Dike se opri la marginea pădurii, privind Cascada Licuricilor și mai departe de ea, la copacii care creșteau de partea cealaltă a apei.

„E prea liniște aici,” murmură titanul, nemulțumit.

„Prea liniște? De ce? E priveliștea obișnuită a cascadei. Niciodată nu se schimbă, chiar și dacă anotimpul e altul,” spuse Nathaniel, apropiindu-se de titan.

„Iar asta nu ți se pare ciudat?”

„Nu. Cascada nu ne deranjează. Numai pădurea de dincolo de ea, dar cum nu intrăm niciodată acolo, suntem în siguranță.”

„În siguranță sau nu, ceva-i putred aici, dar încă nu-mi pot da seama ce poate fi. Arion, poți face puțină lumină?”

Arion și Fenrir priviră unul la celălalt, fără să înțeleagă ce avuse Dike în vedere, dar când Arion atinse inelul albastru ce-l avea pe degetul mic al mâinii drepte și-l roti, magia din jur dispăru și în locul licuricilor se văzură doar scântei, iar în locul apei cristaline, era o băltoacă bâhlită, plină de glod.

„Cum e posibil?” murmură Nathaniel, neplăcut uimit de această nouă priveliște.

„V-am spus că nu-mi place această putoare. E mereu ceva întunecat ascunzându-se în jur, când e prea mult lumină. Să mergem să vedem ce e dincolo de această mlaștină,” spuse Dike, arătând spre pădure și păși primul prin apa bâhlită.

„Ei bine, nu că ar fi ceva pe placul meu, dar se pare că n-am încotro,” mormăi Fenrir și, luând forma de lup, își urmă tatăl, iar în spatele lui păși Nathaniel.

Arion era ultimul în linie, iar inelul de pe deget începu să lumineze când se aflau deja la jumătatea mlaștinii, căci lumina zilei dispăru undeva, iar noaptea-i luă locul cu pași rapizi.

„Mi se pare că în acea pădure ceva miroase și mai urât decât această mlaștină,” murmură Fenrir, apropiindu-se de Dike din stânga și păși apoi alături de el. „Crezi că a fost o idee bună s-o lăsăm pe Samaya și pe restul singuri acolo? Nu știm ce ascunde de fapt această pădure.”

„Nimic rău nu li se v-a întâmpla. Island e deja la curent și li se v-a alătura curând. V-or fi în siguranță. Tu m-ai bine te-ai ruga pentru siguranța noastră, căci noi suntem cei care s-ar putea să nu se întoarcă din această călătorie.”

„Atunci poți face cale întoarsă,” îl tachină lupul și intră primul în pădure.

Dike doar pufăi prelung auzind despre îndrăzneala fiului, și, dând din cap cu reproș, îl urmă.

Nathaniel îl așteptă pe Arion să se apropie și apoi merseră unul lângă altul până intrară în pădure. „De ce a spus maestrul Dike că unii dintre noi s-ar putea să nu se mai întoarcă? S-ar putea întâmpla ceva rău cu noi?”

„Să fiu sincer: nu știu. Am doar puterea de a aduce lumină, unde-i întuneric și să alung norii burduhoși și încărcați de ploi torențiale, când ei amenință să inunde pământul, dar nu am puterea să văd viitorul. Dacă se întâmplă ceva în acea pădure, v-om vedea, căci niciunul din noi nu poate scăpa de al său destin.”

Când cele două siluete se ascunseră și ele în desișul pădurii, imaginea cascadei splendide reapăru în spatele lor, căci acel loc era supus unei vrăji puternice, care cădea doar în prezența lui Dike, dar ceea ce era în spatele acelei splendori nu era un lucru ce putea fi văzut de oameni.

***

Pădurea în jur începu să geamă ușor când pașii celor patru drumeți se auziră lipăind pe frunzele uscate, căzute năvalnic la pământ, dar totuși acoperite de ceață ce le făcea să fie umede la atingere.

„Stinge lumina!” îi ordonă Dike lui Arion în șoaptă, care-l ascultă imediat și-și atinse inelul, iar ei fură rapid înconjurați de întuneric. Curând după, când mâna lui Dike atinse mânerul sabiei, Ionas lumină și cei patru fură înconjurați de un fel de bulă transparentă, în interiorul căreia însă era lumină precum ziua, iar asta le permitea și lor să vadă totul clar în jur. Însă nu la fel se întâmpla și cu cei din afara bulei: ei nu-i puteau vedea pe cei patru înaintând prin pădure.

„Ce-i asta?” șopti Nathaniel, când ajunseră într-un loc unde copacii erau complet uscați, iar multe dintre trunchiurile vechi, scoase din rădăcini, zăceau la pământ, lăsate în voia sorții.

„Mila diavolului,” răspunse Dike și rânji. „N-au nimic sfânt rămas în al lor suflet, dacă au îndrăznit să ucidă pădurea și magia din jur.”

„Nu-i vorba de magie, maestre Dike. Se pregătesc de ceva. Simt vibrații ciudate în aer,” spuse Arion, adulmecând zarea.

„Credeam că lupul aici eram eu, dar văd că m-am înșelat,” spuse Fenrir în glumă, mișcându-și nostim nările, dar tăcu, văzând privirea plină de reproș al lui Dike, iar asta-l făcu să facă câțiva pași în spate, apropiindu-se de Arion, care-l bătu ușurel pe spate.

„Nu-ți fă griji, lupule: ve-i trăi cu asta,” glumi Arion, dar lui Fenrir gluma nu-i plăcu și-i arătă colții. „Da, da. Știu că ai colți ascuțiți, dar la sigur nu guști din a mea carne, în veci.”

„Și, cine ți-a spus asta mai exact?” se întrebă Fenrir în glas.

„Inteligența mea, dar nu-s atât de sigur că lupii știu ce-i asta.”

Remarca lui Arion îl făcu pe Nathaniel să zâmbească. Pe Fenrir însă să strige: „Ya! Ar trebui să-ți arăt cum…”

„Liniște!” șopti Dike furios și cei trei bărbați îl ascultară imediat. Curând însă, Fenrir se opri, închise ochii și adulmecă zarea. Când însă lupul se opri în loc, făcu și bula să se oprească, căci ea era proiectată să-i apere pe toți și nu se putea întinde pe mari dinstanțe. De aceea, când Dike se lovi cu capul de peretele bulei, se încruntă și se întoarse brusc în spate să vadă cine-i cel ce rupse linia, dar se înfurie de-a binelea să vadă ceva extrem de ciudat în spatele lui: Arion și Nathaniel erau înghețați, în timp ce în jurul lupului era un fel de lumină ciudată ce-l făcea să pară o statuie vie.

„Minikinul,” șopti Dike și-și puse mâinile cruciș pe piept și de asemenea „îngheță”, iar proiecția corpului său se mișcă de-a lungul unui fel de tunel de lumină până ajunse din nou în Pădurea Rophion, în Poiana lui Baradar, iar când trupul său a fost complet restaurat, din lumină, îi văzu pe Fenrir și Baradar, stând față în față și așteptând ca el să-și recapete forma.

„Ce de data asta, minikine?” șopti Dike, supărat, făcând câțiva pași spre cei doi.

„Maestre Dike, ești aici,” șopti minikinul abia auzit, fericit totuși să-l vadă pe titan și zâmbi. „Am crezut că nu te ve-i întoarce nicicând în această poiană după ce m-ai lăsat aici, acum 7 mii de ani.”

„Nu asta era intenția mea, dar în timp ce mi-ai răpit băiatul, să spunem că m-ai forțat să vin aici.”

„N-a răpit el pe nimeni, tată. Doar m-a chemat, iar eu am decis să vin.”

„Aha, iar eu am doar doi ani să cred asta. Tu nu puteai ieși singur din bula ceea, Fenrir și tu tot știi asta. Singurul care are puterea să te facă să ieși din ea, să te miști prin timp și spațiu și să vii până aici, fiind strâns legat de a ta ființă, este acest minikin încăpățânat. Îl cunosc de 7 mii de ani deja și știu prea bine cum e.”

„Sunt fericit că totuși mă cunoști, maestre” și Baradar zâmbi din nou, apropiindu-se de Dike și-și deschise pumnul în fața lui, iar Dike putu vedea o pană neagră în palma minikinului, dar chiar dacă era atât de mică, îi făcu totuși pe toți atenți.

„Tarther. Acea pasăre iarăși e trează?”

„Ai dreptate, titane. Tarther s-a trezit.”

„Tarther? Cine-i Tarther?” se întrebă Fenrir, dar nimeni nu-i atrase atenția sau îi răspunse la întrebare.

„Îți v-oi arăta. A lui bârlog. Urmați-mă!”

„Într-o clipă, cei trei se întoarseră în bula magică și fură surprinși să vadă că Nathaniel și Arion nu mai erau „înghețați,” ci-i așteptau liniștiți să se reîntoarcă.

„Dar … cum e posibil?” se întrebă Baradar, privindu-i pe cei doi, holbându-se la el. „Am crezut că nimeni nu-mi poate rupe vraja. Cum de ei…”

„Ai uitat cine-i Masterul Gheții, Baradar și chiar dacă Arion nu poate controla gheața, a lui răsuflare topește gheața și astfel cei doi s-au eliberat de vraja ta.” Spunând asta, Fenrir făcu câțiva pași în față, iar Arion făcu câțiva spre minikin. Apoi, ajungând la doar un pas de el, se aplecă nițel și șopti înfuriat: „data viitoare când îți trece prin cap să „îngheți” pe cineva asigurăte că nu-l mai întâlnești după aia, căci poți simți pe pielea ta cum se simte gheața,” și, spunând asta, Arion îi întoarse spatele lui Baradar și se apropie de Dike, care aștepta ca ei să termine cearta. Apoi, titanul dădu din cap cu reproș și porni înainte, forțându-i și pe ceilalți să-l urmeze.

Nathaniel, în stânga lui Fenrir, și Baradar în dreapta, merg în spatele lui Dike și Arion, șoptind în mare secret: „sper că cei doi nu ne bârfesc acum,” murmură lupul, mișcându-și nările ciudat.

„Mereu te gândești la ceea ce nu e, lupule,” spuse Baradar, fără să-l privească, și făcu câțiva pași în față, spre titan și Arion.

„De ce toată lumea-i împotriva mea?” spuse Fenrir și privi la Nathaniel, așteptându-se la o altă privire plină de reproș, dar în locul ei văzu preocupare pe fața lui. „Nu-ți fă griji pentru a ta soră și pentru oamenii tăi. V-or fi în siguranță.” Dar chiar dacă spusese asta, vrând să pară liniștit, în sufletul lui Fenrir era de asemenea furtună, căci pentru prima dată el și Samaya erau departe unul de celălalt și nu știa la ce să se aștepte de la acele locuri rele, dar în loc să spună și altora despre a sa preocupare, alese tăcerea.

***

„Asta-i nebunie,” șopti Fenrir, privind din ascunzișul bulei la o imensă armată de statui fără viață, aliniate perfect în garnizoane, în fața unei grote părăsite, acoperită în întregime de iederă uscată, otrăvitoare și pânză de păianjeni.

Acele statui erau copia perfectă a Yātrīkar-ilor și nimeni nu le-ar fi putut distinge una de alta dacă ar fi fost vii, căci fuseseră parcă făcute de cineva ca să facă o glumă proastă naturii și astfel se copiase pe sine în mii și mii de exemplare.

„Cât de multe-s?” întrebă Arion, încă privind uluit la acele forme fără viață.

„În jur de 20 de mii,” răspunse Dike, încruntându-se. „Ai știut despre asta, Baradar?”

„Nu,” și ochi larg deschiși ai minikinului spuneau adevărul, pentru că el aflase doar despre trezirea lui Tarther, dar nu despre ceea ce se întâmpla în pădure.

„Și te mai numești Spiritul Pădurii,” șopti Arion, supărat. „Lasă-mă să verific împrejurimile. Precum un cal de vânt…”

„Nu,” spuse Dike. „Acest loc ascultă doar comenzile răului. Din această cauză copacii, care cresc aici, nu i-au transmis lui Baradar mesajul. Nu-s vii de mult timp. Al lor suflet a fost și este posedat de diavol, iar faptul că mesajul despre Tarther a fost transmis a fost cu îngăduința cuiva și ca să ne facă să tremurăm, căci ei știau prea bine că Baradar, odată aflând adevărul, nu-l v-a ține doar pentru el, ci mi-l v-a spune și mie.”

„Dar …nu asta e ceea ce am văzut,” șopti Baradar, apropiindu-se de peretele transparent al bulei. „Când vântul mi-a șoptit despre pană, se auzea de asemenea un plânset. Plânsul unei fete care cerea ajutorul, căci e în mare pericol.”

„Și cine era acea fată?” întrebă Nathaniel preocupat. „Spune-mi, minikine! Spune-mi cum arăta acea fată!”

„Nu știu,” șopti iarăși minikinul, privind în pământ. „I-am auzit doar vocea plângând, dar nu i-am văzut nicicând chipul.”

„Crezi că poți recunoaște vocea aceea dac-o m-ai auzi odată?” și Dike se apropie de Baradar și Nathaniel, odihnindu-și o mână pe spatele minikinului.

„Cred că da. Problema e că nu știu cum să fac să m-ai aud acea voce încă odată. E … e …” și un fel de gol se reflectă în ochii minikinului, de parcă ar fi căutat o amintire, adânc ascunsă în a sa ființă.

„Știu eu cum,” spuse Fenrir și-i arătă lui Dike mânerul lui Ionas. „Îți amintești de ziua când Samaya s-a pierdut în Poiana Umbrelor și s-a întâlnit cu vulpea?”

Dike, încă privind țintă mânerul lui Ionas, își aminti de acea zi: încă fugeau prin pădure, după ce-o întâlniră pe Parca, iar Fenrir îl lăsase pe Ratatosk cu Gaea, dar nu puteau găsi și pace acea Poiană faimoasă a Umbrelor, căci totul în jur arăta la fel, de parcă cineva le juca o farsă, dar când ajunseră în mijlocul unei mari poinei, mânerul lui Ionas începu să lumineze, luându-i pe toți prin surprindere. Abia când Dike scoase sabia din teacă aceasta lumină în toată splendoarea, iar când Fenrir atinse mânerul, parcă fermecat de a ei lumină, adevărul din acea poiană apăru în fața lor, iar ei o putură salva pe Samaya.

„Să încercăm,” spuse Dike și-l scoase pe Ionas din teacă. La început, el atinse a sa frunte cu vârful sabiei, dar fără să se rănească, iar curând după asta sabia deveni albastră.

Fenrir se apropie cu pași mici de părintele său, fără a-și lua ochii de la sabie și, când ajunse la doar un pas de Dike, își reluă forma umană, iar mâna sa atinse mânerul sabiei.

Dike nu-și retrase mâna, când Fenrir o atinse, căci simțise un mesaj straniu trimis de Ionas - că numai puterea unuia din ei nu v-a fi de ajuns, iar apoi ce-i doi auziră o voce slabă, șoptind: „trebuie să fie cinci dintre voi care să atingă inima ce trebuie readusă la viață, atunci când lumina din ochii acelei ființe se v-a estompa. Dacă doar unul din voi v-a atinge acea inimă, atunci al ei suflet v-a fi pierdut pe veci, la fel precum pierdut v-a fi vântul.”

Arion se apropie și el de sabie, căci ultima parte a celor spuse fu auzită de toți, și puse și el mâna deasupra mâinii lui Fenrir, atingând astfel prin el mânerul. Apoi șopti: „v-oi fi al treilea cel care-și oferă puterea pentru a salva acel suflet.”

Minikinul atinse apoi mâna lui Arion, iar Nathaniel și-o puse pe a lui peste a minikinului, de parcă ar fi fost cel care trebuia să încuie „lacătul” acelui pact și astfel miraculul începu … lumina albastră a lamei despică aerul în două, iar trupurile lor se mișcară la viteză maximă prin pădure, de parcă s-ar fi mișcat prin vid, în timp ce ai lor ochi căutau ceva, dar acolo nu era decât natură moartă și deșert.

„Deșertul Uitării,” șopti Dike și-și închise ochii, iar astfel se teleportă de pe Pământ în acel deșert unde-l putea găsi pe Yggdrasil.

„V-oi cerceta zarea,” spuse Arion și calul înaripat se ridică în aer, în timp ce forma lui Arion, forma sa umană, rămase acolo.

„Mergi în Pădurea Morților, lupule! Simt că se întâmplă ceva acolo,” îi spuse Baradar, privind adânc în ochii lui Fenrir. „Noi v-om reuși să menținem aici Balanța, căci sunt încă rămase aici două magii distincte: una a naturii și alta a oamenilor, iar legătura dintre ele nu poate fi ruptă atât de ușor. Dacă ceva se v-a întâmpla te v-oi chema înapoi. Dar trebuie să te grăbești, căci se apropie timpul apusului, timpul când am auzit acea voce plângând, iar asta înseamnă că pericolul se apropie cu pași rapizi de ea.”

„Bine, atunci. Dar ține deschis ochiul minții tale și urechile sufletului, Baradar. Dacă o găsesc acolo v-a trebui să-mi spui de-i ea” și Fenrir, lupul, intră în Pădurea Morților, pe care o văzuse pentru prima dată copil fiind, când îl întâlnise pe Baradar în pădure, după dispariția Samayei.

Nathaniel privi în ochii minikinului, căutând ceva ascuns în ei, căci poporul său trecuse prin multe vremuri grele, iar el nu se putea încrede atât de ușor în străini.

„Chiar dacă nu ai încredere, v-a trebui să stai aici,” spuse Baradar, citind adevărul în ochii bărbatului. „Nu-s aici să rănesc pe nimeni. Doar să ajut.”

„Am auzit a ta poveste, minikine, căci în ziua în care tu ți-ai îngenuncheat poporul, Moirae au transformat fecioarele poporului meu în Yātrīkar, iar Dike i-a salvat atunci pentru prima oară. Spre deosebire de tine, minikine, care de fapt i-ai blestemat pe ai tăi.”

„I-am blestemat… știu că ceea ce am făcut atunci m-a adus acum aici, un suflet zbuciumat ce colindă neogoit zarea, dar crede-mă: încă plătesc acel păcat. Încă plătesc pentru el, iar dacă nu vrei să împarți acel blestem cu mine, v-a trebui să-ți aperi poporul, căci ei sunt cel mai de preț lucru pe care-l ai în viață.”

„Baradar, am nevoie de tine aici…” se auzi vocea lui Fenrir, strigând numele minikinului, de parcă s-ar fi auzit dintr-o lume distinctă, iar Baradar închise ochii și se alătură lupului în acea pădure, care ardea în flăcări și-l văzu pe Fenrir în centrul focului.

Baradar privi în jur, fiind doar un pas de lângă lup, care adulmeca zarea, și minikinul îi vorbi cu reproș: „ți-am spus să găsești fata, nu să arzi pădurea.”

„Nu eu am făcut asta. Când am venit aici pădurea deja ardea. Altcineva i-a dat foc, pentru a-mi trimite un mesaj, dar nu-mi pot da seama cine.”

„Folosește-ți urechile! Și nasul de trebuie! Chiar dacă de jur împrejur arde iadul, instinctul tău trebuie să fie treaz, ca să găsească calea spre adevăr.”

„Bine, atunci! Ține-te aproape, minikine. Asta v-a durea ca naiba,” și, ultima parte, se auzi ieșind din gura lupului ca un strigăt, în timp ce ambii începură să se rotească vertiginos, într-un carusel de flăcări, de-i ridică până sus în aer, de o forță nevăzută… viteza de rotație creștea și creștea, făcând acel vertij să fie practic de nesuportat. Dar când Fenrir închise ochii și se concentră, reuși să stea drept în acel vertij și văzu un fragment dintr-o luptă a Sephirei cu un ciudat Spirit de Apă, într-o lume înconjurată tot de ape.

Inima lui îngheță, precum vocea sa care i se oprise în gât când intenționase să strige… cea pe care-o iubește e în pericol, dar el nu știe unde s-o găsească.

„Spre Nord!” strigă Arion de sus, iar când cei trei priviră în depărtare, văzură o mare furtună deasupra părții nordice a pădurii.

„Sephir! Norii cei grei de ploaie sunt formați de ura ei, Arion! Poți alunga norii? Avem nevoie să…”

„Nu, Fenrir. Dacă alung norii, ea v-a fi slăbită de puteri. Această putere, de a limpezi cerul de nori, fără a lua putere de la Sephir, o are doar zeul Boor, dar el e prea departe de aici și chiar și dacă e să-l chemăm, probabil nu v-a ajunge la timp s-o salveze.”

„Atunci, să fim noi cei care-o salvează. Îl v-oi învăța pe acel Mago rău ce înseamnă să se ieie de ceea ce iubește Fenrir.”

***

Cinci sunt cei care fug prin pădure îndreptându-se spre Nord ca s-o salveze pe Sephir: un minikin, un cal înaripat, un lup, un titan și un om. Chiar dacă a lor putere e inegală, niciunul din ei nu rămâne în urmă, căci fiecare din ei știe că dacă măcar unul cedează și rămâne în urmă, atunci Zeița Ploilor Torențiale v-a fi în pericol de moarte, iar dacă ea moare, Balanța Vremii se v-a întoarce cu susul în jos și nimic nu v-a m-ai putea fi controlat în jur: ape, vânturi, ploi, vijelii și cel mai important: natura umană.