Se vede zarea atât de frumoasă la orizont încât îți taie respirația, iar cerul de un gri-vinețiu îmbogățește această priveliște cu sclipiri de lumină ieșite din adâncul său burduhos.

„Undeva plouă furtunos,” rosti abia auzit Zeal, în timp ce privea în depărtare la cerul care scăpăra sub lumina fulgerelor.

„Acolo nu plouă, Zeal. Acolo se duce o luptă pe viață și pe moarte,” spuse Island, în timp ce ambii stăteau pe o rocă imensă, în centrul Luminișului, înconjurați de jur împrejur de puțina zăpadă care se mai zărea pe alocuri, chiar și la acel târziu de aprilie.

„Crezi că v-or reuși?” îl întrebă din nou fata, fără ca măcar să-l privească și ea se ghemui un pic mai în jos pe rocă, strângând cu putere genunchii la gură, așa cum obișnuia să facă când era mică, ori de câte ori mama ei o certa pentru o boacănă făcută.

„Cine?” întrebă la rându-i Island și, suflând în zare, amorți aerul, provocând țurțuri de gheață care atârnau fără vreun suport anume, părând a fi uriași de poveste într-un nealt de albastru-luminat.

„Mă refer la Sephir. A trecut atât de mult timp deja, dar niciunul dintre ei nu s-a întors. Mă tem să nu i se fi întâmplat ceva” și fata lăsă să-i scape un suspin profund din coșul pieptului.

„Fiecare avem în viața asta propriul destin, Zeal și tu știi asta. Chiar și dacă ne războim cu soarta, dând din noi tot ce avem mai bun, asta nu ne asigură deloc succesul.”

„Știu, bunicule, dar totuși mă tem. Mă tem să n-o pierdem așa cum a dispărut mama” și acel ultim cuvânt o cutremură până la oase, căci îi readuse aminte despre o rană de demult, dar care durea enorm de parcă ar fi fost făcută secunde în urmă și nu ani și ani.

„Când eram încă mic, mama mi-a spus o singură frază, după ce m-am văzut pentru prima dată cu străbunicul tău Coallar și m-am destăinuit ei că m-ai bine mor decât să ajung ca el.”

Zeal își întoarse încet capul spre el și în ochi îi sclipi curiozitatea, căci ceea ce adora cel mai mult fata era să asculte poveștile bunicului ei, care de cele mai multe ori erau pline de învățăminte ascunse, care o umpleau de putere și visare, ca mai apoi să le rumege zile întregi, întinsă pe o frunză de lotus și legănată ușor sub unduirea melodioasă a valuri. „Și?” zvâcni ușor glasul lui Zeal, care se trase mai aproape de Island, așteptând continuarea.

„Fraza aceea suna așa: Lumea asta e unică, la fel cum sunt copacii, cerul, aerul pe care-l respirăm și pământul, căci chiar dacă ți se par că două lucruri se aseamănă, ele nu sunt perfect identice, iar asta le face unice. Și zicând aceasta, străbunica ta, Inlan Diar mi-a pus atunci o mână pe umăr și mi-a zâmbit și anume zâmbetul ei plin de bunătate m-a liniștit și am înțeles că nu cunoștințele și învățămintele ne fac unici, ci bunătatea și iubirea celor care ne înconjoară care au în ele o vrajă ascunsă și pot schimba destine.”

„Dar totuși, bunicule, cum rămâne cu esența fiecăruia? Noi păstrăm în noi genele strămoșilor noștri. Prin urmare e logic să avem în noi parte din ei.”

„Hm,” se încruntă ușor Island și mișcă ușor buzele dintr-o parte în alta, de parcă anume această mișcare i-ar fi adus răspunsul dorit, răspuns la remarca lui Zeal pe care el nu-l știa. „Și totuși, cum rămâne cu noi, Zeal? Fiecare dintre noi are dreptul la proprie opinie și la alegeri. Chiar dacă și suntem influențați de rău, putem decide dacă să-l urmăm sau nu. Dar, nu neg că există excepții, ca atunci când unul este posedat de rău” și Island brusc tăcu. Își aduse aminte de mama Bestlei, care se năpustise asupra copilei cu gândul să-i frângă destinul, după ce primise comanda răului, dar nici el și nici Boor nu le spuseseră fetelor adevărata poveste a Eddei, care fusese de fapt posedată de demonii lui Ahi mult înainte de uniunea ei cu Boor și-l sedusese pe zeul vânturilor, cu gândul să-i fure puterea, însă în noaptea nunții, Inlan Diar, care văzuse în ochii Spiritului de apă viitorul și faptul că v-a da naștere unei Puteri Imense precum cele de care dispunea acum Bestla, decise să-și folosească magia asupra ei și ferecă răul înăuntrul ei, dar cum răul nu poate fi închis undeva pe vecie, la vârsta de 3 ani ai Bestlei, Edda a luat-o la râu, cu gândul s-o scalde în apele din care ea însă-și se născuse și să-i dea viață veșnică, dar când călcă pe acele pământuri se reîntâlni cu Ahi, care topi inelul de gheață care o fereca pe dinăuntru și eliberă demonii și la comanda lui Ahi aceștia se năpustiră asupra copilei cu gândul să-i frângă trupul și apoi să-i însușească puterea, dar copila era mult mai puternică decât ei credeau.

***

Ochii lui Ahi se oglindiră complet în privirea albastră a Eddei, care se lăsă complet posedată și, stând în loc, un val de curent negru îi pătrunse în suflet, mișcându-se lent prin oase, curgând în ritmul propriului sânge până ajunse la inelul strălucitor de gheață care-i strângea ca în menghine baierele sufletului, blocând înăuntru demonii.

Față în față cu suflul negru, înăuntrul sacului sufletului, începură să se miște violent 6 ființe mici și doar vârfurile cornițelor lor se puteau zări străpungând ușor pânza, dar fără să iasă în afară.

Atunci ființa Eddei începu ușor să pulseze și acele pulsații se intensificară când mâna lui Ahi îi atinse ușor a ei mână și el îi șopti la ureche „Prea mult timp ați dormit în captivitate, dragii mei. E timpul să vă îndepliniți misiunea pentru care ați fost aduși în această lume” și ochii lui se oglindiră în albastrul ochilor copilei care se ascundea în spatele mamei ei.

Însă micuța Bestla nu se sperie de fel. În timp ce mânuța ei mică strângea cu putere tivul rochiei mamei sale, ea transmise un val de energie caldă spre ochii negri ai lui Ahi, care crezu că acea mișcare de aer nu-i nimic altceva decât o cunoaștere ascunsă, dar curând înțelese că se înșelase.

În contact cu retina ochiului lui, energia Bestlei făcu să se topească cărbunele ochilor și să i se scurgă în lichid fierbinte pe obraji, orbindu-l.

Mâinile lui Ahi acoperiră ochii, dar era deja prea târziu, pentru că fusese orbit și, strigând ca un nebun, începu să se miște de jur împrejur, bâjbâind după ceva, dar putea apuca doar aerul. Însă ura sufletului lui topi până la urmă inelul de gheață din sufletul Eddei, care până atunci stătuse împietrită.

Când și ultima picătură de apă se evaporă sub fierberea sufletului ei, Edda se întoarse spre copilă … ochii îi ardeau năprasnic, în timp ce buzele i se mișcau continuu într-un rânjet, iar corpul i se transforma pe rând din uman în demon, duplicându-se cu fiecare mișcare până ajunseră la șase.

Atunci se năpustiră asupra Bestlei care nu se mișcase din loc și în loc să prindă copila în brațe și să-i înghită sufletul, cei șase demoni se loviră puternic de pereții de sticlă ai cutiei transparente care apăra trupul copilei.

Înnebuniți și îndurerați, demonii răcniră infernal, cutremurând apele în jur. Atunci, Bestla întinse ușor mâna în față, cu palma în sus, privind spre cer, și pe pielea palmei fu desenat dintr-o singură mișcare, de o peniță de mărimea celei de păun, un ochi de cerneală.

Când penița termină de desenat ochiul se evaporă în aer și atunci Bestla puse cealaltă palmă deasupra primei și de parcă s-ar fi uitat în oglindă, pe această a doua palmă apăru un ochi asemănător și ambii ochi desenați începură să clipească, în timp ce buzele fetei șopteau: „Lumina ochilor să aducă tăcerea, să picteze în culori locurile și să creeze fantasticul” și atunci se întâmplă minunea - pereții de sticlă ai cutiei care apăra fata se sparseră căzând la pământ în așchii … demonii, simțind că se apropie rândul lor începură să-și miște copitele din urmă pe pământul jilav, lăsând urme adânci în el și porniră atacul, aruncându-se din nou asupra fetei, însă din retina ochiului desenat pe palma de jos ieși o undă neagră de lumină care intră în retina ochiului de sus și între ele se produse un schimb de energie, care la început era de culoare neagră, dar curând se coloră în albastru închis, intensificându-și pulsațiile.

Simțind o magmă mare de energie plutind în jur, Ahi profită și trase parte din ea adânc în piept până-și recăpătă privirea, dar când aerul îi arse gâtlejul pe dinăuntru îl scuipă imediat afară, de parcă ar fi înghițit ceva otrăvitor și după secunde de tuse, rânji nemulțumit și se uită în depărtare la demonii care înghețaseră în aer, în salt aprig deasupra fetei și a căror corpuri începură încet să se lichefieze și să fie absorbite de acea vibrație de energie formată între palmele fetei.

„Yahon” murmură el cu ură. „Am simțit că te ve-i naște, dar n-am știut că ve-i lua formă din trupul lui Boor. Deci, tu ești cel care a înzestrat-o pe fată cu această imensă putere, menită să mă subjuge.”

Un glas ciudat se auzi pulsând în aer și-i șopti la ureche lui Ahi: „chiar de mă v-ei ucide de mii de ori, Ahi, v-oi găsi calea spre nemurire”.

„Zici tu?! Nu aș fi atât de sigur. Nu ești decât un laș care se ascunde în spiritul unei copile. Mai ai mult până să mă învingi.”

Atunci apăru în spatele lui Ahi, adevăratul Yahon, dar nu era cu trup matur, ci un copil, de statura Bestlei, complet alb și doar ochii îi erau de culoarea smaraldului. Lovindu-și mâinile în aer, Yahon aruncă asupra lui Ahi putere și valul de energie care-l lovi pe Ahi în spate, îl făcu să îngenuncheze.

Însă Ahi avea destulă putere încă ca să se lupte. Degetele lui se transformară în lame de pumnal negru pe care aruncându-le în spate intenționă să-l lovească pe Spiritul Oglinzilor, însă Yahon era obișnuit cu modul de luptă al lui Ahi, căci se luptau deja de mai multe secole și, când simți pumnalele venind spre el, dispăru în aer și imediat apăru în fața lui Ahi și un nou val de energie îl lovi pe acesta din față și Ahi zbură câteva zeci de metri depărtare de Yahon și fată.

Deși Yahon era în afara Bestlei, fata nu era înghețată cum se întâmpla de obicei cu trupurile care erau formele umane ale spiritelor, ci din contră - ea avea forță proprie și, terminând de înghițit demonii, ea închise palmele punându-le una peste alta, de parcă ar fi pus capacul la oală și frecându-le una de alta le pecetlui și privindu-l pe Yahon îi șopti „Te aștept la locul nostru, Yahon. Nu întârzia și nu te răni” și dispăru în momentul în care cubul de sticlă renăscu din așchii.

Yahon doar dădu ușor din cap și-l privi din nou pe Ahi care se ridicase de jos și pășea încet spre el, rânjind. „Deci n-ai renăscut, ci doar te-ai ascuns,” îi spuse Ahi.

„Ca să renasc ar fi trebuit să mor” îi răspunse în batjocoră Yahon și, ridicându-se ușor în aer, așezându-se turcește pe un covor invizibil și cu mâinile lipite pentru rugăciune dispăru în aer, iar în spatele lui, Ahi văzu cum Boor și Island fug spre el, așa că decise să spele putina și răcnind ca apucatul se transformă în cenușă, iar cenușa bătută de vânt se răspândi pretutindeni.

***

Forma lui Yahon se proiectă în lumea Bestlei în aceeași poziție în care dispăruse din fața lui Ahi și fu uimit să vadă cum din ochii desenați pe palmele fetei curge pe pământul de sticlă un pârâu.

„Edda” suspiră trist Yahon, uitându-se țintă la apa curgând din palmele fetei și același suspin se auzi și în spatele lui, iar când se uită înspre cel care șoptise acele cuvinte, văzu un Boor trist, și mâna lui Island care atinsese umărul feciorului, încercând să-i dea alinare.

„Toate au un rost pe lume, Boor. Edda și l-a împlinit pe al ei. S-o lăsăm acum să se odihnească în pace” și Edda îi răspunse, prin apa care clipocea scăldată de sclipirea oglinzilor din jur: „sunt fericită, Boor că fiica noastră nu a suferit. Măcar pentru asta nu sunt tristă de pieirea mea și să fiu apa aducătoare de putere care curge în ființa ei nu-i chiar atât de rău, căci astfel vă pot fi mereu aproape.”

Boor se apropie de copilă și aceasta se ceru în brațele tatălui după ce și ultima picătură de apă din mâna ei se scurse în râu și după ce-și îmbrățișă tatăl, strângându-se mai aproape de pieptul lui și culcându-și capul pe umărului lui, ea adormi și în jur se auzi un cântec de leagăn, cântat de vocea melodioasă a Eddei care venea din ape, atinsă ușor de palma lui Boor.

***

„La ce te gândești?” i se adresă Zeal lui Island, când îl văzu pe acesta pentru prea mult timp adâncit în gânduri și rătăcind prin amintiri.

„La nimic în concret. Doar … gânduri care-mi trec prin minte. Să mergem mai bine! Bestla probabil se îngrijorează în absența noastră”.

„Desigur. Să mergem!” îi răspunse Zeal și ridicându-se de pe rocă se îndreptă spre pădurea care se vedea în zare.

Island însă rămase locului, privind la cele două bucăți de cer luminate în zare de fulgere și inima îi tresări de preocupare, căci acolo se afla parte din sufletul său: Sephir, care era în pericol și el nu știa dacă Dike și ceilalți v-or reuși s-o aducă din nou acasă, iar dacă și dacă o v-or aduce, Island avea de gând s-o îmbrățișeze strâns la piept și să-i șoptească c-o iubește, căci de prea multe ori i-a ascuns acest fapt, certând-o pentru caracterul ei exploziv și îndepărtând-o intenționat ca s-o facă să-și înțeleagă greșeala, iar acest fapt îi apasă acum sufletul, sub forma regretelor, însă Island se ridică de jos văzând-o pe Zeal oprindu-se locului și așteptându-l nu departe de rocă, iar când ajunse alături, îi puse fetei o mână pe umeri și-i zâmbi cu un zâmbet plin de bunătatea unui părinte care nu-și dorește decât fericire pentru sămânța sa.

În urma lor natura revenea la viață, iar firele mici de iarbă, scuturate ușor de vânt, își îndreptau micile trupuri țepoase către Nord, acolo unde în zare cerul încă scăpăra ferecat în îmbrățișarea demonică a fulgerelor și din micile fire de iarbă, asemeni unui firișor de suflet, se ridică o ață subțire spre cer, iar când se uni cu negrul-vinețiu al acestuia, se îndepărtă pe suprafața imensă al albastrului cerului în mare viteză spre locul bătăliei, iar când în cele din urmă ajunse în avalanșa de fulgere, fu din nou aruncat pe pământ, ca un fel de scuipat al cerului, dar acest mic bulgăre de foc, în care se transformase firul de viață nu arse pământul în jur, ci doar se ridică în sus ca o floare de mac plutitoare, care se roti în jur și luă formă din ghem, iar pe două dintre petalele florii apărură ochi mici și negri, care sclipiră ademenitor, în timp ce priveau în depărtare.

La vreo 100 de metri de mica floare de mac plutitoare se vedea încă ceva arzând, dar flăcările erau slabe, semn că trupul incendiat era pe cale să dispară. Și așa și era, căci acel trup care se transforma în cenușă nu era altceva decât trupul lui Ian Gyar, care nu putuse scăpa din mrejele capcanei de lanțuri și în cele din urmă își vedea viața ajungând la final.

Dike și Nathaniel erau nu departe de el, privind în tăcere a lui pieire, însă niciun dintre ei nu era fericit cu dispariția dușmanului, care termină de ars în momentul în care un Portal de foc se deschise de nicăieri în dreptul lor și prin el reveniră în lumea reală Baradar, Sephir și Fenrir pe spatele lui Navaro.

Văzându-și fiul practic fără vlagă pe spatele calului, Dike se apropie în grabă de ei, în timp ce în spatele lui vântul suflă în cele patru zări cenușa trupului lui Ian Gyar. „Ce s-a întâmplat acolo, minikine? De ce fiul meu este mai mult mort decât viu și de ce el e pe spatele lui Navaro?” și ajutat de Nathaniel, îl întinseră pe Fenrir pe pământ și mâna lui Dike se plimbă pe deasupra corpului feciorului încercând să-l readucă la viață.

„Doar … doar…” se bâlbâi ușor Baradar, neștiind ce să spună și se uită cu ochi rugători la Sephir, care văzându-se forțată să dea explicații, doar mârâi ușor la minikin și făcu doi pași în față încercând să plece, însă Nathaniel păși în fața ei oprind-o. „Stăpânul Dike a dat o întrebare.”

„Și de ce ar trebui să fiu eu cea care răspunde?” îi spuse arțăgos Sephir, adâncindu-și privirea în ochii bărbatului, dar imediat își dădu seama că nu-l poate controla cu vraja ei și se încruntă nemulțumită.

Nathaniel însă zâmbi, înțelegând motivul supărării ei. „Au m-ai încercat și alții,” spuse el și încrucișându-și brațele pe piept mai făcu un pas în față. „Se pare însă că magia nu funcționează asupra mea. Să zicem că-s un magnet cu rezonanță minus, la fel ca și magia voastră, iar asta se pare că vă dă dureri de cap.”

Sephir făcu și ea un pas în față, pusă pe harță, dar imediat cei doi simțiră mâinile lui Baradar atingându-le trupurile, în timp ce se afla între cei doi, încercând să aplaneze conflictul și când se văzu privit din două părți cu mustrare, se încruntă și le spuse celor doi printre dinți. „Ați face mai bine să vă țineți curajul pentru alții. Mai sunt mulți demoni pe aici care vă pândesc să vă rupă oasele sau aș putea să mă dau în lături și să vă permit să vă ucideți între voi, și astfel să ne faceți o favoare și nouă și demonilor, scutindu-ne de o durere de cap în plus și de cheltuială de energie” și, terminându-și discursul într-o tonalitate iritantă, minikinul se apropie din nou de Dike care-și termină vraja asupra lui Fenrir, iar acesta deschise ochii.

„Bun venit din nou la viață” îl provocă minikinul pe tânăr, dar Fenrir nu gustă gluma și, ridicându-se în capul oaselor, ajutat de tatăl său, privi spre Sephir și înțelegând că ea e bine, zâmbi și un suspin de ușurare îi ieși din coșul pieptul. „Măcar ea e bine. Ce fericire!” însă o lovitură peste ceafă îl trezi din visare și uitându-se în ochii furioși ai tatălui, care înțelesese că Fenrir fusese nechibzuit în lupta cu șarpele Ian Gyar, riscându-și viața, tânărul zâmbi prostește și, bâlbâindu-se, rosti practic în șoaptă „se mai întâmplă și la alții,” dar lui Dike nu-i plăcu remarca și scutură din cap cu reproș, însă când era pe cale să-și înceapă eternul discurs de învățare a fiului, fu întrerupt de un trup dându-se de-a berbeleacul prin fața lor, printr-un portal apărut de nicăieri, și cei patru văzură cum Tenebre se lovi în cele din urmă de piciorul din față a lui Navaro.

Uitându-se în sus în ochii calului care o privea furios, Tenebre rânji, rostind un „fără ofensă. N-am nimic cu tine, ci cu el,” și mâna ei arătă spre portalul care m-ai migăia încă în aer și privind într-acolo toți văzură un Jar furios, arătându-și mânia prin scăpăratul ochilor.

„Jar” rosti surprins Dike. „Cum e posibil?” dar uimirea îi fu întreruptă când Jar, care nu vedea și nu auzea pe nimeni în acel moment, se apropie de ieșirea din portal și în contrast cu lumina semi-albastră ieșită din acesta îi revelă pentru câteva clipe silueta Samayei, iar aceasta îi forță pe Nathaniel și Fenrir să rostească într-un glas numele ei.

Un nechezat străpunse amurgul și o lovitură de copită bine orientată spre Tenebre o aruncă din nou spre portal de parcă calul ar fi vrut să-i transmite acesteia răspunsul la remarca ei de dinainte: „atunci du-te la el, dacă n-ai nimic cu mine” și când Tenebre zbură practic înapoi prin portal, Jar se trase ușor într-o parte ca să nu fie atins de neașteptata ființă zburătoare.

Apoi, Jar își întoarse spatele spre ceilalți, îndreptându-se spre locul înspre care zburase Tenebre după șutul calului, și lumina portalului începu să se estompeze.

„Găsiți intrarea în ascunzișul cobrei. Ne vedem acolo!” le strigă Dike celorlalți și luându-și avânt sări prin portal fiind înghițit de acesta cu câteva secunde înainte de a se închide.

În urma lui, ceilalți băteau din gene uimiți, neînțelegând încă la ce drăcovenie de întâmplare fuseseră numai ce martori, însă când Navaro îl atinse pe Nathaniel din spate cu botul împingându-l în față și necheză nemulțumit, ceilalți înțeleseseră că e timpul să se miște din loc, dar toată această situație schiță pe fața lui Sephir un zâmbet.

„Nu știam că și cobrele pot zâmbi,” mormăi Nathaniel supărat, simțindu-se obiectul batjocorii tuturora care zâmbeau.

Sephir se uită uimită la Fenrir. „Acum eu sunt de vină?”

„Nu-l lua în seamă. E invidios doar,” îi șopti Fenrir și lovindu-l ușurel pe Navaro pe spate îl făcu pe acesta să le arate drumul, iar calul la trap ușor trecu pe lângă Nathaniel, fornăi calm din nări în semn împăciuitor.

„Acum cauți împăcare?” mormăi Nathaniel și deși voia s-o mai facă pentru un timp pe supăratul se dădu bătut văzând privirea calului țintită spre el și întinzându-și mâna îi mângâie acestuia botul cald. „Nu, fie pe a ta” rosti el și porniră în doi frățește să arate drumul celorlalți.

„Credeam că Navaro nu ascultă chiar de toți,” mormăi minikinul, uimit să vadă cum un cal năprasnic și un om deveniră atât de ușor prieteni.

„Nu ai crede, dar nărăvașul cela e mai moale la suflet chiar și decât mine. Trădătorul!” rosti nemulțumită Sephir, căci de obicei Navaro se purta astfel doar în prezența ei, dar de data asta se pare că îi plăcuse băiatul.

„Și cineva aici e gelos se pare,” glumi Fenrir și trecând pe lângă ea îi apucă mâna într-a sa și o forță să-l urmeze, iar această mișcare îl făcu pe Baradar să-și dea ochii peste cap și să rostească în glumă un „tinerețe, joacă feste, unde te-ai dus de nu-i poveste?!” și la pas mărunt îi urmă pe ceilalți.

***

Sărind prin portalul lui Jar, Dike simți cum energia interioară i se dezechilibrează, parcă controlată de o forță ascunsă și în loc să pășească normal pe un pământ tare, se duse de-a berbeleacul imediat ce pătrunse în văgăuna lui Tenebre.

Aterizând pe toate cele patru labe, Dike răsuflă ușurat că măcar de data asta nu se lovise de ceva tare, pe care s-o resimtă pe urmă adânc în oase în zilele ploioase.

Apoi, își ridică privirea și se uită în jur … părea liniște și doar o mică rafală de vânt scutura ușor flăcările micilor torțe de pe pereți, asemeni lumânărilor, semn că de undeva înăuntru pătrundea aerul aducător de viață, dar de jur împrejur nu se vedea țipenie de suflet viu.

„Unde au dispărut?” murmură Dike ridicându-se în picioare și făcând câțiva pași în față analiză cu atenție ascunzișul.

Locul nu părea defel ceva neobișnuit, ci din contra era prea ordinar pentru gustul lui Dike care folosindu-și ochiul minții văzu locul pe dinafară: o scorbură în interiorul unui imens copac, ale cărui rădăcini pătrundeau până în străfundul pământului și pe care Dike le putea vedea și în vizuină.

Apoi, erau câteva mese din lemn pe care se vedeau diverse sticle mici cu lichide de diferite culori în ele și câteva cărți de magie. Dar ceea ce-i atrase atenția lui Dike fu o sticlă imensă pe masa din centru, în care era păstrată o cobră, într-un fel de lichid roșietic și deși putea vedea că sufletul cobrei îi părăsise de mult trupul acesteia, ea încă se mișca în lichid, mânată de o energie ciudată.

„Ca de obicei o duce capul doar la răutăți!” murmură nemulțumit Dike și se apropie de masă, atras în special de materialul negru care acoperea ceva plutitor, iar asta făcea marginile materialului să vibreze sub el, în timp ce acel ceva mișcător plutea ușor în aer, învârtindu-se în cerc, de parcă ar fi fost Planeta Pământ învârtindu-se pe axa sa.

„Și asta ce mai e?!” își zise Dike și întinse mâna să descopere obiectul, însă o durere străfulgeră al său creier și ducându-și mâna la tâmplă titanul închise pentru o clipă ochii, parcă deranjat de lumina din jur, și atunci prin fața ochilor îi trecu o imagine sinistră a pământului în flăcări și a doi ochi atotvăzători arzând deasupra cerului.

Deși acei ochi erau similari cu ai Haosului, ceva îi spunea lui Dike că erau doar o iluzie. Pentru a vedea mai bine, Dike închise complet ochii, în timp ce mâna sa atinse materialul negru, fără a descoperi obiectul plutitor, și afundându-se din nou în întuneric pătrunse complet în acea lume în flăcări pe care o văzuse mai înainte, iar când ajunse acolo, proptindu-se cu ambele picioare bine pe pământ, își luă inima în dinți și privi cu atenție la cei doi ochi.

Părând două incendii în plină forță, ochii aceia luminau puternic împrejurimile, hrănind cu energia lor focul care mânca aprig lumea din jur. Însă când văzură o privire ațintită asupra lor, retina lor de un negru-încins își schimbă traiectoria și se ațintiră aspra titanului, care putu vedea cum ochii capătă o formă în spatele lor și curând un demon imens, negru cât toate nopțile, la care ardeau doar ochii, coarnele și cele 6 cozi, se aplecă ușor spre el, în timp ce degetele sale imense se pocneau una de alta.

„Stăpâne Dike, bucuros să te văd din nou, chiar dacă după ani și ani,” însă Dike nu se grăbi cu răspunsul, căci deși trupul și vocea demonului îi aminteau de Mannar, ceva îi spunea că această iluzie e mai mult decât atât și înțelese în sfârșit cu cine vorbește când zări pe fața demonului rânjetul lui Eris.

„Tu erai!” mârâi furios titanul și brusc mâna lui trase materialul negru, dezvelind Palantirul lui Tenebre care era ascuns sub acel voal și reflexia lui Eris se zări plutind în interiorul lui.

Ea încă era întemnițată în Māṉsṭar Kēlaksi, însă puterea ei crescuse enorm, alimentată de adepții ei pe pământ și, trăgând lanțurile enorme și grele după ea, Eris se apropie mai mult de marginea Palantirului și-l privi pe Dike adânc în ochi.

„Acum în sfârșit înțelegi că ți-ai ales greșit stăpânul, Dike? Haos nu-i decât o energie pe moarte, în timp ce eu sunt viitorul. Alătură-te mie și promit că v-oi face din tine rege.”

„Care să domnească în umbra ta?” șopti mânios titanul. „Mai bine ard această lume cu propriile mâini, decât să o las pradă milei tale.”

„Vorbe mari spui Dike, însă v-ei fi tu capabil de asta știind că astfel îți ucizi propriile ramuri? Nu cred. Inima ta nu-i capabilă de rău. Nu încă. Însă dacă mi te alături…”

Și mâna lui Eris se întinse spre el, de parcă ar fi avut intenția să treacă prin peretele roșu-negru al Palantirului și să-l apuce pe titan de gât. Dike, parcă orbit de magia ochilor ei, încremeni, căci văzu pentru o clipă arzând nisipul de sub picioarele lui Eris și mintea lui, jucându-i o farsă, îl teleportă pentru secunde în locul ei și simți pe proprie piele arsura acelui deșert.

Dike se cutremură și reveni la viață când mâna lui Jar aruncă din nou voalul negru asupra Palantirului. Privindu-l, Dike încă nu înțelegea cu cine vorbește: cu Spiritul care trăiește în fata lui sau cu însăși Samaya și rosti „Cine ești tu?”

„Jar” răspunse simplu Spiritul. „Samaya încă nu se poate arăta în forma ei reală și ca să-și poate folosi imensa putere cu care a înzestrat-o Haos, trebuie să treacă încă printr-o încercare, dar aceea v-a fi cea mai grea dintre toate.

„Încercare? Ce fel de încercare?”

„Nici eu nu știu încă. Doar presimt că v-a fi curând, căci Mannar e pe cale de a fi eliberat din închisoarea în care a fost întemnițat de Gaea și Lodur cu ani în urmă, iar noi încă nu știm ce îi poate cu adevărat pielea. Nu degeaba Tenebre adună putere aici.”

„Tenebre adună putere? Pentru ce?”

„Încă nu știu. Tot ce am putut citi în ea a fost că caută cele trei elemente care pot deschide poarta spre Aeon.”

Parcă vrăjit de o revelație, Dike făcu câțiva pași în lături, în timp ce degetele mâinii sale drepte băteau barabana pe palma stângă, iar ochii lui priveau aevia, fără să vadă de fapt ceva anume.

„Poarta spre Aeon … dar asta e … asta e scăparea lui Eris,” rosti în cele din urmă titanul și se întoarse privind adânc în ochii lui Jar.

„Dacă răul reușește să deschidă acea poartă atunci noi toți suntem pierduți, căci astfel ei v-or ucide profeția și nașterea Unului v-a fi întârziată…”

„Întârziată nu, Jar. Acel suflet nu se va naște niciodată, căci atât Eris, cât și Genea, și toată armata răului știu că anume El va fi cel care v-a controla timpul și celelalte părți ale Balanței, după ce o v-a restabili, iar dacă el v-a reuși să stăpânească acea putere atunci Eris v-a fi distrusă pentru totdeauna. Ea niciodată nu va accepta asta și nu v-a înceta să ne vâneze.”

„Aici sunt de acord cu tine, însă … conform profeției lui Haos, Unul se va naște din oameni și lupi, dar chiar dacă atât Fenrir, cât și Samaya au același sânge curgându-le în vene, nu am putut vedea în niciunul energia Unului, energie pe care am simțit-o încă fiind în Aeon, când Moirae au început să țeasă acea profeție, ascultând porunca Haosului.”

„Moirae!” rosti în neștire Dike, tot uitându-se în jur după ceva ce simțea, dar nu înțelegea ce caută. „Trebuie să găsim acele trei țesătorese. Doar ele ne pot dezvălui viitorul.”

„Dar nu suntem siguri că v-or fi de partea noastră, titane Dike. Nu uita că cele trei l-au înșelat odată pe Yggdrasil și pe Lodur și au furat apă sfântă din Fântâna Adevărului, căutând nemurirea. Sunt sigur că v-or mai încerca încă odată, de îndată ce v-or avea o nouă ocazie!”

„Atunci să profităm de asta” rosti hotărât Dike și un zâmbet viclean i se schiță pe față. ”Dacă v-or nemurire o v-or avea, fie și măcar sub formă de promisiune” și înfuriat, Dike aruncă Palantirul la pământ, spărgându-l în trei bucăți perfect egale și ducându-și mâna asupra lui forță Palantirul să-i arate ceea ce-și dorea: ascunzișul lui Moirae și proiecția Palantirului arătă intrarea în Grota Arkadia, de pe Muntele Kyllini acolo unde fuseseră întemnițate cele trei Moirae.

„Să mergem!” îi ordonă el lui Jar și porni spre ieșirea din ascunzișul lui Tenebre.

Înainte de a-l urma pe Dike, Jar aruncă asupra celor trei bucăți ale Palantirului bucata de material și ieși și el, înaintând prin tunelul întortocheat văzut în zare.

În spatele lui Jar, Palantirul își formă din nou trupul rotund de sferă și, atins de mâna lui Tenebre, care în tot acest timp spionase din interiorul cobrei de lângă Palantir, începu din nou să plutească.

Tenebre decise să se ascundă de Jar, după ce fusese aruncată prin Portal, la picioarele lui Navaro, căci acel fu momentul când ea înțelese că puterile lui Jar și a Samayei încep să se unească, iar ea devine din ce în ce mai slabă. Așa că profită de lovitura primită de copita calului, care o aruncă adânc în interiorul scorburii și când Jar veni s-o caute n-o găsi, căci Tenebre intră în cobra din sticlă, sub formă de fum gros și negru și doar ochii ei priveau locașul prin sclipirea fără viață a privirii cobrei.

Reuși să-l îndepărteze pe Jar de acolo prin viclenie când își trimise vocea să plutească de-a lungul tunelului, iar Jar care era complet înnebunit s-o găsească, fusese ușor de amăgit, însă Tenebre nu putu să scape, căci pe urmă veni acolo Dike și ea văzu tot ceea ce urmă după.

„Vasăzică Poarta spre Aeon,” rosti ea, atingând cu gingășie stângace sticla Palantirului. „Atunci să folosim asta în favoarea noastră și să-l găsim astfel pe Mannar. Doar astfel putem începe ceea ce plănuim de veacuri.”

„Să nu ne grăbim!” îi spuse Eris care apăru din nou în Palantir. „Poarta spre Aeon singuri n-o s-o găsim. Cei care sunt capabili s-o găsească sunt cei care au format-o.”

„Și atunci, ce ar trebui să facem? Să stăm și să așteptăm ca ei să ne ia laurii pentru care am luptat atâtea sute de ani?”

„Răbdare, fiica mea, răbdare! Toate au timpul lor specific!”

„Dar, mamă, cum poți vorbi atât de calm știind cum te arde nisipul Māṉsṭar Kēlaksi de fiecare dată când îți miști trupul pe el? Ar trebui să fii tu cea care se grăbește să…”

„M-am grăbit odată, Tenebre, când am trimis inima mea pe pământ și am fost învinsă. De data asta am de gând să aștept și astfel să înving. De aceea ascultă-mi planul și fă exact cum spun eu…”

Vocea lui Eris începu să șoptească, vorbind din nou într-o limbă de mult uitată, iar această șoaptă creștea energia Palantirului, care reflectă în a lui esență momentul în care Dike și Jar ieșiră din scorbură și se alăturară lui Fenrir și celorlalți care așteptau la intrarea în scorbură și mare îi fu uimirea lui Eris să vadă cum Jar se transformă în Samaya sub razele soarelui, căci văzu în figura Samayei făptura pe care Haosul i-o arătase acum mulți ani și despre care el prezise că va fi cea care o v-a răpune, tăindu-i capul.

„Călăul!” rosti cu ură Eris și această ură aruncată din îndepărtatul Māṉsṭar Kēlaksi se răsfiră asupra Samayei ca o boare de aer negru și fata își pierdu cunoștința în brațele tatălui.

„Acum v-or avea o preocupare în plus,” rânji Tenebre. „Iar asta le v-a încetini pașii, în timp ce noi v-om avea destul timp să ne perfecționăm planul și râsul ei, în ecou cu râsul lui Eris, cutremură zarea.