Freamătul apelor mânate în cercuri de un vânt straniu lasă urme adânci pe suprafețele albastru-cenușiu, amintind oarecum de o luptă inegală pentru supremație și supraviețuire în inima sălbatică a pădurilor.

Deasupra copacilor, cerul vinețiu își face complet de cap, mânat de furia născută în sufletul Sephirei, care încearcă să țină astfel piept atacului continuu al Spiritului Apelor, care acum gonește pretutindeni după ea, având un singur scop în minte: să o supună.

Dar fata nu are deloc în minte idea supunerii. Crescută și învățată să fie liberă, Sephir s-a ținut mereu aproape de acest principiu, fiind susținută de întreaga familie și în special de Boor, care văzuse în ființa Sephirei propria oglindire, amintindu-i de tinerețea zbuciumată care parcă fusese mai ieri.

„Huh” strigă puternic fata, aruncând un val de ape asupra lui Ian Gyar care se aruncase asupra ei în toată splendoarea sa de Spirit, dar lovirea în plin al valului aruncat asupra lui îl făcu să-și atenueze mișcările și pentru câteva clipe se opri în loc, mișcat neplăcut de îndrăzneala Sephirei, care în loc de o pradă ușoară se dovedise a fi un destoinic rival, iar asta deja era ceva care nu-i plăcuse.

Stând față în față, ambii în poziții de atac, se spionară în tăcere timp de câteva clipe, așteptând să vadă cu ce surpriză va veni celălalt, dar se pare că niciunul nu se grăbea să înceapă din nou lupta, căci forțele trebuiau restabilite, iar învățarea tacticilor inamicului era prioritară în acel moment.

Sephir se cutremură însă când îi surprinse în sfârșit privirea Spiritului: „Aceeași sclipire din ochii care mă spionează de mult timp din desișurile pădurii,” își spuse ea și vârful piciorului ei se roti ușor pe panta lipicioasă a pământului de sub talpă, scoțând un fel de clipocit, iar asta făcu să tremure încă odată suprafața apei, căci Sephir avea în puterea ei nu doar să trezească la viață mânia cerului, dar și să facă apele să clocotească în jur, sub energia și pulsul vieții din ea.

Ian Gyar își aținti privirea asupra freamătului apei și în colțul ochilor îi apăru un fel de lacrimă neagră, similară unei mărgele, dar cu o sclipire demonică și ciudată în ea, iar această lumină mistică, parcă luată din adâncul pământului, făcură apele să tresară și în jurul lor încet se ridicară iarăși șerpi de apă.

Sephir își înăbuși un strigăt - șerpii sunt dușmanii ei de moarte, cu toate că Zeal, sora ei mijlocie avea în puterea ei vrăjirea cobrelor, iar ea deseori văzuse sclipirea alumbrantă din ochii lor, ascultând glasul melodios al lui Zeal, care le chema sub aripa și vraja ei. Dar această mișcare a șerpilor de apă o cutremură până în străfundul oaselor, căci nu odată căzuse pradă îmbrățișării lor, dar nu-și dăduse seama până atunci cine-i mânase și cine le ordonase să o atace.

Mereu fusese Ian Gyar cel care pășise pe urmele fetei, căci scăpat de sub vraja Noeie, după căderea Poporului Noear, fusese liber să-și decidă soarta și prima făptură pe care o întâlnise când se simți liber, fusese Sephir, care-și scălda trupul în apele străvezii ale unui pârâu, sub lumina blândă și enigmatică a unui soare în apus.

Acesta fu momentul chemării tainice pentru Ian Gyar, care se văzu înnebunit de acea splendoare a trupului fecioarei și nebunia în el se trezi la viață.

Și-o dori alături: ca soție, ca parteneră și iubită, dar când Sephir simți ceva în jur spionând-o și-și întoarse privirea spre arbuștii în care el se ascundea, Ian Gyar văzu în ochii ei ura și astfel înțelese că planul lui nu se va da așa ușor așa că decisese să o aibă cu forța și să o subjuge.

Folosind magia interioară, ca un suflu de aer mișcat în spirală în interiorul lui, el reuși să transfere acel curent în exterior, mișcând de jur împrejur verdeața naturii și din acei curenți cel înconjurau se formară spirite nevăzute care se îndreptară șerpuind spre ape.

Trupul lor invizibil căpătă culoare în contact cu apa și când Sephir le simți prezența în iaz, văzu de jur împrejurul ei, mișcându-se într-un cerc aparent haotic, dar cu mișcări precise, șerpi albaștri și mișcarea lor strângea tot mai mult cercul în jurul ei.

Sephir își strânse pumnii încercând să folosească puterea vântului pentru a le dispersa trupurile, dar încercările ei fuseseră sterpe, căci puterea șerpilor era mai mare ca a ei în ape și ea nu luase niciodată în considerare faptul că intrând în ape ea își slăbește puterea și astfel devine vulnerabilă în caz de atac.

Dar asta o prevăzu Ian Gyar care fusese cel care decise atacul anume în apă și pășind în afara arbuștilor, se transformă complet într-un spirit negru și rotindu-se în cerc ca un titirez pe un picior se transformă apoi în șarpe și cu mișcări rapizi intră în apă, se apropie de fată și se încolăci în jurul ei încercând să-i sugă în interiorul lui toată esența.

Prinsă în mrejele lui și simțindu-se neputincioasă, Sephir își chemă în șoaptă sora, iar apele acelea îi erau prieteni și prin valuri repezi transmiseră mesajul lui Zeal, care ca de obicei dormea pe o mare frunză de lotus, dar care auzind șoapta disperată a lui Sephir, uită complet de rivalitatea dintre ele și-i sări în ajutor.

Anume atacul cobrelor mânate de mânia lui Zeal fuseseră cele care slăbiră puterea lui Ian Gyar și el se văzu forțat să dea înapoi și să dispară în ape, lăsându-și prada liberă, însă luă cu el dorința de a o avea.

Și astfel, timp de mai multe secole pândise în tăcere, așteptând momentul potrivit, dar din acel moment Sephir nu-și m-ai răcorea trupul în ape decât în prezența lui Zeal, care simțise pericolul aproape și-și preîntâmpinase sora, căci chemarea sângelui îi era mai aproape de suflet decât rivalitatea dintre ele, iar iubirea pentru Sephir era imensă și ea decise s-o protejeze, căci atunci când Sephir pierdea putere în ape, Zeal le lua din ele și astfel cele două se completau.

Dar preîntâmpinările lui Zeal fură inutile în fața hâtreniei lui Ian Gyar, care folosise imaginea Himerei, mamei dispărute a lui Sephir, pentru a o atrage în ghearele sale. Și Sephir căzuse în capcană și intrase în pădurea Mortor fără să anunțe pe nimeni, așa cum îi vorbise Himera în visele ei.

Dar acel chip pe care-l văzuse Sephir era doar o simplă iluzie. O falsă creație a Magiei Negre a lui Ian Gyar și fata merse în urma acelei imagini de parcă o momeală ar fi atras-o spre pericol, spre pieire, spre plen.

„Tu … tu, cine ești?” șopti Sephir, uitându-se cu atenție la apele din jur care se transformau încet în cel mai mare coșmar al ei - șerpii albaștri de apă, însă inocenta ei întrebare, născută din teamă, îl făcu pe Ian Gyar să pășească cu încredere spre ea, iar imaginea ochilor lui, oglindindu-se în negrul retinei ei, o vrăji asemeni cobrelor sub magia cuvintelor lui Zeal și Sephir încremeni.

O splendidă statuie neagră în mirajul lumii apelor: asta era Sephir în acel moment, în timp ce Ian Gyar își apropie trupul de al ei, iar brațele lui se mișcară încet pe corpul ei ca într-o imaginară îmbrățișare, în timp ce cerul, mânat de mânia vie din sufletul lui Sephir, se cutremura sub ploaia torențială și înjunghierea de foc a fulgerelor care treceau prin trupul burduhos al norilor, despica cerul în două și lumina împrejurimile.

„Splendoare în mâinile mele și dragoste pură,” șopti Ian Gyar în urechea fetei și în jurul lor apele și șerpii albaștri dansau, de parcă ar fi aprobat această uniune dintre spiritul apelor și cel al vânturilor năprasnice și al ploilor torențiale, neținând cont că sufletele celor doi aveau dorințe total opuse, însă nebunia lui Ian Gyar nu avea margini, căci dorința sa era unica care conta și de aceea el continuă șirul delirurilor sale, prelungind actul apropierii și lăsând mai pe urmă actul uniunii în sine.

„Ne cheamă soarta, dansând în valurile magmei ei energetice, căci dragostea ce se naște azi între noi v-a fi pentru vecie. Sunt eu cel hărăzit ție de Parca și tot eu v-oi fi cel care va naște eternitatea din tine, Sephir. Ochii mei te-au văzut oglindindu-te în apele sufletului meu și el te-a dorit: ca soție, ca mamă, ca amantă, căci în tine pulsează propria mea viață și-mi doresc să fim împreună până când acest pământ își va da ultimul oftat și atunci v-om fi din nou împreună în neantul a ceea ce v-a urma după.”

Îl treziră din visare însă degetele mâinii lui Sephir care-i prinseseră strâns gâtlejul și-l strângeau mai tare și mai tare, în timp ce ochii ei colorați în umbra lichidului de cerneală aruncau în jur nebunie și disperare sub formă de ploaie torențială, tunete și fulgere ce despicau în două cerul și cădeau bolborosind asupra pădurii Mortor, transformând-o în lumea monștrilor negri, a monștrilor de apă.

„Te-ai pus cu cine nu trebuie, câine de apă” rosti Sephir printre dinți și, apăsând cu toată puterea pe punctul ce pulsa de viață în gâtul lui, îl aruncă apoi cu putere asupra stâncilor, iar când trupul lui Ian Gyar atinse pântecul tăios al pământului, se lichefie și se revărsă în ape precum un lichid negru-albăstrui.

Dar această mișcare era doar un truc al său, căci imediat apăru în spatele fetei, dar simțindu-i prezența, Sephir se ridică în aer încercând să scape din îmbrățișarea brațelor lui, căci asta intenționa Ian Gyar să facă, însă nu se putu ridica în neantul cerului, căci dinții șarpelui negru în care Spiritul se transformase iar, apucară strâns de poala rochiei ei și deși fata se zbătea să scape el o trăgea din ce în ce mai jos.

„E inutil,” își spuse Sephir și, strângând pumnii, îl chemă acolo pe Navaro - calul de smoală al Uraganelor. Bătând fioros din aripile sale negre, în timp ce se deplasa pe deasupra pădurilor, calul făcu copacii să se plece până la pământ, apele să se miște în cercuri și vânturile să se adune într-un amalgam de cercuri, rotindu-se fioroase în jur și formând uraganul, dar Ian Gyar îi rezistă.

Prins în interiorul capcanei de aer, el se forță să sară în sus și prinzând-o pe Sephir în brațe, de la spate, o strânse cu toată puterea, lăsând doar Magia vocii sale interioare să plutească în jur, în timp ce trupurile lor se roteau în jur, mișcate de forța uraganului, ca într-un gâtlej fără fund, iar ochii lor vedeau în fața lor doar trupul smolit al lui Navaro, a cărui suflare aprigă alimenta puterea uraganului și aștepta momentul potrivit ca fata să-i sară în spate și el s-o ducă de-acolo pe aripi de vânt.

„Ape de munte, ape de izvor, ape de suflet și ape de dor,

Ascultă-mi chemarea, ascultă-mi porunca,

Transformă uitarea în șoapte de dor,

Și lasă în jur doar liniștea păcii,

Scăldată în suflet, transformată în amor.

Fă ca sufletele noastre, unite de soartă,

Să simte această unire adânc în ființe,

Și ce-a unit Parca, să nu separe omul,

Nici ura, nici forța, nici Moartea, nici dorul…”

Și Sephir se lăsă pradă vrăjii, căci cuvintele rostite în dezordine ale lui Ian Gyar îi luară puterea, iar mintea ei se văzu plutind în dezordine, într-un fel de lume scăldată de ape, în care era înlănțuită, posedată și dezarmată de voință, căci nu mai avea putere să lupte, să se împotrivească sau să strige după ajutor.

Acum își văzu Ian Gyar șansa … se lăsă pe spate, ținând încă în brațe trupul fetei și închise ochii pătrunzând în aceeași lume ca și ea, dar Sephir nu se împotrivi sărutului lui plin de otravă, căci trupul ei nu se putea mișca deloc și împietrirea ființei ei aducea cu sine uitarea.

Încet-încet ea pătrunse adânc și adânc în ape. Se lăsă scufundată în adâncul lor tenebros, în timp ce trupul îi cădea tot mai adânc și mai adânc, lipsit de dorință, lipsit de voință, așteptând sfârșirea acelei nebunii, căci ea știa că odată cu terminarea uniunii dintre ea și Ian Gyar, ei îi este menit să moară, căci era împotriva naturii acea unire a lor, pentru că Spiritele de apă aveau în puterea lor lipsirea de suflet al celor supuși, la fel cum se întâmplase cu mama lui Zeal, care fusese înghițită de ape, după mușcătura mortală a unui lup Vanamar, trimis acolo de Ahi care și-o dorise, dar n-o putuse avea, căci la fel cum își dorise în trecut tot ceea ce avea fratele său Island, cu timpul vru tot ce avea nepotul său și pas cu pas obținuse multe succese, căci întâi dispăru Himera, urmărită de dorința lui, apoi Zayleea - titanida cerului imens căzu pradă nebuniei lui în timp ce se scălda la râu, ca în cele din urmă Bestla să fie nevoită să-și transforme mama în pârâu după ce aceasta fusese posedată de demonii lui Ahi.

Aceeași soartă o aștepta și pe Sephir. Ea știa asta și preferă să se autodistrugă, decât să-și atace familia sau să-i stea alături celui care a atacat-o și încet-încet ea formă o poartă imaginară în fața ei și înotă înspre acolo, pătrunzând adânc în lumea Umbrelor.

***

Lumea în care se afunda Sephir era ciudată și magică în același timp, chiar dacă magia predominantă în acele locuri era mișcată și conduse de forțele întunericului.

Pretutindeni, întunericul înghițea lumina, căci acele sclipiri de viață nu erau nimic altceva decât suflete curate nimerite din greșeală aici din Purgatoriu sau suflete, care ca și Sephir, aleseseră să meargă pe această cale a pieirii pentru a uita ceva sau a fugi de cineva. Și totuși, viața lor se afunda în smoala uitării atunci când întunericul le lua în posesia lui, nimicindu-le existența și întărind rândurile celor fără memorie, care se v-or răscula ulterior în luptă de partea răului.

Și această orânduire a lucrurilor, precum și această lume, fuseseră concepute de către Eris prin intermediul lui Tenebre, căci cele două aveau o conexiune puternică, neținând cont de faptul că existau în două lumi diferite, dar energia unică care curgea prin ele le făceau să-și dorească același lucru: să stăpânească lumea, iar această galaxie a umbrelor le era la îndemână, căci aici își puteau elibera baierele sufletului lor rău și da naștere tuturor monștrilor de care erau capabile mințile lor bolnave de ură, râvnă și iubitoare de putere.

Înaintând încet pe acea potecă cufundată 3 sferturi în întuneric, Sephir se uită în jur, da pădurea aceea moartă nu-i vorbea nici prin imagine, nici prin răsuflare și fata simți acea lume ca fiind un vid lipsit de toate cele, în afară de împietrire, căci asta vedea pretutindeni: suflete împietrite, înghițite încet de întuneric.

Apoi urmă mișcarea: o unduire ușoară a aerului de parcă pânza unui tablou s-ar fi mișcat ușor scuturată de oameni și panorama din fața ochilor ei se schimbă complet și în loc de pădure pretutindeni, Sephir văzu oceanul: întins, nelimitat, albastru, calm, dar calmitatea lui o neliniștea pe Sephir care se opri locului și se uită în zare, la o ciudată mișcare de nori deasupra apelor, ca și cum cineva s-ar fi târât spre ea și nu ar fi plutit asemeni trupului transparent al cerului.

„Șerpii!” șopti Sephir cutremurându-se și întorcându-se cu spatele la ei începu să fugă în direcție opusă, dar pământul în fața ei rămânea același indiferent de cât de mult ea nu ar fi fugit și curând valurile zbuciumate ale oceanului o ajunseră din urmă și o înghițiră în interiorul lor, cufundând-o tot mai mult în ape, în timp ce șerpi masivi, șerpi de apă se mișcau amețitor în jurul ei, făcând-o să se zbată, se ceară ajutor, dar gura ei deschisă nu scotea un sunet, nu inspiră aer și nici nu se umplea de apă și asta o speria și mai mult, căci simțea această avalanșă de sentimente inundând-o, dar fără sfârșit.

„Pedeapsa eternă” se strecură în gândul fetei această idee și rămase acolo, în timp ce Sephir își înțelese greșeala - intrase în această lume să scape de frica lor, dar șerpii o găsiră aici, că Purgatoriul nu-i nimic altceva decât locul în care sufletul ți se transformă în praf, apoi împietrește, se naște din nou ca mai apoi să moară transformându-se din nou în praf, iar acest ciclu continuu durează la nesfârșit și asta îi era dat și lui Sephir să trăiască în veșnicie, înconjurată de șerpi, simțindu-le trupul lipicios și rece lipit de-al ei și să se cutremure mereu la gândul că nu v-a reuși în veci să scape de ei.

Apoi zări o rază de lumină în acel neant de smoală, dar ea nu se bucură, căci crezu că acea sclipire nu-i decât un suflet inocent care-și plătește puținele păcate la fel ca și ea, dar lumina se apropia tot mai mult și mai mult, până ce în fața ei nu văzu imaginea lui Fenrir cu mâinile întinse spre ea.

Sephir se cutremură neînțelegând ce drăcovenie de gând mai era și acela și începând să-și miște trupul se apropie de el, dar când simți ceva ciudat în spate se întoarse și văzu ceva mic împingând-o din urmă, însă nu-i putu distinge silueta decât când ambii ajunseră doar la o aruncătură de braț de Fenrir și lumina pe care corpul lui o răspândea în jur îl revelă pe Baradar în spatele Sephirei și în timp ce ochii ei erau ațintiți asupra lui, el îi zâmbi.

Fără să vrea Sephir zâmbi de asemenea, dar liniștea ce se cufunda în interiorul ei se văzu învelită de teamă, căci în spatele lui Baradar, înotând cu viteză maximă spre ei, venea Ian Gyar sub formă de șarpe negru.

Sephir se întoarse speriată spre Fenrir și într-o mișcare disperată se agăță de brațele lui. Apoi, brusc, Fenrir o îmbrățișă și într-o clipită de ochi fură aruncați în aceeași pădure cufundată în întuneric în care fusese mai înainte Sephir.

„Tu, aici, îmi încurci planurile, lupule! N-o să-mi iei consoarta, decât dacă treci de trupul meu!” se auzi vocea tunătoare a lui Ian Gyar, asemeni unei căderi furtunoase de ape și pădurea începu să foșnească haotic aducând mai aproape mirosul greu de ape

„Fenrir, focul!” strigă Baradar, arătându-le în jur pădurea care brusc fu lipsită de frunze și se uscă complet, în timp ce Fenrir și Sephir mai erau încă îmbrățișați la pământ.”

„Crezi că-mi poți da o mână de ajutor cu asta?” îi șopti Fenrir fetei, uitându-se adânc în ochii ei, dar Sephir era prea speriată să-i înțeleagă mesajul vorbelor lui și ea rosti într-o doară: „Cu ce?”

„Adu-l aici pe Navaro! De restul mă ocup eu!”

Sephir dădu ușor din cap și ajutată de Fenrir se ridică în picioare. El dădu drumul mâinilor ei și făcând câțiva pași în spate se transformă în lup și atunci se auzi vocea lui, vorbindu-i fetei, de nicăieri. „Acum, Sephir! Acum!” și Sephir ascultă - își întinse mâinile în lături, cu ochii închiși și vântul de jur împrejur își înteți bătaia, iar buzele ei șopteau în neștire cuvinte de mult uitate, cuvinte abia auzite de alții, însă acea pădure i se opunea și oricât de mult ea nu aducea încoace norii, suflul demonic al pădurii uscate îi sufla înapoi.

„Nu pot! Nu-l pot chema!” strigă ea tânărului și deschizând ochii văzu în jur pădurea arzând, iar focul era hrănit de blana în flăcări a lui Fenrir, care se uita țintă la șarpele negru, ridicat până în nori pe coada lui groasă și noduroasă, iar mânia lui Fenrir aducea din ce în ce mai aproape dogoarea focului, forțând șarpele să-și intensifice pulsațiile magiei, sub forma unor unde negre de apă care se roteau în jurul trupului lui.

„Cheamă-l acum!” îi șopti Baradar fetei și în timp ce-l privea, Sephir văzu cum minikinul se închină ușor în fața pădurii în flăcări, iar copacii aceea, mișcați chiar de suflul diavolului, se luptară cu natura lor demonică și se închinară și ei în fața minichinului, căci nu degeaba Baradar fusese numit spiritul pădurilor: el era capabil să ogoiască sufletul copacilor, mult prea obosit să fie supus și ascultându-i chemarea, copacii scoseseră un strigăt care se rostogoli pretutindeni și acel strigăt de ură al naturii, hrănit de vânturile produse de Sephir, aduseră din nou norii grei de ploaie pe cer și odată cu ei veni și Navaro.

Calul se opri alături de Sephir, coborând din ceruri, și pufăi fioros din nări, așteptând comanda fetei. Sephir se apropie de el și mângâindu-i ușor coama îi șopti la ureche „adă mânia naturii aici, Navaro. Suflul vieții tale trebuie să-l doboare și astfel natura va fi salvată” și calul bătu atunci din aripi, suflul vânturilor se înteți mișcând puternic apa din jurul șarpelui și când vânturile se întețiră atât de puternic mânate din urmă de bătaia aripilor lui Navaro, apa se sparse asemeni sticlei și stropi grei de apă se răspândită în jur stingând copacii din apropiere.

Atunci fu rândul lui Fenrir, care sări asupra șarpelui și-și înfipse colții în gâtul lui, însă trupul de apă al șarpelui îi rănea pielea lui Fenrir, dar el nu vru să renunțe și un răcnet al celor doi se rostogoli spre zare, dar niciun din ei nu vru să cedeze.

Văzând ceața groasă și densă produsă de atingerea apei cu focul și cum Fenrir își transformă tot mai des corpul din lup în om și înapoi, în timp ce era slăbit de puteri, Sephir strigă la el să renunțe, dar el nu ascultă.

Atunci ea-i strigă minikinului „Ajută-mă!”

„Cu ce?”

„În coama lui Navaro se află un lanț mic asemeni frâielor. Adu-l aici!”

Minikinul fugi spre Navaro în timp ce Sephir abătea ploaia grea ce începuse asupra pădurii, dar focul nu se stingea, căci chiar dacă pierdea putere, mânia lui Fenrir nu trecuse, iar focul din jur era hrănit din el.

Baradar, luă din coama lui Navaro bucata mică de lanț și fugind spre Sephir o aruncă din fugă înspre ea. Sephir îi prinse capătul și-l aruncă înainte, fără să-i dea drumul din mână. Atunci, celălalt capăt se prinse de căpăstrul apărut pe neașteptate pe Navaro și o capcană din lanțuri groase se formă între ei.

Când capcana fu pregătită, Baradar se aruncă asupra lui Fenrir și îmbrățișarea lui îl slei complet pe tânăr, care se văzu forțat să-și desfacă colții din gâtul șarpelui și într-o clipită de ochi, cei doi fură aruncați în spatele Sephirei, care șuieră și Navaro se ridică în aer și zburând pe deasupra șarpelui buimăcit, aruncară acel net de lanțuri asupra lui.

Simțindu-se captiv, șarpele începu să se miște înverșunat, dar lanțurile se strângeau tot mai mult în jurul lui, pătrunzându-i adânc în piele și apoi începură să ardă, spre surprinderea Sephirei, care se uită pentru o clipă în urmă și văzu lanțul de foc ce ieșea din mâna lui Fenrir și care se unea cu lanțurile care răneau trupul de șarpe al lui Ian Gyar.

„Blestemați! Fiți blestemați!” se auzi în jur răcnetul lui Ian Gyar, în timp ce trupul lui ardea complet, transformându-se în cenușă, iar natura în jur se stingea încet, căci ploaia lui Sephir și faptul că Fenrir secătuia de forță le permise să respire, iar respirația copacilor, binecuvântată de puterea lui Baradar, le ogoia trupul și înăbușea focul ce le rănea trunchiurile.

Când cu ultimele puteri Ian Gyar dispăruse din pădure, încă arzând și înlănțuit, Fenrir își pierdu cunoștința, căzând în brațele lui Baradar, care-l susținuse până atunci și focul din jur se stinse complet.

„E timpul să ne întoarcem în lumea reală,” îi spuse minikinul preocupat Sephirei. „Dacă rămânem în Purgatoriu, fantomele v-or pune stăpânire pe el și nu-l v-om mai putea întoarce.”

„Singurii care știu ieșirea din Purgatoriu sunt Fenrir și Navaro,” răspunse fata. „Cum pe Fenrir nu putem conta, va trebui să avem încredere în Navaro. El ne v-a salva.”

Baradar doar aprobă încet din cap și ajutat de Sephir îl târâră pe Fenrir până lângă cal. Simțind coama lui Navaro atingându-i palma, Fenrir se prinse de ea și forța ciudată a calului îl aruncă în spate și apoi porni la trap mărunt spre orizont, urmat îndeaproape de Baradar și Sephir, care simțeau puterea vieții suflându-le din față.