Frumusețea împrejurimilor pădurii lui Tenebre este plină de mistere si asta poate fi observată nu doar în apa de un negru închis, care curge când încet, când rapid la vale, spălând până la alb marginile ascuțite ale pietrelor, dar și în copacii seculari, care străjuiesc ieșirile si intrările din pădure, căci însăși natura lor feerică, care inspiră calm și încredere, poate deveni deodată sălbatică și temătoare.

Însă aceasta nu i-a speriat niciodată pe oamenii Siarului, care aleseseră anume această pădure drept sălaș, deoarece teama inspirată de copacii schimbători, îi ținuse mereu la distanță pe curioși, însă ceea ce ei nu știau era de fapt că se închiseseră pe ei înșiși in această temniță verde, fiind străjuiți de însuși răul de care încercaseră atât de mult să se ascundă.

Dar ei nu vedeau asta, căci le era închisă rațiunea, le erau acoperiți ochii de o pieliță albă, asemeni celei de pe ochii lui Yātrīkar, căci poporul lui Curse, chiar dacă fusese scutit de această suferință a perindării eterne în căutare de noi victime pentru armata răului, la care fuseseră supuse fecioarele demonice, avea totuși pe umerii lui povara vremurilor grele ce trecuseră și care aveau să vină și aceasta putea fi văzută în ritmul haotic al râului Maranam și în boarea ademenitoare care răsfira uneori pletele groase ale copacilor și un fel de respirație de groază te tăia până la oase, dacă te prindea noaptea colindând împrejurimile, dar toate acestea nu erau decât rodul imaginației călătorului prins la ananghie, căci pădurea avea în esența ei un fel de conexiune cu sufletul, transmițând fiecăruia în parte, anume fricile de care încerca să fugă, emoțiile negative pe care încerca să le alunge și gândurile negre care puneau stăpânire pe unul, căci doar astfel se putea apăra pădurea, care devenise rea nu pentru că cineva rău o stăpânea, ci pentru că văzuse în acea lume un rău ascuns, care o pândea de pretutindeni, cu o dorință arzătoare de a o supune, iar asta era ceea ce ura natura cel mai mult: să fie supusă, căci ea fusese născută să fie liberă, să dea splendoare vieții, să-i ocrotească făpturile, nu să fie subjugată de ele, dar nu putuse ține piept gândurilor negre care veneau asupra ei din îndepărtatul Māṉsṭar Kēlaksi și astfel sufletul și inima pădurilor se împietrise până într-atât că nu mai putea distinge binele de rău și sufletul nevinovat de cel în care sălășluia viermele putred al distrugerii, iar din această cauză natura pierduse multe momente fericite ale oamenilor, precum nașterea și uniunea, care erau de fapt simbolurile naturii de fertilitate și continuitate.

Însă timpul trecea și zvonurile se întețeau, iar stăpâna acelor locuri, devenise Tenebre, prin acceptul etern al naturii, care deși văzuse în ea răul, putuse distinge în ea și supraviețuirea și de aceea o lăsase să dănțuie pe aceste meleaguri după bunul plac. Astfel, Tenebre puse stăpânire pe tot: înăsprise suflul vântului, privirea copacilor, care putea apărea de pretutindeni pe trunchiurile lor, sub formă de ochi răi și curioși, transmițând în jur o undă de îngrijorare și astfel pădurea se trezea la viață: fiarele apăreau de nicăieri în fața călătorului, flămânde și însetate de sânge și cel care devenea victima lor nu mai găsea calea de întoarcere din acele locuri.

De ceea Pădurea Tenebre era neumblată de picior de om de multe veacuri: potecile fuseseră acoperite de arbuști crescuți in neordine, pietrele ascuțite apăreau de oriunde, iar tăișul lor era uneori mortal, căci fiind ascunse de ochiul omului, de buruieni și mușchi verde, se puteau transforma cu ușurință în capcană.

Și erau două tipuri de capcane în acele în acele locuri. Unul era creat de colțul noduros al pietrelor, de care călătorul se putea împiedica cu ușurință și, ducându-se de-a berbeleacul la vale, alunecând pe pietre ca pe tăiș de cuțite, ajungea la capătul cărării plin de răni și văietându-se ca vai de el, iar aceasta atrăgea al doilea pericol al pădurii: lupii Vanamar.

Odată aceste fiare fuseseră copiii preferați ai pădurilor, căci ei ucideau doar animalele rănite, care deveniseră în timp veriga slabă a naturii, însă după ce fuseseră vrăjiți de Yātrīkar, se transformaseră complet în animale de pradă, care puteau adulmeca mirosul sângelui de la mii de kilometri depărtare, iar cel rănit, nu putea avea scăpare nici dacă găsea putere să urce în cel mai înalt copac, căci Vanamar erau neobișnuiți: ochii lor, acoperiți de aceeași pieliță albă ca și ochii lui Yātrīkar, vedeau pretutindeni, chiar și noaptea, chiar și prin cel mai stufos desiș, căci aveau în puterea lor capacitatea de a „desfrunzi” copacii în secunde, la figurat desigur, iar cel urcat pe crengile înalte apărea în fața lor precum un gustos fursec pe un platou de porțelan. Astfel, colții fiarelor rânjeau de plăcere, uneori arătând celui vizat urme vechi de sânge închegat, iar asta îngheța inima victimei, care nu mai găsea nicăieri scăpare și doar aștepta în tăcere, pe creanga lui, până când Vanamar urcau încet trunchiurile groase și noduroase ale copacilor și își luau cina delicioasă chiar acolo sus, căci se transformau complet, nu fizic, ci puterea lor, putând chiar sta agățați, cu capul în jos, ca liliecii, în timp ce-și savurau prada.

Dar cea mai impresionanta caracteristică a lor, cunoscută în timp doar de oamenii Siarului, era faptul ca Vanamar niciodată nu erau singuri. În grupuri de trei sau patru indivizi minimum, lupii colindau pădurile în căutarea prăzii, dar niciodată însă nu vânau din cauza foamei, ci din cauza mirosului de sânge doar, căci erau mânați de un instinct sălbatic, cunoscut doar la începuturile acestei lumii, când animalele abia se obișnuiau cu locurile care le fuseseră hărăzite de trai și nu știau ceea ce înseamnă foame. Însă învățaseră sa-si distingă instinctele, după prima victimă care căzuse de la înălțime și mirosul de sânge proaspăt adusese întâi hienele aproape, însă acestea fuseseră alungate la rândul lor de lupi, apoi lupii de lei și așa mai departe, până când din bietul om căzut nu mai rămăsese nici praf de oase.

„Simt mirosul puturos al lupilor Vanamar,” spuse încet Yellen, în timp ce grupul înainta încet pe un drum plin de pietre și pericole ascunse pretutindeni, însă șoapta ei nu primise niciun răspuns, căci Samaya, care mergea doar un pas în urma ei, era prea preocupată să urmărească desișurile, simțind în adâncul ei, pericolul care se apropia de ei, căci cu fiecare pas pe care îl dădeau, putea vedea ici și colo, sclipind în întuneric, ochii fiarelor.

„Aici îți dau dreptate,” spuse într-un sfârșit Bestla, care auzind cuvintele lui Yellen, își croise drum printre ceilalți membri ai grupului și se apropiase de cele două fete care conduceau procesiunea. „Samaya, fii atentă în stânga,” îi șopti la ureche și Samaya își întoarse ușor capul într-acolo și putuse vedea, într-o răscruce de arbuști, capul unui Vanamar.

„Lupii!” șopti înfrigurată Samaya.

„Ar trebui să nu-ți fie frică de ei,” spuse din nou Bestla, scoțând din tolba cu săgeți, un vârf ascuțit, de mărimea unei săgeți de dart, și, jucându-se cu ea între degetele mâinii drepte, se pregăti de atac. „Până la urmă sunt doar lupi, iar cea cu sânge de lup aici ești tu.”

„Aceștia nu-s lupi obișnuiți,” rosti din nou Yellen și oprindu-se, se apropie mai mult de Bestla, forțând-o să privească mai îndeaproape colții ascuțiți ai lupilor Vanamar, care stăteau pe loc, de-a lungul potecii, și așteptau ceva, dar fetele nu puteau înțelege ce.

„Sunt probabil sute,” Bestla spuse și se pregătea să-și arunce mica suliță, însă mana lui Island îi apuca mica ei mână albă, forțând-o să-l privească. „Bunicule!”

„Nu fă astfel de lucruri, Bestla, mai ales într-un loc pe care nu-l cunoști și în care nu știi la ce să te aștepți.”

„Dar, bunicule, săgeata asta este ca bumerangul - dacă lovește prima victimă continuă rotindu-se până o doboară pe ultima, și astfel vom fi salvați.”

„Nu,” clătină Island ușor din cap. „Aici magia ta este neputincioasă, căci Yātrīkar sunt controlați de forța mistică a lui Tenebre, iar după cum voi știți, pădurea aceasta i se închină doar ei, pe când nou suntem doar intrușii.”

„Atunci, ce ar trebui să facem, stăpâne Island?” i se adresă unul dintre oamenii Siarului, cunoscut sub numele de Mago, chiar dacă nu avea nicio urmă de putere magică in el.

„Să mergem în câmp deschis. Acolo Vanamar sunt slabi, căci nu mai sunt ocrotiți de desișul pădurii.”

„Dar,” continuă Mago, preocupat. „Cel mai apropiat câmp este în partea dinspre care venim. Cel din față este la două zile de mers pe jos. Chiar și dacă am merge fără popas, nu știm dacă v-om reuși să ne punem la adăpost, până când Yātrīkar decid să ne atace.”

„N-au să atace. Tenebre așteaptă ceva, dar nu pot încă înțelege ce. Probabil că printre voi se află cel sau cea care îi poate aduce vreun beneficiu,” și, zicând asta, Island se uită încet printre oamenii Siarului, analizându-i pe fiecare în parte, dar fețele lor umane nu-i spuseră nimic, până când ochii lui nu se opriseră asupra lui Yellen și mintea lui șopti aceleași cuvinte pe care Dike le spusese când o văzuse prima dată pe Yellen: „un Yātrīkar orb aici?” dar Island nu spuse nici el nimic, însă Samaya îi putu citi gândurile, și, apucând din nou mâna lui Yellen, o forță pe fată s-o urmeze spre un mic izvor văzut în zare.

„Ce faci? Unde mă duci?” încercă să se împotrivească Yellen, însă văzând dârzenia cu care Samaya o trăgea după ea, înțelese că ceva e în neregulă și, în cele din urmă, se supuse, coborând în grabă după ea, scările în zig-zag, înguste și mici, care îngreunează și mai mult mișcarea si așa dificilă din cauza locurilor sălbatice.

„Mergi după ele!” îi ordonă Island Bestlei și doar dând ușor din cap, Bestla le urmă pe cele doua fete, care erau deja destul de departe de grup. „Noi ne continuăm drumul,” îi spuse Island lui Mago, care imediat dădu ordinul și oamenii săi se puseseră în șir indian și își întețiseră pasul, căci Vanamar se apropiau din ce în ce mai mult de grup, iar suflarea lor aprigă și puturoasă, nu era ceva plăcut de simțit în spate.

***

Ajungând lângă micul izvor de pădure, cu ape înverzite din cauza frunzelor căzute în buluc asupra ei, Samaya se opri și privi atent în jur, însă nu văzu nimic ieșit din comun așa că se întoarse încet spre Yellen, privind adânc in ochii ei.

„Cât de mult știi despre tine?”

„Despre mine?” întrebă tânăra cu neîncredere. „Cred că Nathaniel ți-a spus deja istoria mea. În afară de faptul că nu-s fiica de sânge a oamenilor Siarului, nu știu nimic și nu-ți pot spune nimic altceva.”

„Însă pot spune mai multe ochii tăi și semințele de adevăr ascunse adânc în suflet și-n minte,” auziseră ele cuvintele Bestlei, care se apropia cu pași rapizi de ele.

„Adevăr ascuns? Despre ce vorbește ea, Samaya? Despre ce adevăr…”

„Despre moartea părinților tăi. Când eu și Nathaniel am fost la lacul Licuricilor, am putut citi în el amintirile tale, dar cred că putem afla mai multe dacă te v-om folosi pe tine drept obiect de lectură. Am impresia că ascunzi în tine adevăruri care ne pot ajuta să ne salvăm.”

„Dar nu ascund nimic,” încercă Yellen să se apere, dar văzu în ochii Samayei un fel de îndârjire și decise să nu se împotrivească. „Și ...ce sperați sa aflați totuși? Nu cred că ve-ți găsi acolo mai multe decât eu vă pot spune.”

„Mintea noastră e un ulcior ascuns,” continuă Bestla. „Unul poate găsi acolo imagini și timpuri trăite chiar într-o altă viață. Adevăruri pe care cel care le poartă în sine nu le cunoaște sau le poate afla de unul singur.”

„Nu te teme, Yellen. Nu-i nimic de ascuns acolo, dar asta îți poate salva poporul și fratele. Asta ne poate salva pe noi toți,” și, spunând asta, Samaya se apropie de fată și-și puse mâinile pe umerii ei, încercând s-o calmeze.

„Și… cum aveți de gând sa faceți asta?” se bâlbâi ușor Yellen, plecând ochii și observând cum peștișorii iazului se apropie ușor de călcâiele ei goale care aproape atingeau apa.

„Noi numim asta reflecție,” spuse de data asta Bestla și, scoțând de la brâu o mică bucată de sticlă, de parcă ar fi fost o oglindă in forma octogonală, o arunca înspre Yellen.

Prinzând bucata de sticlă în mână, Yellen putu văzu cu uimire că de fapt obiectul prins nu era din sticlă, ci din lemn șlefuit, care fusese puțin „prelucrat” de magia Bestlei, făcându-l să arate precum sticla.

„Și asta e?”

„Jar!” răspunse simplu Samaya. „E obiectul pe care l-am văzut în sufletul meu când am experimentat prima dată „Reflecția” cu Bestla, acum 13 ani. El poate absorbi gândurile cuiva și apoi să le reflecte pe acel perete de sticlă”.

Uitându-se în spatele ei, Yellen văzut cum un perete imens, format din apele verzui ale iazului, se ridica în aer, înconjurându-le, de parcă ar fi fost în interiorul unei sfere ciudate și, când cercul de ape fusese complet format, obiectul cubic din mâna ei începu ușor sa lumineze.

„Se începe,” șopti Bestla Samayei, când ambele văzură cum Yellen se uita țintă la lumina ieșind din cubul de lemn și arătând de parcă ar fi fost înghețată.

„Da. Se începe, dar încă mă tem de ce putem vedea acolo,” șopti Samaya, ușor atingându-și buricele degetelor de palme și simțind sudoarea rece care se forma broboane pe pielea ei.

„Nu cred că poate fi mai strașnic decât amintirile tale,” glumi Bestla, dar glumei ei i se adresă o privire de reproș și ea decise că e timpul să tacă.

Însă, după vreun minut și jumătate de așteptare, fetele fuseseră complet uimite sa vadă, cum silueta lui Yellen începe să se ridice ușor de la pământ, și fata se schimbă complet într-o tânără fecioară, complet albă, de parcă ar fi furat din asemănarea Bestlei, însă Yellen își păstra trăsăturile fizice, care o făceau atât de frumoasă.

„Cum poate fi asta posibil?” șopti Bestla, complet vrăjită de ceea ce vedea în fața ochilor.

„Yellen este o Yātrīkar,” șopti Samaya și, întinzând ușor mâinile în față, cu palmele în sus, lăsă o ușoară boare de aer albastru să iasă la suprafață și, rotindu-se în cer, ea forma de asupra palmelor o mișcă sferă de lumină, care atinsă apoi de mâna Bestlei luă formă solidă.

Terminând de format sfera, în spatele lui Yellen, pe ecranul gigant de apă verzuie, Bestla și Samaya văzură trecutul ei: Yellen fusese de fapt un Spirit al Pădurilor, care încercaseră să țină piept atacului lui Yātrīkar asupra unui satul locuit de oameni nevinovați, însă puterea ei fusese prea puțină pentru a învinge răul și, când ea căzuse răpusă de mușcătura mortală a unui Vanamar, care se strecurase pe la spatele ei, în timp ce ea lupta cu liderul Yātrīkar, sufletul ei ieșise din trup sub formă de fir roșu și, în timp ce vagabonda în jur, căutând un loc unde să se ascundă de rău și să se scape, văzu în zare un cuplu de tineri cu un copil mic în brațe și sufletul spiritului intră în trupul fetiței, care ulterior fusese urmărită de Yātrīkar, căci ei încă se temeau de puterea spiritului mort, căci după ce sufletul părăsise trupul, acesta se transformase într-o mică lupă, care mai apoi a fost găsită atârnând la gâtul copilei și luată de Gaea.

„Dar, de ce bunicul a numit-o Yātrīkar?” șopti Bestla, încă nevenindu-i sa creadă de ceea ce văzuse.

„Pentru că Spiritul care trăiește în Yellen și liderul Yātrīkar au același sânge curgând prin vene. Ele sunt fiicele lui Tenebre, dar una a ales să slujească binelui și alta răului, de aceea ura dintre ele.”

„Însă, lupa care a fost luată de la gatul fetei, cea care a fost absorbita de obiectul magic al Gaeie, ce e?”

„Ochiul Diavolului,” șopti încet Samaya tremurând și același tremur se vedea în aerul albastru care continua să iasă din palmele ei. „Spirtul a furat acea lupă de la Yātrīkar când a fost ucisă, iar când Gaea a luat lupa, ea a lipsit-o pe Yellen de vedere.”

„Iar vederea pe care o caută Yātrīkar sunt ochii ei?”

„Da. Însă nu au să obțină asta niciodată,” șopti Samaya încă odată și glasul îi tremura într-o ură de nervozitate iritantă, însă nu avu timp să-și continue gândul, căci peretele verzui de apă, din spatele lui Yellen, căzu în mii de bucăți de sticlă străvezie și care ulterior se reîntoarse la matcă, sub formă de apă. Iar cel care spărsese peretele de sticlă, fusese un lup Vanamar, de mărimi impresionante, asemeni unui vițel de 3 luni și care se năpusti asupra lui Yellen, însă fata nu se putu apăra, căci era încă sub vraja cubului de lemn.

Dar lupul nu o putu atinge, căci, mișcându-se prin spațiu și prinzând-o pe Yellen în brațe, apăru Zeal și într-o clipită de ochi cele patru tinere stăteau una lângă alta, față în față cu lupul.

„Zeal,” șopti surprinsă Bestla. „Cum … tu aici?”

„Să spunem că urmăresc lupul ăsta de mult. Mai ales după ce a îndrăznit să calce prin apele în care iubesc să-mi scald dimineața trupul, bâhlindu-l cu putoarea lui. Numai pentru asta merită să moară.”

„Spune-i lui asta,” încercă s-o provoace Samaya, dar ambele fete observară două secunde mai târziu, că rânjeau una la alta, de parcă s-ar fi uitat în oglindă.

„Colții de lup ni-i arătăm mai târziu,” strigă Bestla la cele două și, trecând printre ele, trase o săgeată înspre lup, însă acesta o prinse cu iscusință între colți și o rupse imediat după.

„Ce ziceai de colți?” șopti supărată Samaya. „Mai bine lasă-mă pe mine să-l învăț minte, căci…”

„Fugiți!” auziseră ele un strigăt venind de pe malul de sus, de unde curgea un mic izvoraș, și, când ele se uitaseră într-acolo, îl văzură pe Mago fugind de ceva și curând după ele văzuseră o haită de vreo 10 Vanamar fugind după bărbat.

„La naiba!” șopti supărată Yellen, care fugi prima înspre acel loc. „Niciodată nu-s capabili să facă nimic fără ajutor,” continuă ea șirul de gânduri de reproș la adresa bărbatului.

În spatele ei, Bestla și Samaya făcură ochii mari, căci nu se așteptaseră la această reacție, însă un „Ce așteptăm? Invitație la banchet?” venit din partea lui Zeal și mai ales că simțiseră respirația lupului în spatele lor, toate trei o luară la goană și urcau cu o asemenea repeziciune malul abrupt, încât unul ar fi putut crede că de fapt ele fugeau pe o pistă netedă și dreaptă.

Doar doi pași până în vârf mai rămăseseră, când colții lupului apucară strâns de poala hainei lui Zeal și o trânti la pământ, făcând-o să se dea de-a berbeleacul până jos, însă el, nu o urmă, ci continuă să fugă după Bestla și Samaya, care deja săriră pe muchia malului și-l așteptau cuminți.

În spatele lupului însă se ridică un fel de ceață deasă care ieșea din trupul lui Zeal, iar ochii ei aruncau săgeți de foc de jur împrejur, în timp ce pășea încet spre el.

„Câine de doi bani,” mormăi ea înnebunită. „Ai îndrăznit să-ți bagi colții nespălați în hainele mele,” urlă ea într-un sfârșit, făcându-l pe lup să se oprească și să se întoarcă încet spre ea.

Față în față, cei doi părură, două fiare complet nebune, gata de atac. Zeal, simțind că lupta e pe cale să înceapă își transformă complet trupul: părul i se făcu verde, trupul i se albi complet, ochii albaștri scăpărau ca și mai înainte, în timp ce, în spatele ei, din ceața ce-i ieșea din trup, se formă un gât turtit de viperă, a cărei limbă lungă trecea iscusit pe lângă ea, mușcând din aerul rece ce înconjura lupul.

„Kitty, kitty, vino la mama!” șopti ea de data asta ademenitor și, când lupul ascultător își arătă colții la ea și sări asupra ei, limba viperei mușcă adânc din gâtul lui, în timp ce coada formată din haina lui Zeal, îl înfășură precum o funie care se strângea tot mai mult și mai mult în jurul fiarei agonizând și n-o lăsă liberă decât atunci când corpul acesteia fusese sfârtecat în câteva bucăți.

„Acum se simte mai bine,” se auzi ieșind ușor din gâtlejul lui Zeal, care privea cu mândrie la dușmanul ei mort și când își ridică privirea văzu cum Vanamar și ceilalți erau înfipți unii in alții, gata de atac.

„Ce s-ar face ei fără mine,” dădu Zeal din cap, cu reproș și punând două degete în gură, scoase un fluierat asurzitor, ceva asemănător cu sâsâitul șarpelui, și de jur împrejur, ieșind din ape, din scorburile copacilor, din pământ și târându-se spre ea, se apropiau cobrele, iar mișcarea lor vioaie, o făcu pe Zeal sa zâmbească și să șuiere un „acum că suntem în formă completă putem ataca liniștite” printre dinți, în timp ce trupul ei șerpuia in sus pe creastă.

***

E încă liniște în jur, dar e liniștea dinaintea furtunii, căci tensiunea se simte presionând pulsațiile inimii, iar respirația fiecăruia e când alertă, când înceată, în timp ce ochii spionează atent mișcările potrivnicului.

„O să fie destul de rău,” șuieră Mago printre dinți, abia auzit și, mișcându-și piciorul drept un pic mai în față, luă o poziție de atac, în timp ce ochii lui se mișcau de pe lupii Vanamar, aflați în centrul cercului, față în față cu Zeal, pe ceilalți care formau cercul, având fiecare în mâini, un fel de cub octogonal din lemn, iar pe fiecare dintre fețele lui se vedeau încrustate stelele cerului și doar pe una dintre ele, pe cea îndreptată spre Vanamar era sculptat în lemn ochiul atotvăzător al lui Chaos, care proiecta un fir roșu de lumină spre Zeal, făcând nuanța verde a veșmântului ei să fie atât de aprinsă.

Zeal era deja calmă, însă neliniștea din interiorul ei devenea din ce în ce mai furtunoasă cu fiecare respirație a ei, în timp ce ochii ei erau ațintiți asupra unui Vanamar, mult mai mare decât ceilalți și unicul a cărui ochi nu erau acoperiți de pielița albă, iar aceasta însemna un singur lucru: Tenebre era cu ei în luptă, de partea lupilor.

Rupând linia, Island făcu un pas în față și, aruncând cubul ontogonic din mâna sa în sus, îl transformă într-un fel de bure cu gheață, ale cărei picături căzute pe hainele, pielea și părul lui, îl transformară încet într-un dragon de gheață, singurul care mai exista pe acest pământ și după totala transformare, Island-dragonul, trecu în fața nepoatei lui, apărând-o de un eventual atac-surpriză din partea lupilor, și se adresă lupului cu ochii de smoală.

„Care ți-i dorința de această dată, Tenebre? De ce ești aici?”

Întrebarea lui Island făcu lupul să scuture din cap și un fel de rânjet ironic îi apăru pe față, semn că mesajul fusese primit, însă nu destul de apreciat de Tenebre și, în timp ce ochii lupului Vanamar erau ațintiți asupra dragonului de gheață, imaginea trecu prin retina neagră ca smoala, transpasă un coridor umbrit de luminile slabe ale torțelor înfipte în perete în formă curbată și curând ajunse la locul de ascunziș al reginei umbrelor.

Tenebre, care până atunci stătuse pe tronul ei frumos sculptat în scoarța unui arbore secular încă viu, ale cărui rădăcini groase își aveau începutul adânc-adânc în pământ, se ridică și făcu câțiva pași spre Palantirul de mărimea unui ou de struț, care plutea deasupra unei magme roșietice chiar în centrul camerei și, întinzându-și mâna asupra sferei arzânde, făcu ca în jurul oamenilor lui Island să apară o cortină imensă de foc.

Cobrele, care o înconjuraseră până atunci pe Zeal, stând cuminți și urmând-o vrăjite, de parcă floarea-soarelui s-ar fi rotit spre cer, însetată de lumină solară, deodată începură să se agite și limbile lor bifurcate mușcară adânc din aer, iar această mișcare stângace a lor, produse un râs isteric în gâtlejul lui Tenebre, râset care se auzi ca un tunet de jur împrejurul pădurii ei.

„Încă mai crezi că mă poți cumpăra cu promisiuni deșarte, Island?” îi vorbi Tenebre și cuvintele ei se formau aievea, înconjurând dragonul de pretutindeni, însă aceasta nu-l sperie cât de puțin, fiind prea bine familiarizat cu maniera ei isterică de a face lucrurile și, făcând un pas înainte, îl forță pe lupul Vanamar să-i rânjească nemulțumit, semn că trecuse de granițele permise, iar acel rânjet de pe fața lupului nu-i plăcu lui Island, care suflă un suflu de aer înghețat asupra lui, făcându-l să înghețe timp de câteva secunde.

„Nebunule,” strigă furioasă Tenebre. „Cum îți permiți să-mi atingi străjerul? Vrei ca mânia și ura mea să te ajungă? Nu mă fă să-ți iau ce ai mai de preț, pentru că văd că ai adus cu tine două dintre mlădițele tale prețioase, iar asta îmi dă idei destul de îndrăznețe. De nicăieri pot apărea flăcări înghițindu-le în gura lor flămândă de suflete.”

„Ar trebui să încerci, însă puține șanse de câștig o să ai” și vocea Samayei o făcu pe Tenebre să miște din loc ochiul Palantirului și să-l ațintească asupra ei. „O Rophion,” murmură cu ton neplăcut Tenebre și un val de magmă fierbinte fu aruncat din aer asupra Samayei, însă tânăra, simțind pericolul apropiindu-se de ea, strânse în palme cubul ei și ochiul lui Chaos înghiți flămând lava, în timp ce în jurul fetei se formă un perete gros de sticlă, asemănătoare ulciorului și pentru prima dată fu revelat Jar lumii reale.

Această splendidă transformare a Samayei, îl miră până și pe Island, care, întorcându-și privirea încet spre Spirit, văzu sclipirea nebună de ură din ochii lui și înțelese că Tenebre întrecuse măsura când atacase fata.

„Wow, Jar, tu erai?” zise Tenebre în batjocură și începu din nou să râdă ca o smintită, în timp ce Palantirul de sub mâinile ei se umplea cu mai multă forță, răspândind în jur magmă roșietică.

„Cineva trebuie să se ocupe odată de nebuna asta de foc,” rosti cu ură Jar și, transformându-se într-un curent de aer în formă de spirală, intră prin ochii de smoală al lupului, orbindu-i pe loc, iar în urma lui se auzi doar: „Ai grijă de restul Island. Slăbiciunea lui Vanamar e în ochii lor. Fă tot ce poți, dar ca să-i învingi trebuie să le scoți ochii.”

Island știa că bătălia care urma între Jar și Tenebre era inutilă, căci niciunul nu avea suficientă putere să-l învingă pe celălalt, dar măcar așa ei aveau o șansă să-i distrugă pe Vanamar sau cel puțin să scape cu viață din capcana lor, căci lipsiți de ochiul lui Tenebre, erau vulnerabili. Dar se înșelase, căci imediat ce lupul-lider fusese orbit și îngenunchease la pământ, de parcă ar fi fost vrăjit, Yātrīkar apăruseră de nicăieri în spatele lupilor, purtând în mâini sulițe și săbii și atacară primele.

Cobrele lui Zeal fură primul val care le ținură piept Fecioarelor Demonice și, în timp ce săbiile lui Yātrīkar loveau în carnea lor vie, limbile lor bifurcate mușcau veninos din carnea amară a femeilor-fantomă, făcându-le să urle de durere.

Atunci Island decise că e timpul său să între în luptă și o singură privire a sa o făcu pe Bestla să formeze de jur împrejurul lor un perete de oglinzi, apărând dragonul alb de dogoarea flăcărilor lui Tenebre.

Reflecția flăcărilor în oglindă proiectă pe solzii alunecoși ai lui Island lame de săbii de foc și când primul Vanamar sări asupra-i, fu sfârtecat în mici bucăți de parcă o bucată de lemn ar fi fost băgată la șlefuit în colții de metal ai unei mașinării gigante.

Acesta a fost semnalul pentru ceilalți lupi, care săriră asupra celorlalți, forțându-i să se apere cu săbiile pe care le țineau strâns în mâini.

Bestla se văzu față în față cu un Yātrīkar. Ochii ambelor erau ațintiți asupra celeilalte, încercând parcă să ghicească gândurile ascunse în volna creierul, însă era o misiune extrem de greu de îndeplinit, căci Samaya o învățase bine și Bestla știa să formeze canale diverse ascunse în interiorul ei, prin care curgea energia și gândurile și oricât de mult Magia demonică ce ieșea din ochii lui Yātrīkar nu încercau să pătrundă în interiorul fetei, se întorceau la ea de parcă ar fi fost o reflecție în oglindă.

„Uiți cu cine ai de-a face, Yātrīkar. Încă nimeni nu a reușit să îngenuncheze Spiritul Oglinzilor. N-ai decât să te pierzi în ea,” și, înșfăcând-o pe Yātrīkar de gulerul hainei, o trase într-o lume ciudată, asemeni celei în care o duse pe Samaya prima dată când se întâlniră, însă de data aceasta lumina nu se reflecta pretutindeni: erau doar mici făclii aprinse, luminând slab încăperea, dar acea lumină slabă nu făcea decât să amplifice tumultoasa respirație a lui Yātrīkar, care se vedea pretutindeni în oglindă, dar continua să se uite fix la acele reflexii, de parcă nu-i venea să creadă ce vede și un fel de teamă se strecură în sufletul ei, chiar dacă Yātrīkar, prin natura lor, erau lipsite de sentimente.

„Viața nu iartă pe nimeni, Yātrīkar!” se auzi vocea Bestlei, plutind în jur, dar chipul ei nu se vedea nicăieri, oricât de mult nu ar fi încercat să o vadă Yātrīkar, care se uita pretutindeni în jur, dar Bestla știa puterea ascunsă a lui Yātrīkar, care dacă ar fi ajuns să-și controleze Magia în această lume de oglinzi, ar fi putut-o împietri și astfel Bestla ar fi fost ucisă. Iar tânăra a fost forțată să se ascundă aici, încă răsunându-i în minte vocea Samayei: „Mai bine să fugi odată și să trăiești, decât să urmezi prostia mândriei și să mori,” și Samaya avea dreptate - puterea și rolul Bestlei în această lume erau de neprețuit, mult mai de preț decât mândria ei și ea a decis s-o înghită și să lovească în plin, când apăru de nicăieri în fața lui Yātrīkar, înlocuind reflecția acesteia în oglindă și lovitura ei sparse oglinda în mii de bucăți, ale cărei așchii intrară adânc în corpul lui Yātrīkar … îngenuncheată, tânăra fecioară simți în piept durerea pierzaniei. Un oftat îi scăpă afară din piept, în timp ce mâna ei lividă atingea pieptul și tremurând vedea în fața sa momentul de când lăsase zâmbetul și frumusețea unei tinere fecioare și se transformase într-o Yātrīkar, când 12 la număr băură din licoarea lui Moire și-și blestemară sufletul pentru eternitate.

„Iartă-mă, mamă!” șoptiră buzele ei și corpul i se disipă în așchii aprinse de cenușă suflată de vânt, iar când nimic nu mai rămăsese din ea, Bestla se întoarse în lumea reală, unde bătălia era încă în toi și mare-i fu uimirea să vadă aceeași Yātrīkar, pe care ea o ucisese în lumea oglinzilor, luptând cu ele.

„Asta ce naiba mai e? Magie?” suspiră ea cu ură și atunci auzi vocea lui Island, șoptindu-i alături. „Ele nu pot fi ucise. Cel puțin nu de noi, Bestla. Dar curând v-a veni timpul când vor fi învinse de propria ură,” și, zicând asta, Island se uită la Yellen, a cărei sabie se înfipse adânc în trupul unui lup Vanamar, care încercase s-o atace pe la spate, iar mișcarea ei precisă o făcu pe Yātrīkar să se dea înapoi și atunci toți auziră un fel de fluier de jur împrejur, iar acest sunet, precum o chemare, îi făcu pe lupi și pe Yātrīkar să se dea înapoi și apoi să se ascundă în pădure.

„Încercăm să scăpăm cu fuga?” rânji furioasă Zeal, care se transformă imediat într-o viperă zburătoare, dar se opri în loc, când capul ei atinse pieptul de gheață a lui Island care continua încă în corpul dragonului.

„Lasă-le să plece, Zeal. Încă nu e timpul. O să vină și rândul lor și atunci îți vei vărsa ura asupra lor și-ți vei răcori sufletul, că de prea mult timp se află sub arșița dogoritoare a soarelui”.

Aripa s-a de gheață acoperi protector trupul lui Zeal, care curând începu să plângă în hohote, iar lacrimile ei îl readuseră înapoi pe dalbul Island, care-și îmbrățișa strâns nepoata la piept, dându-i alinare.

„Să mergem până nu s-au întors,” rosti încet Mago și, întorcându-le spatele, se îndreptă în grabă spre pădure, urmat de Yellen.

„Mergi cu ei, Bestla! Vă ajungem din urmă când trece furtuna!” spuse încet Island, care luă trupul adormit al lui Zeal în brațele sale și, înconjurat de un mic vârtej de zăpadă, se ridică în sus și curând dispăru în zare.

Bestla stătu locului pentru câteva clipe, petrecându-i cu privirea. Apoi, se aplecă și luă de jos lucrurile Samayei și, fugind, intră curând în pădure și făptura ei albă fu ascunsă de umbra ei.