleșeală, fiind înconjurat de atâta frumusețe, iar pe de alta ridica multe semne de întrebare, căci era de necrezut că locul dimprejurul unei ape în cădere putea produce atâta căldură.

Apoi era apa: care curgea când rapid, când lin, căzând în valuri slobode de pe nu prea înalta rocă albastră, văzută înspre răsărit și singura a cărei culoare nu se schimbase sub lumina lui Arion.

„E chiar ciudat!” îi spuse Arion, apropiindu-se de ea, dar el preferă să stea în picioare, în timp ce ea era așezată pe rocă, la câțiva centimetri de picioarele lui, părând atât de mică și neînsemnată.

„Și ție ți se pare ciudat, Arion?” îl întrebă fata fără să-l privească, în timp ce ochii ei, de culoarea umbrelor adânci, se oglindeau în adâncul apelor, încercând să vadă dincolo de aparențe.

„Da. Mai ales că acest suflu miraculos de viață nu este decât o iluzie creată de Tenebre, pentru a-și ascunde bârlogul.”

„Și totuși, de atâtea ori preferăm iluzia în locul realității,” și fata oftă, aducându-și aminte de prostia ei, când se încrezuse în vise și în mireasma părului mamei, pe care ea-l simți la acea iluzie pictată în somnul ei. „Dar aș vrea măcar odată să pot să o mai văd.”

„Pe cine?”

„Pe mama. Din cauza ei am mers în bârlogul lui Ian Gyar, deși știam că sunt în pericol. M-am lăsat vrăjită de o frumoasă iluzie, când aș fi putut îmbrățișa respirația morții dacă nu ați fi ajuns voi.”

„Mare lucru eu n-am făcut, căci maestrul Dike m-a trimis înapoi, să-l anunț pe tatăl tău despre cele întâmplate, căci el este singurul care-ți poate ține în frâu furia dezlănțuită.”

„Dar totuși, tata n-a venit. Probabil e supărat pe mine pentru prostia pe care am făcut-o, când am decis să intru în Pădurea Mortor, fără a anunța pe nimeni.”

Două mâini calde și puhave se încolăciră de gâtul lui Sephir, ca o dulce mângâiere, dar fata nu se întoarse să privească spre cel care îi oferea alinare, pentru că o cunoscuse pe Zeal, după bătaia rapidă a inimii, căci numai Zeal era în stare să nu-și poată controla pulsațiile vieții și asta era strâns legată de caracterul ei asemeni apelor, căci deși aceasta se născuse ca spirit de apă, în timp fusese înzestrată de Gaea cu puteri deosebite, când Titanida văzuse în Zeal un spirit ciudat, zvâcnindu-i în sânge, și care făcea să fie ascultată chiar și de cobre, care i se închinau asemenea unei zeițe.

Zeal, complet încolăcită de sora ei mai mare, se așeză alături de Sephir și-și culcă capul pe umărul ei, șoptind: „să știi că chiar și dacă ești o mare pacoste care de cele mai multe ori îmi dă bătăi de cap, sunt atât de fericită că te-ai întors teafără și nevătămată.”

Sephir zâmbi ascultând-o, căci simți în tremurul acestei ființe, dolofane și blânde, adevărul. „De ce simt că încerci să mă flatezi?”

„Crezi tu? Încercam doar să fac conversație!” și ambele pufniră într-un râs cristalin, care învioră zarea.

Dar totuși, senzația de ciudat nu-l părăsea pe Arion, care se uită cu atenție în jur, dar nu putea înțelege de unde vine această undă de rău. Apoi, parcă chemat de o voce interioară, se uită cu atenție spre un răriș din pădurea de peste micul lac în care se revărsau apele Cascadei Licuricilor, și o văzu pe Tenebre, ascunsă în spatele unui copac, ca o umbră, și pândindu-le pe cele două fete.

„Nu ne dă pace nici aici!” își zise el în sinea lui și părul lui începu să se miște ușor, parcă sub suflul unei boare calde de aer, încercând să se transforme în înaripatul cal Arion și să o gonească de acolo pe Tenebre. Însă glasul ușor al lui Island, șoptit în urechea lui, ca o voce aevia, îl opri: „dă-i pace! Se v-a sătura curând de privit și va pleca singură. Nu avem de ce să ne cheltuim energia și puterea pe nimicuri.”

Arion, mai calm după aceste cuvinte, se uită în jur și-l văzu pe Island la marginea pădurii, în spatele lui, însoțit fiind de Dike. Astfel, închinându-se ușor înspre cele două fete, care nu-i atraseră nicio atenție, se apropie de titan și de Spiritul Gheții, care-i făcură semn să nu le dea de gol prezența în fața fetelor, care se puteau stânjeni cu ei acolo și să-și întrerupă ciripitul melodios al conversației.

„Lasă-le să se bucure, măcar pentru puțin timp,” șopti Island, privindu-și cu blândețe nepoatele și-și aduse aminte că nu avusese încă timp să-și îmbrățișeze nepoata și să-i spună c-o iubește așa cum promisese. „Mai este vreme,” își spuse el consolându-se și privi din nou spre locul în care se ascundea Tenebre și pe care Dike nu-l scăpa din ochi.

„Ce crezi că pândește de data asta?” întrebă în cele din urmă Arion, când simți o ușoară neliniște străbătându-i corpul. „Nu-mi place a ei privire, cum nu-mi place acest loc vrăjit de a ei magie neagră.”

„Și totuși, a făcut și ea un lucru bun când a ascuns de ochiul oamenilor acest loc putred, căci mai bine ca ei să vadă un loc de basm, decât unul de moarte,” și cuvintele lui Dike răsunară atât de curat și adevărul din ele îl făcu pe Arion să aprobe din cap.

„Se pare că aveți dreptate!”

„Dike mereu are dreptate. Mai ales în ceea ce privește adevărul. El nu poate minți!” și Island zâmbi ușor, văzând cum fetele începură să se hârjonească cu apa, stropindu-se una pe alta și râzând fericite, din toată inima. „Măcar ele sunt bine. Sunt atât de liniștit acum când le văd pe ambele la loc sigur.”

„Și totuși Arion are dreptate. Tenebre nu degeaba e aici. Caută ceva,” spuse Dike și închise ochii, încercând să vadă dincolo de aparențe, dar totul era atât de sumbru, atât de cuprins de întuneric, iar senzația de neliniște care începu să-i apese sufletul îl forță să se întoarcă în lumea reală. „Miroase a putred,” spuse el și vru să intre în pădure, dar ochii lui se întâlniră pentru câteva secunde cu ochii lui Sephir și titanul se oglindi în ei, văzând un fragment dintr-o îmbrățișare strânsă a lui Sephir și Fenrir, undeva în adâncul pădurii. „Asta nu s-a întâmplat încă și nu trebuie să se întâmple,” susură Dike și vru să se apropie de Sephir, însă mâna lui Island, care-l apucă de braț, îl făcu să se oprească.

„Nu noi decidem asta și tu știi prea bine, Dike!”

„Tu erai la curent deja. Nu pot crede că ești de acord cu nebunia Parcăi!

„De acord sau nu, însă am decis să-i dau lui Sephir șansa să-și aleagă singură destinul, fără să intervin, căci ceea ce a fost plănuit de Parca este doar ceva ce ea își dorește și i l-a șoptit doar Sephirei, pentru că ea nu-i poate controla destinul. Sephir și Fenrir v-or fi cei care v-or decide, pentru că ei știu mai bine ce le șoptește inima. Ai face bine să ai încredere în propriul fecior, Dike. Sunt sigur că-i destul de înțelept chiar și la această vârstă încă fragedă pentru un lup tânăr.”

„Dar totuși, Island, vorbim de…”

„Cu inima nu te joci,” și Island zâmbi, întorcându-se cu spatele spre cascadă, cu gândul să plece, însă înainte de a intra în pădure îi ordonă lui Arion să nu le scape pe fete din ochi și mai ales să nu le lase singure, căci Tenebre încă pândea împrejurimile și chiar dacă nu voia să arate, Island era destul de îngrijorat.

Dike îl urmă imediat pe Island, când acesta păși dincolo de prima linie de copaci care împrejmuia cascada, lăsându-l pe Arion în același loc să le păzească pe fete, însă tânărul era oarecum confuz, căci deși ascultase ultima parte a conversației dintre Island și Dike, nu înțelesese la ce ei se referiră, iar în cele din urmă decise să se resemneze cu neștiința lui și să aștepte în tăcere până cele două fete vor termina cu joaca și se v-or decide să-l urmeze.

***

„Au decis să mă ignore, chiar dacă mi-au simțit prezența,” murmură nemulțumită Tenebre, fornăind ușor din nări, căci acesta era modul ei de a-și arăta nemulțumirea, când aceasta nu era de proporții mari, căci când era cu adevărat nebună prin toți porii pielii îi ieșeau aburi negri, care ucideau totul în jur cu a lor aromă otrăvitoare.

Decisese să vină aici, la această cascadă născută din fanteziile ei, după ce văzuse în Palantir că Dike le-a ordonat tuturor să se întoarcă în vechea ascunzătoare a Poporului Siar-ului, căci anume acea grotă în care ei își petreceau iernile și veche de sute de ani era locul perfect de baricadat de orice eventual atac și singura de care se temea Tenebre, căci venea un iz ciudat din adâncul acelei grote, ceva care o neliniștea pe Regina în Negru și ea decise să stea la distanță.

Ajungând însă la cascadă văzuse cu stupoare vechiul ei drum peste ape afundat în lumină, iar acea undă nu era doar o sclipire a ceva asupra Umbrelor, ci era parte din puterea lui Dike și Island, care-și uniră forțele pentru a-i baricada ei trecerea și a tot ceea ce trăiește cu răutate în cealaltă parte a pădurii lui Tenebre.

„Atâta forță magică cheltuită în zadar,” mârâi nemulțumită Tenebre, când își aduse aminte că petrecuse aici destule zile pentru a crea o lume fantastică, care ascundea o lume de frică, iar trecerea ei era anume printre aceste două lumi, ca o mică cărărușă acoperită de iederă și alte buruieni rele, care se plecau doar la picioarele ei, dar care acum erau împietrite, înghețate fiind de suflul lui Island.

Deși Tenebre încercase să le aducă la viață cu focul ieșind din a ei palmă, dăduse greș, căci când focul atinse gheața aceasta nu se topi. Ci din contră, trimise înapoi spre ea, ca o puternică udă de energie, căldura imensă a puterii ei negre și asta aproape că-i arsese palmele.

Apoi, când înfuriată fiind de eșecul ei, Tenebre vru să pășească pe acea cărărușă pe care trecuse de atâtea ori pentru a spiona poporul Siar-ului, văzu cu stupoare cum iedera, care până atunci ascultase doar porunca ei, se încolăci de picioarele ei și, luptând cu ea, reușiră în cele din urmă să o arunce în ape.

Deși nu-i era frică de ape, Tenebre înțelesese de data aceea că nimerise în capcana propriei viclenii, căci apele dintre două lumi nu ascultă de nimeni și oricine era aruncat de iederă în străfundurile ei era sortit morții, căci răul din ele era orb și nu cunoștea alt rău, ci doar simțea pulsația vieții în el și-și dorea doar să-l arunce în Purgatoriu și să-și elibereze fluxul de orice influență.

Tenebre se luptă îndelung în apă cu iedera, până reuși în cele din urmă să-i taie firavul trup cu ajutorul unui mic cuțitaș pe care obișnuia să-l poarte la glezne.

Simțind lama ascuțită tăind adânc din carnea ei verde, iedera se retrase pentru câteva clipe pe potecă pentru a-și trage suflarea și a reveni în apă cu forțe noi, însă nu-i dădu răgaz soarta, căci Tenebre profită de faptul că fusese eliberată pentru secunde și țâșni din ape cu gând să scape.

În urma ei țâșniră însă și apele lacului de dincolo de viață, care se adunară sub forma a două brațe gigante care o prinseseră pe Tenebre de talie, intenționând să o tragă înapoi în adâncurile ei.

La suprafața apei Tenebre era însă invincibilă și, aruncând un foc mare peste ape, le făcu să clocotească și, când acestea începură să se evaporeze într-un tempo alert, simțiră pericolul și se retrăseseră înapoi în matcă, iar când acestea atinseseră plantele înghețate de suflarea lui Island, se răcoriră, focul se stinse și calmul reveni peste acea lume feerică, ascunsă în umbra Magiei.

„Numai șiretenia lui Dike putea crea o astfel de capcană,” murmură furioasă Tenebre și își întoarse spatele spre ape cu gând să plece, însă o zări pe Sephir apropiindu-se și decise să aștepte, căci simțea ea că ceva important era pe cale să se înceapă și nu dăduse greș.

„Ceva magic se va întâmpla între un lup și un Spirit al Ploilor Aprige. O uniune? Dar cum e posibil? Asta niciodată nu…,” însă tăcu, de parcă un curent de energie ascunsă îi străpunse trupul și o revelație îi sclipi în ochi. „Parca! Oare Mama Natură e la curent cu asta? Nu cred,” rânji ea mulțumită. „Dacă Gaea ar fi fost la curent cu ceea ce plănuiește Titanida Sorții pentru cel creat de către Mama Natură, atunci lucrurile ar fi stat diferit. Dar … ce dacă Gaea a acceptat totuși asta?! E ciudat totuși că nu s-a arătat încă pe aici, deși multe făpturi protejate de ea au fost în pericol de moarte. Deci, ori e la curent, dar nu vine, căci o ține mândria departe de acest loc. Ori… e pe undeva pândind la ceva care e pe cale să se întâmple.”

Frecându-și palmă de palmă și rânjind de plăcere, Tenebre se pierdu printre copaci, sub privirea atot-văzătoare a lui Arion, care n-o scăpase nici pentru o clipă din ochi, și, când o văzu în sfârșit plecând, respiră ușurat: nu de alta, dar nu-și dorea o altă luptă nechibzuită și inutilă pentru cei care-l înconjurau.

***

Întinsă pe o frunză de lotus, apărută de nicăieri pe acele ape, Zeal se lăsă pradă somnului, căci nu era în felul ei să stea prea mult timp trează, iar faptul că petrecuse două ore cu Sephir era deja prea mult din ceea ce era dispusă să facă.

„Simt cum mă părăsesc puterile,” șopti ea, acoperindu-și gura cu podul palmei, ascunzând un căscat dulce și, aruncându-și palma goală înspre ape, făcu să apară frunza de lotus. „Mă trezești dacă ceva,” îi șopti ea lui Sephir și o adiere ușoară o duse pe frunză și, culcându-și capul pe pumnișorii ei dolofani și puhavi, Zeal se lăsă pradă somnului.

Sephir nu-i spuse însă nimic, căci cunoștea prea bine esența schimbătoare a lui Zeal și faptul că prefera singurătatea în locul companiei de durată, dar îi era recunoscătoare că-i fusese alături atât de mult timp, când avea cea mai mare nevoie de o soră, deși nu-i stătea în fire.

E apropiată și de Bestla, dar diferența prea mare de ani dintre ele își spunea cuvântul. Plus la asta, Bestla era mai apropiată de Samaya, decât de celelalte două surori mai mari, căci fiind practic de-o vârstă și cu puteri similare, cele două aveau mai multe de spus una alteia și mai multe de arătat, decât dacă ar fi petrecut timpul cu Zeal și Sephir, căci discuțiile lungi despre ape și vânturi o plictiseau, iar Magia pe care Zeal obișnuia s-o folosească pentru a vrăji cobrele, o făcea pe Bestla să scuture din cap și să plece, căci nu putea înțelege sensul acelei magii.

Sephir scoase un ușor suspin și-și plecă capul, privind-o cu gingășie pe Zeal, care dormea asemeni unui mic copil și pentru o clipă o invidie, pentru că Sephir nu putea dormi așa. Fiind un spirit liber, năvalnic, datorită menirii pe care o avea, era majoritatea timpului trează, dar chiar și dacă adormea pe undeva, răpusă de sentimente, avea somnul zbuciumat și însoțit de coșmaruri, în special în care-și vedea mama plecând undeva, dar fără să se întoarcă.

Apoi își aminti din nou lacul și pădurea în care Fenrir o văzuse prima dată scăldându-se în ape, și un zâmbet trist îi flutură pe buze. De fapt nu era chiar atât de trist acel zâmbet, ci mai mult aducea a melancolie, căci simțea în acele amintiri un fel de dor ciudat, un fel de dorință pe care Sephir nu putuse niciodată s-o înțeleagă până la capăt, indiferent de cât de mult încercase să facă asta.

Îndrăznise chiar s-o întrebe pe Gaea despre asta, când își călcă în cele din urmă pe orgoliu și o căută pe Mama Pământ, însă Gaea nu-i dădu răspunsul dorit, ci doar îi spuse că va veni vremea când își va da seama singură și să nu grăbească evenimentele.

Și timpul veni, când fusese îmbrățișată sub apă de șarpele Ian Gyar, amenințând-o s-o facă cu forța a sa soție și, deși Sephir niciodată nu-și dorise uniunea cu nimeni, regretase această decizie în acel moment, căci fiind liberă de felul ei voia să decidă și asupra acestui lucru, dar în cele din urmă fusese amăgită de soartă.

„Și totuși Soarta m-a ajutat în cele din urmă,” șopti Sephir, căci era adevărat: uniunea ei cu Spiritul de Apă nu avusese loc, iar ea era încă Fecioară și în putere să-și decidă propria soartă și dacă și dacă v-a dori pe cineva alături v-a fi cea care va alege.

Apoi i se strecurară în mine cuvintele Gaeie, care îi șoptise odată „un băietan care v-a ajunge cândva bărbat” și acele cuvinte fuseseră adresate ei, descriindu-l pe puștanul Fenrir, care-o spionase cândva la râu, și singurul care mai era în viață după ce-o văzuse în toată splendoarea corpului ei gol.

Sephir zâmbi, se ridică în picioare și se apropie de Arion, punându-i o mână pe umăr și-i șopti. „Ai grijă de Zeal. Ar fi bine să-i mutăm locul de somn, căci nu o putem lăsa singură aici” și Arion încuviință, lăsând-o să-și continue drumul pe lângă el și în timp ce Sephir se afunda în adâncul pădurii, spre ascunzișul Poporului Siar-ului, Arion se apropie de Zeal și, într-o îmbrățișare blândă, o puse pe spatele său, transformându-se din nou în calul înaripat.

Zeal nu se trezi, cel puțin nu complet, și, lipindu-și capul de trunchiul cald al calului, îi șopti: „Am încredere în tine, Arion. Du-mă acolo unde-ți spune inima” și el așa și făcu, ridicându-se sus deasupra cerului și, punând-o în brațele unui nor mare și pufos, o trimise în siguranță în zare, în timp ce el se întoarse pe pământ.

***

Noaptea se lasă cu repeziciune peste corturile adormite, căci la această oră târzie Poporul Siar-ului, obosit de drum și de luptă, se cufundase în somnul bine meritat.

În jur nu lătrau câinii, nu se auzeau urletele fiarelor sălbatice, ci doar un ușor vânticel își făcea de cap cu pânza groasă a corturilor, căci neputând-o mișca din loc, preferase să sufle în ea încontinuu, gâdilindu-i măruntaiele.

„E cald și bine,” rostise pe șoptite Fenrir, cu ochii închiși și, întorcându-se pe cealaltă parte, cu fața spre pânza cortului, își puse palmele sub cap, cu gândul să adoarmă strâns noaptea asta și s-o viseze pe ea.

Dar o senzație ciudată și plăcută îi străfulgeră trupul, când pânza care servea drept ușă a cortului se dădu ușor în lături și pașii cuiva se apropiară de el, încercând să facă cât mai puțin zgomot.

Deși nu-l speria zgomotul acelor pași, ceva îl alertă și, ridicându-se pe șezute, Fenrir privi la musafir: era Sephir, și el o privi cu ochi mari, neînțelegând de ce ea decisese să intre în cortul lui și de ce e încă singur.

Sephir însă îl privi îndelung, cu o privire ciudată și tandră, dar ceea ce-l uimea cel mai mult pe Fenrir era faptul că în locul rochiei ușoare, până la genunchi, pe care fata obișnuia s-o poarte, strânsă la cingătoare de-o curea lată din piele, acum avea pe trup o rochie lungă și albă de mătase, care-i cădea perfect pe trupul zvelt, dezvăluindu-i într-o undă ascunsă splendoarea.

Fenrir se înfioră când ochii lui se coborâră în jos pe gâtul ei suav și se opriră asupra a două îmbobociri, în dreptul sânilor, ce împungeau ușor materialul fin, dezvăluind o ușoară magie în ei.

„De ce ești aici?” se bâlbâi ușor Fenrir, întorcând capul în altă parte. „Nu ar trebui să fii aici la o oră atât de târzie, mai ales în doi,” însă în locul unui răspuns, fata se apropie de el și i se urcă în poală.

Fenrir întoarse ochii spre ea, privind-o ca fermecat. „Probabil că visez,” își zise el, dar sărutul ei brusc și suav în același timp îi strecurară în minte realitatea: „nu visa.”

Poalele rochiei ei cădeau peste genunchii lui dezgoliți, căci deși nopțile puteau fi destul de reci în acea perioadă a anului, Fenrir obișnuia să poarte pantaloni până la genunchi, care nu-l deranjau atunci când era nevoit să fugă sau să se transforme în lup, căci deși țesătura dispărea ca prin magie atunci când el se transforma, totuși el avea o stranie senzație că-l ține la încheieturi și la genunchi și în timp decisese să se descotorosească de materialul deranjant, dar acum, când genunchii săi erau atinși de materialul suav al rochiei lui Sephir, îi strecurau în suflet o senzație de plăcere.

„Un băietan ce v-a deveni cândva bărbat,” șopti în cele din urmă Sephir, readucându-l la realitate.

„Ce?” murmură el prostește. „Ce-i asta?”

„Recunoștință,” răspunse fata și mâinile ei se plimbară în sus pe brațele lui, ajungând la adâncitura ușoară a gâtului, ca mai apoi degetele ei lungi și fine să se plimbe ușor prin părul lui, în timp ce buzele ei se plimbau ușor, într-o atingere suavă, pe buzele lui cărnoase.

„Ești sigură de asta?” îi șopti încet Fenrir, când simți că ființa lui, care până atunci zvâcnise într-o ciudată timiditate și dorință, începuse să fiarbă și brațele sale viguroase se încolăciră în jurul trupului ei, simțind în pulsul lor o ușoară zvâcnire a trupului ei.

„Sunt sigură. Mai mult ca sigură,” răspunse fata, lipindu-și apoi strâns buzele de ale lui, căci deși fugise de această uniune, neînțelegându-i rostul, începuse acum să-i placă, căci acel tremur dornic al buzelor lui Fenrir, care încă se stăpânea, o făcea și pe ea să tremure ușor în brațele lui, așteptând înfrigurată continuarea.

„Dar de ce?” continuă șirul întrebărilor Fenrir, uimit să vadă cum fata își lipește și mai mult trupul de al lui și în ea se trezea nu doar dorința, dar și siguranța că se află protejată în brațele cuiva. „E din cauza a ceea ce s-a întâmplat astăzi? Dacă da atunci nu ești datoare să…”

„Dar cine a spus că fac asta din datorie?” răspunse Sephir, privindu-l în ochi. „Eu doar … am decis să aleg singură drumul pe care să merg mai departe și am decis să pășesc alături de tine pe el. Însă dacă tu ești împotrivă…”

„Nu sunt împotrivă,” se grăbi s-o liniștească Fenrir. „Eu doar … cred că ar fi mai bine să așteptăm uniunea, să-ți cer mâna tatălui tău, să-ți dărui inima…”

„Atunci dă-mi asta,” îi spuse fata, arătând spre medalionul cu formă ciudată de fecioară pe care Fenrir obișnuia să-l poarte la gât și pe care-l primise în dar de la Parca, într-o zi când o întâlnise din întâmplare în pădure.

Apoi, veni brusc revelația. „Nu cumva… oare … Parca știa ce-o să urmeze și că anume acest suvenir v-a fi simbolul uniunii lui cu Sephir?” dar îl trezi din șirul întrebărilor atingerea suavă a mâinilor lui Sephir care-i punea pe mână o brățară frumos împletită din fire de piele, pe care o scosese din sân.

„Eu astfel te accept ca a mea jumătate,” șopti ușor fata și, când termină micul ei ritual, oarecum inocent și stângaci în mișcări, privi în ochii lui Fenrir, așteptând ca el să o accepte, dar așteptarea nu-i fu lungă, căci el își scoase de la gât medalionul și-l agăță la gâtul ei, iar cu acel medalion urmă și sărutul lui, sărut pe care fata și-l dorise, dar întârziase să vină.

Acel sărut o pătrunse adânc în oase, fiind dulce și tandru, în contrast cu avalanșa de emoții care-i făcea sângele să pulseze în ritmul căderii apelor de munte. Însă când mâinile lui Fenrir îi pătrunseră sub poalele rochiei, atingându-i ușor pielea coapselor, fata se cutremură și-și puse a ei mână peste a lui, oprindu-l.

„Nu aici. Mai bine … nu aici,” șopti ea și Fenrir înțelese mesajul și ridicându-se de jos, o apucă de mână și-o trase ușor după el în afara cortului.

În timp ce cei doi îndrăgostiți se afundau în pădure, Dike coborî din copacul înalt în care el și Island erau urcați, într-un salt ușor, și privi după Fenrir și Sephir.

Island îl urmă în cele din urmă, coborând în același salt ușor și întinzând mâna spre tabără o lăsă să respire, căci până atunci fusese sub vraja lui și a lui Dike, care ca doi puștani rușinoși, deciseră să le dea libertate celor doi tineri, ca să nu se simtă stingheriți în caz dacă cineva ar fi intrat în cort pe neașteptate, de aceea îl cufundară în amorțeală.

„Și totuși consider că ar fi trebuit să mai aștepte,” spuse Dike, clătinând ușor din cap.

„Dar eu consider că-i exact timpul potrivit să ne înrudim,” și, punându-și mâna pe umărul prietenului, îi zâmbi împăciuitor, căci înainte ca Sephir să intre în cortul tânărului se consultase cu bunicul, căci avea nevoie de aprobarea lui, căci el pentru ea era un adânc izvor de înțelepciune.

„Ești sigură că n-ai să regreți după asta?” o întrebase Island, căci știa dorința fetei de a rămâne liberă, dar când ea dădu din cap că nu și-și ascunse sfioasă privirea, el înțelese că ea era decisă, așa că decise să-i respecte alegerea și, îmbrățișând-o cu tandrețe la piept, îi sărută creștetul capului, dându-i binecuvântarea, și-i șopti ușor că o iubește și că-i va fi mereu alături indiferent de ceea ce va dori să facă mai departe.

***

Locul în care se ascunseseră Fenrir și Sephir de ochii celorlalți, era un mic ascunziș pe care băiatul îl descoperise încă fiind adolescent, pe când încă putea doar să viseze la ea și, fiind liber, se ascundea aici și se lăsa pradă visării.

Ascunzișul era un fel de luminiș, mic de doar vreo câțiva metri pătrați, înconjurat de trunchiurile groase ale copacilor seculari, ale căror bolți imense și împletite una în alta prin sutele de crengi care se uniră cu celelalte, ascundeau locul chiar și de cer.

Apoi urmau tufișurile, care înconjurau locul de jur împrejur, transformându-l într-o mică fortăreață verde, perfectă pentru ascunziș, în mijlocul căruia, pe un pătul de flori și plante frumos mirositoare, cuprinși într-o uniune dătătoare de viață, stăteau cei doi îndrăgostiți.

Ținând-o protector în brațe, urcată încă pe genunchii lui, Fenrir își plimbă buzele pe gâtul ei, adulmecându-i aroma care acum, când era deja a lui, simțea că-i dă viață acel parfum și faptul că o putea strânge în brațe pe cea care-i fusese interzisă pentru mult timp, i se părea atât de ireal.

„La ce te gândești?” îl întrebă în cele din urmă fata, apucându-i ușor capul în mâini și făcându-l s-o privească în ochi.

„La tine și la … recunoștință.”

Această frază schiță pe buzele fetei un zâmbet. „De ce anume la recunoștință?” întrebă fata confuză.

„Pentru că anume ea te-a adus în brațele mele și te-a făcut a mea soție. Și … chiar dacă încă mă tem că nu sunt demn de asta, prefer să lupt cu mine, dar să te am alături.”

„Și totuși, nu recunoștința mea m-a adus alături de tine.”

„Atunci ce?”

„Tu și faptul că băietandrul care m-a spionat odată scăldându-mă la râu a devenit astăzi bărbat în brațele mele, iar eu femeie în brațele lui.”

Fenrir zâmbi, căci îi plăcuse acel gând și, cuprins de o nouă dorință, o prinse strâns în brațe, o culcă pe spate și doar noaptea fu martoră la tandrele lor atingeri, sărutări și mișcări de uniune a corpurilor lor stăpânite de dorință și încălzite de tainicul fior al dragostei.