Ascunzătoarea Poporului Siarului este localizată în adâncul Pădurii Tenebre, nu departe de Râul Maranam, care se întâlnește în a lui cale cu Cascada Licuricilor, care e singurul loc unde râul își schimbă culoarea din negru în albastru-închis.

Chiar acolo, în inima pădurii, este sursa vieții pentru acel popor pricăjit, care suferise enorm în decursul acelor câteva secole de când fuseseră blestemați și alungați de pe ale lor tărâmuri, forțați să le colinde în neștire, doar pentru a supraviețui. Și doar puțini din cei care reușiseră să scape atunci din calea prăpădului, rămăseseră în viață. Dar ei învățaseră lecția și-o transmiseră și urmașilor, călindu-i pentru o viață de pribeag, dându-le de înțeles că pribeagului îi stă bine cu limba după dinți, tăcut, având multe secrete și puțini dușmani sau chiar deloc, căci însăși Pământul nu mai era un loc sigur, deoarece Răul pândea de pretutindeni, încercând să-și stabilească al său regat pe acele întinsuri.

„Iaca și a mea casă,” rosti Nathaniel, când el și Samaya intrară în tabără.

Samaya nu spuse nimic și doar privi în jur, la acele puține corturi, întinse într-o mică poiană din pădure, dar fu și mai surprinsă văzând acolo doar vreo 100 de oameni, în locul celor câteva mii la care ea se așteptase.

„Și … unde-s ceilalți?” întrebă Samaya.

„Ceilalți? Care ceilalți?”

„Ai spus că aici se află ascunzătoarea poporului tău. Ar trebui să fie mai mulți decât sunteți aici.”

„Și ai dreptate. Poporul Siarului are acum vreo 3000 de oameni, dar noi am decis să ne despărțim: în grupuri de 100-200 de oameni. E mai sigur așa.”

„De ce?” întrebă Samaya, neputând înțelege de ce ei trebuie să se ascundă, când blestemul fusese aruncat asupra lor acum sute de ani, după ce ei o răniră pe Curse, care nu mai era de altfel în viață.

„Pentru că noi n-am plătit încă pentru ale noastre păcate. Blestemul se simte încă viu. Undeva în jurul nostru. Spionându-ne și se v-a termina totul doar atunci când și ultimul vlăstar al neamului nostru v-a dispărea.”

„Iar noi putem rupe blestemul doar dacă cel care l-a rostit v-a fi ucis sau unul din urmașii lui îl v-a purta pe umeri în locul nostru. Dar cum a noastră prințesă e moartă, iar noi nu știm ce s-a ales de al ei copil, suntem forțați să ne ascundem,” se auzi vocea unei fete, iar când Samaya se întoarse spre cea care vorbise, văzu o fată de vreo 15 ani, apropiindu-se de ei.

Fata era diferită de oamenii Siarului, care erau majoritatea blonzi și cu ochi negri sau maro închis. Fata în schimb avea păr castaniu închis, tuns până la bărbie și ochi verzi, la fel cum îi avuse și mama Samayei, dar Samaya era sigură că această fată n-avea nimic din portul și neamul Samandrei.

„Numele meu este Yellen,” spuse fata, când o observă pe Samaya privind țintă la ea. „Nu te teme. De obicei nu mănânc oameni. Prefer morcovii,” iar a ei remarcă-l făcu pe Nathaniel să râdă.

„Tu și ale tale glume, surioară,” spuse el și-i ciufuli fetei părul.

„Surioară?” șopti Samaya. „Dar … e atât de diferită de tine.”

„Aaa, vorbești despre al nostru fizic. Ei bine, suntem diferiți și chiar dacă nu avem același sânge curgând prin ale noastre vene, suntem totuși frați,” spuse Yellen.

„Aaa, frați de suflet,” șopti iar Samaya și se apropie de fată. „Cred că se face târziu. Trebuie să mă întorc sau familia mea se v-a îngrijora.”

„Nu trebuie să te îngrijorezi pentru asta. Am trimis deja pe cineva să-i anunțe că ești aici.”

„Dar… noi numai ce am ajuns. Cum de ai știu cine sunt?”

„Am văzut asta. Să spunem că pot vedea lucruri. Nu multe, dar am unele viziuni. Și te-am văzut căzând în ape, când Nathaniel te-a salvat de mistreț. De fapt am zărit-o acolo pe Prințesa Bestla, fugind spre tine, însoțită de doi tineri și cum știu cine e ea, m-am gândit că ești din familia lor. Dar … se pare că nu. Oricum, nu contează. Curând v-or fi aici! Și cina v-a fi gata curând. Nu dispăreți,” le dădu fata de înțeles și intră rapid în cort.

„Să mergem! Am să-ți arăt ceva cu adevărat frumos,” spuse Nathaniel și se porni spre vest, spre locul dinspre care se auzea o frumoasă melodie, de ape ce cad.

***

„E cu adevărat frumos,” spuse Samaya, când ea și Nathaniel ajunseră la Cascada Albastră, înconjurată de pretutindeni de licurici sclipitori.

„Desigur că e. E ceva ce ne face să ne simțim vii,” spuse el și se așeză pe o rocă, nu departe de cascadă.

Samaya continuă în picioare pentru un timp, continuând să privească fermecată la acel loc de basm, căci era cu adevărat magic și liniștit și o dulce melodie se auzea de pretutindeni.

„E muzica copacilor,” spuse Nathaniel, privind în depărtare. „Vine din cealaltă parte a pădurii și se aude mereu, chiar și atunci de cerul tremură sub ura tunetelor.”

„Dar … ce-i acolo?”

„Paradisul! Cred! Nimeni din ai noștri n-a îndrăznit să intre în partea ceea a pădurii. Chiar de pare liniștită și muzica cântă de parcă ar fi loc de basm, ne temem totuși.”

Samaya făcu câțiva pași spre rocă și se așeză apoi lângă Nathaniel. Curând însă se ridică, se mișcă mai aproape de apă, așezându-se în pirostrii, cu genunchii strânși la piept și privind țintă la copacii de partea cealaltă a cascadei.

„Înțeleg,” spuse ea și păstră iarăși liniștea. Pentru câteva clipe doar, privind țintă legănatul ușor al pădurii din fața ei. Apoi șopti: „și chiar și așa, chiar de ți-i teamă, nu poți rupe vraja.”

Și așa și era, căci copacii, care creșteau de partea cealaltă a cascadei, erau magnifici: de un verde închis sclipitor, cu trunchiuri groase, de un maro întunecat, și care păreau a fi străjeri ai unui loc sacru, iar a copacilor leneșă mișcare, în rafalele ușoare de vânt, îi făceau să pară uriași cu un singur picior de lemn, prinși în loc și dansând doar cu ale lor ramuri, împletite de soartă, de parcă ar fi fost blestemați să fie fermecători mereu.

„Prima dată, când am văzut această pădure, am crezut că acolo trăiește prințesa Curse. Curând după asta însă am înțeles că nu e așa.”

„De ce?”

„Căci am auzit o poveste în noaptea aceea. O poveste spusă de cel mai învârstă dintre oamenii Siarului. Stăteau în acea seară lângă foc, cum obișnuiau să stea în serile liniștite, cu copiii adormiți care și pe unde, și ascultau și ei povești, de parcă s-ar fi întors în a lor copilărie. Eu însă nu dormeam: stăteam în spatele mamei, culcat pe iarbă, cu mâinile sub cap și priveam cerul, iar în urechi răsunau atât de dulce cuvintele bătrânului ce povestea încet istoria Prințesei Curse și cum de fapt ea a murit. Și… în acea seară a dispărut și a mea copilărie, căci am înțeles că magie de fapt nu există. Există doar lupta pentru supraviețuire.”

„Dar chiar și așa, magie totuși există. Doar că n-o poți vedea.”

Nathaniel își întoarse capul și privi îndelung la Samaya, care privea pierdută undeva în zare și doar pleoapele ei se mișcau încet, închizându-se și deschizându-se, trădând astfel că ea era încă în lumea reală. „Vorbești despre a ta putere ca lup?”

„Nu. Asta e o putere ce-o am de la tata. Magia despre care vorbesc e cea pe care o port în suflet și-n inimă. Încă de când eram copil, căci am descoperit-o încă fiind în pielea lupului, mut, și care putea visa doar. Sunt sigură că nu știi a mea poveste, dar până la vârsta de 5 ani n-am fost copil, ci pui de lup, care nu putea vorbi oamenilor, nu putea înțelege ale lor cuvinte, dar … putea visa, în timp ce privea natura, asculta ale ei șoapte întrându-i prin pori, prin mirosurile simțite, prin locurile de vis văzute și prin magia care-o simțeam pretutindeni.”

„Yellen!” spuse Nathaniel și privi din nou în depărtare. Abia atunci observă cum frunzele copacilor din jur părură înghețate, de parcă s-ar fi pregătit să asculte povestea pe care el era pe cale să i-o spună Samayei.

„Am găsit-o acolo, la marginea acelei păduri, de care ne temem atât de mult. Era doar un bebeluș atunci, de doar câteva luni, din câte țin minte, căci deși aveam cinci ani doar, încă mai păstrez vii unele amintiri în a mea minte și țin minte că am găsit-o la pământ, acoperită de trupurile părinților ei. Nici măcar nu plângea când am găsit-o. Doar un fel de melodie sacră se auzea de jur împrejur și asta a trădat de fapt că era încă vie. Și… chiar dacă se temea ca de diavol de acea muzică, tata s-a apropiat de trupuri și a luat fata și doar când i-a dat copila mamei și mama i-a dezvelit chipul … am înțeles că încă respira. Și era atât de frumoasă, acea față de copil inocent. Cu a ei ochi larg deschiși, privind lumea … dar era tăcută și ochii ei nu plângeau, la fel cum nu plâng ei nici astăzi. Cred că-i din cauza că a ei minte încă își amintește moartea părinților ei.”

Samaya nu spuse nimic. Doar privi țintă la apele, care se mișcau ușor, în valuri mici, unduind a ei suprafață.

Nathaniel continuă așezat în același loc, privind pe furiș ce face fata și văzu cum ea-și mișcă palma peste suprafața apei, transformând-o într-un fel de oglindă, dar el nu putu vedea ceea ce era reflectat în acea oglindă.

Samaya însă văzu totul: văzu amintirile lui Yellen - un cuplu tânăr, fugind de cineva. O fetiță de doar câteva luni, în brațele mamei ei, care-o strângea protector la piept. Și cineva gonind din urma lor. Samaya nu putu vedea cine-i urmărise pe părinții fetei la început, căci ochii copilei erau acoperiți de materialul cu care era ea învelită, dar totuși Samaya auzi muzica aceea ciudată cântând în amintirile lui Yellen.

Acea muzică era un fel de șuierat ce ieșea parcă din pământ, se mișca printre copaci, legănat pe frunze și se simțea de parcă ar fi fost o respirație șuierătoare de mii și mii de piese metalice, lovindu-se una de alta și producând un clinchet dulce de jur împrejur, și … pași apropiindu-se. Uneori zgomotul pașilor se auzea clar. Alteori atât de îndepărtat, de parcă urmăritorii erau destul de în spatele „prăzii” lor, dar forța deținută de acei urmăritori era imensă, iar ei se apropiau tot mai repede și mai repede de cuplul fugind.

Respirația lor șuierătoare, întreruptă de fugă și teamă, se auzea însă clar. Apoi Samaya auzi vocea bărbatului: „să lăsăm copila undeva.”

„Nu. V-a fi în pericol,” spuse femeia speriată și descoperi chipul ei și astfel Samaya îi putu vedea fața, prin ochii lui Yellen și o văzu ea pe femeia ceea scăldată în lacrimi, dar când copila-i zâmbi dulce femeii, ea spuse: „N-o pot lăsa. Nu aici.”

„Nu avem altă șansă. Dacă nu…” și bărbatul căzu în genunchi, lovit de o lance, aruncată din depărtare. Soția sa, speriată, se întoarse cu fața spre dușman și-i văzu în depărtare pe urmăritori: Yātrīkar, purtând robele lor negre. Fața descoperită a copilei permise și Samayei să-i vadă pe urmăritori, dar când una dintre Yātrīkar întinse săgeata să le rănească, copila o forță, cu a ei putere să îngenuncheze.

„Ucideți fata!” se auzi strigătul unei Yātrīkar, dar mama lui Yellen îi acoperi copilei chipul și un fel de magmă neagră o lovi pe femeie din spate, doborând-o la pământ, dar copilul nu fu rănit, căci mama o protejase cu al ei trup.

„Luați fata,” strigă comandanta Yātrīkar, dar când ele intenționară să se apropie de fată, nu putură, căci locul era protejat de un fel de bulă magică, de culoare albastră, iar Gaea apăru curând lângă copil.

„Tu,” răcni comandanta Yātrīkar. „Ți-am spus să nu te bagi în asta, Mamă Pământ, dar n-asculți niciodată.”

„E din cauza încăpățânării,” glumi Gaea și, luând de la al ei brâu naiul, începu să sufle în el. Yātrīkar începură să țipe, acoperindu-și urechile și mișcându-se ca înnebunite, încercând să scape, căci muzica dulce a naiului Gaeiei le ucidea, de parcă mii și mii de picături de ploaie se loveau de stâncă tare.

„Să fiți blestemate și vânate pretutindeni și al vostru suflet să nu găsească nicicând odihnă,” le blestemă Gaea pe Yātrīkar, în timp ce naiul cânta singur. „Acest copil… nu ve-ți pune nicicând mâna pe el, căci a ei putere nu-i ceva ce voi trebuie să aveți,” și Gaea folosi a ei putere magică și dădu foc robelor Yātrīkar care se mișcară nebune în timp ce vântul în jur întețea puterea flăcărilor ce mistuiau hainele lor.

Apoi Gaea descoperi chipul fetei și-i zâmbi, văzând și al copilei zâmbet… „ești încă aici,” spuse Gaea și atinse mica lupă care atârna la gâtul fetei, ca un medalion. „V-oi lua acest blestem de la tine, căci ai fost lipsită de puteri, când Yātrīkar ți-a luat trupul. Dar … v-oi lua asta cu mine. Dar îți v-oi lăsa puterea minții, ca să te protejeze de umbre.”

Gaea luă lupa și-o atârnă la al ei brâu, lângă cealaltă lupă, de mărime mai mare, care o purta mereu cu ea. Apoi cele două lupe se uniră în una, când cea mare o înghiți pe cea mică, iar unica lupă străluci apoi, la fel cum străluciră și ochii lui Yellen.

Dar acolo se întâmplă ceva mai mult decât o lupă ce o înghiți pe cealaltă: ochii fetei erau complet orbi când lumina lupei dispăru, de parcă ar fi fost acoperiți cu o pieliță albă. Când însă mâna Gaeiei fu mișcată pe deasupra ochilor copilei, ei deveniră normali iarăși.

„V-or veni curând după tine,” șopti Gaea și dispăru de lângă fată, iar câteva clipe după aceea mâinile tatălui lui Nathaniel luară fata de jos și apoi o puse în brațele soției sale, după care stătea ascuns Nathaniel.

„Atât de mică și atât de nefericită,” rosti femeia, strângând copila la piept. „Îți dau numele Yellen - granița dintre bine și rău, și oricine v-a încerca vreodată să-ți facă rău să fie blestemat și ucis de soartă,” șoptiră buzele femeii la urechea copilei. Apoi cei patru se îndreptară spre partea opusă a pădurii, unde se opriseră Oamenii Siarului. În spatele lor însă ochii răului îi spionară - comandanta Yātrīkar, „ne v-om mai reîntâlni noi, Yellen. A noastră soartă n-a fost încă îndeplinită,” și ea dispăru curând printre copaci.

Samaya oftă, revenind din acea lume crepusculară. „A fost Gaea,” șopti ea și privi speriată la Nathaniel care era la doar un pas de ea. „Cea care-a salvat-o pe Yellen în acea zi a fost Gaea și nu părinții tăi. Dar … ei v-or veni după ea. V-or veni după Yellen.”

„Cine?” întrebă Nathaniel speriat. „Cine o vrea pe Yellen?”

„Nu știu. Chiar dacă acolo era un Yātrīkar, mi s-a părut că mai văd umbra cuiva, a unui bărbat, dar nu știu cine era el. Ceea ce știu e că trebuie s-o protejăm pe Yellen de ei.”

Natura în jur începu să-și tremură ușor mădularele și un fel de suflu magic, de aer rece, se simți în jur, dar nici Samaya, nici Nathaniel nu atraseră atenție acestui fapt, fiind prea concentrați, privind în ochii celuilalt și întrebându-se ce le mai pregătește oare soarta.

***

Yellen ieși din cort, ducând un castron cu legume tăiate în mână și se apropie de ceaunul cu fiertură, în care aruncă apoi legumele, fredonând o melodie.

„Aaa,” strigă ea încet, când un strop de lichid fierbinte îi atinse mâna, forțând-o să și-o retragă. „Azi sigur nu-i ziua mea norocoasă,” spuse ea și continuă să mestece fiertura, nepăsându-i că pielea rănită se lecuia de la sine: era ceva ce mai văzuse și înainte, dar credea că e din cauza puterilor ei ascunse.

„Sunt aici deja,” murmură ea și-și întoarse capul spre pădure și văzu patru persoane apropiindu-se de tabără: Dike, Fenrir, Bestla și Arion. „Bine ați venit!” spuse Yellen și se apropie fără frică de ei.

„Unde-i fiica mea?” întrebă Dike și privi în ochii ei, dar, de parcă ceva l-ar fi deranjat în a ei privire, se uită rapid în altă parte. „Un Yātrīkar orb? Printre Oamenii Siarului? Cum îi posibil?” dar nu spuse nimic cu voce tare, căci îi observă pe Samaya și Nathaniel revenind în tabără.

„Ceva-i în neregulă, maestre Dike?” întrebă Arion, când observă că mâna lui Dike apucă fără voie mânerul lui Ionas.

„V-om vorbi despre asta mai târziu. Să mergem mai bine să cercetăm împrejurimile,” spuse el și se apropie de Samaya și Nathaniel, care-i așteptau la intrarea în cortul cel mare.

„Bine-ați venit în umila tabără a Poporului Siarului, titane Dike,” spuse Nathaniel, plecându-și capul.

„Mă bucur să revăd Oamenii Siarului și mă bucur să văd că ești în viață, chiar dacă inima mă doare să văd totuși doar puțini dintre voi aici.”

Dike privi în jur, la acei localnici care priveau unul la altul, neînțelegând cine-s acei străini și ce caută ei în tabăra lor.

„Am fost mult mai mulți, dar am decis să ne despărțim. Cam 13 ani în urmă, când târgul nostru, stabilit la marginea nordică a acestei păduri, a fost atacat de Ahi și de ura lui. Mulți au murit atunci și din această cauză am decis să ne despărțim, căci doar așa avem o șansă să supraviețuim.”

„Și ați făcut alegere înțeleaptă, căci sunteți încă liberi, chiar dacă măcelăriți.”

Bestla strănută, luându-i pe toți prin surprindere. Arion se apropie de ea și-i șopti la ureche, în glumă: „nu-mi spune că simți miros de lup. Strănuți doar când ei sunt prin preajmă.”

„Sau când tu ești prea aproape de mine,” și ea rânji la el și, deschizând ușa minții ei, îi transmise un mesaj telepatic lui Dike, mesaj ce fu auzit doar de Dike, Samaya și Fenrir, iar asta-i făcu pe cei doi frați să tresară.

Singurul care nu reacționă fu Dike, care făcu câțiva pași în lături, spunând: „bărbații să mă urmeze, iar fetele rămân în tabără.”

„Dar, tată…” încercă Samaya să se opună și să-și urmeze tatăl. Fenrir o prinse însă de braț, oprind-o.

„Îl cunoști prea bine, Samaya. Dacă tata a ordonat să rămâneți e pentru ceva, Samaya. Ascultă-l pe tata și nu vă mișcați de aici! De v-a fi necesar mergeți la adăpost. Aici e prea deschis și prea liniștit și nu-mi place, iar asta Bestla se referă și la tine.”

„Da am înțeles eu,” mormăi Bestla și se așeză pe un buștean, în timp ce Fenrir, Nathaniel și Arion îl urmară pe Dike, care se îndepărtase deja destul de mult de ei.

„Ce se întâmplă?” întrebă Yellen, privind țintă la Bestla, dar fata nu prea era interesată să destăinuie lucruri, așa că Yellen privi spre Samaya.

„Luați doar necesarul!” ordonă Samaya. „Fenrir are dreptate. E timpul să ne mișcăm spre Grota Siarului,” și ea făcu câțiva pași de lângă ele, cercetând zarea.