„E sub apă și e frig. Nu simt nimic în jurul meu: doar apăsarea ucigătoare a întunericului și a vidului. Cad tot mai jos și mai jos și mai jos, până v-oi ajunge în cele din urmă la fundul pământului și mă v-oi evapora.”

Cuvintele care erau formate în mintea Samayei erau pline de înțeles și urmărite parcă de ura cuiva. Ea nu știa în acel moment cine-o urmărea în acel întuneric de sub apă, dar ea știa că el era cu ea, acolo, sub ape: îi aude respirația și-l simte privind-o în timp ce ea cade tot mai jos și mai jos, dar acel cineva nu-i un prieten s-o ajute. Acela-i un dușman cu un singur scop în minte: să termine cu a ei viață.

„Hup! Aaa! Hee…!” Încercă Samaya să strige după ajutor, când simți în sfârșit că-i lipsește aerul și-și deschise ochii, dar nu văzu nimic. Gura ei se deschidea în mod repetat, căutând aer, dar în loc de respirația răcoritoare a vieții, adânc în interiorul trupului ei intra moartea, sub formă de apă, care pătrundea prin al ei gâtlej, blocând ale ei canale respiratorii și făcând-o să plângă.

Ochii Samayei se umplură de lacrimi și ea le simți cu toată ființa ei, căci colțul ochilor o durea nespus de la atâta presiune. Și … nu vedea nimic în jur. Nu simțea niciun prieten aproape și apoi fata-și aminti că poate folosi telepatia pentru a vorbi și strigă cât putu de tare: „Fenrir! Frate! Ajută-mă! Te rog, ajută-mă!”

Dar Fenrir nu era acolo și nu auzi niciun răspuns revenind la ea prin acel canal interior al vocii și se simți neprotejată și lipsită de speranță. Simți cum sfârșitul se apropie și cât de repede se grăbea spre ea.

Și așa era, căci într-o clipă, înaintea ei, înotând spre ea, Samaya o văzu pe Eris.

Fata îngheță de frică… trupul ei deveni statuie vie și ea privi în depărtare, la acel punct de foc care se apropia de ea și ceea ce ea nu putea înțelege era cum focul poate arde în ape, dar curând înțelese de ce - Magie Neagră și Răutate.

La început, apărură în fața ei doar două puncte imense de foc, ca doi ochi arzând, încercând s-o confunde pe fată, s-o facă să creadă că de fapt vorbea cu Haos și nu cu diavolul.

„În sfârșit ne întâlnim față în față,” o voce ciudată îi spuse Samayei și ochii strălucitori ai umbrei începură să ardă chiar mai tare ca la început. „E timpul, Samaya. E timpul să ne unim puterile și să facem această lume să tremure în fața noastră. Să facem această lume să se teamă de noi. S-o îngenunchem dinaintea noastră, căci noi suntem puterea. Noi merităm să fim conducătorii acestei lumi, iar alții să ne fie supușii.”

Acele fioruri simțite, auzind acea voce, o înconjurară pe Samaya, vorbindu-i parcă de pretutindeni, dar era ceva atât de ciudat în toate asta, ceva ce-i spunea să stea, să asculte doar și să aștepte, căci simțea că mai văzuse acei ochi înainte - în ale ei vise, când era încă un pui și ea încerca să înțeleagă mesajul pe care ei voiau să i-l transmită atunci, dar ceva se schimbase totuși - tremurul vocii și era ceva auzit și simțit doar de Samaya care într-un final deschise ochii și privi în abisul acelor ochi de foc, fără teamă însă.

Un fel de liniște le înconjură. Apa în jur parcă-și oprise cursul, iar întunericul deveni mai dens ca înainte și doar pleoapele Samayei se mai mișcau încet, acoperind și descoperind albul globului ocular, permițând apei din jur să-l spele și să-l facă să strălucească în depărtare și în contrast cu luciul acela alb, negrul retinei ei creștea încet în volum și un fel de poartă secretă spre sufletul ei se deschise și Stăpânul Ulciorului Destinelor fu văzut intrând în astă lume: Jar.

De data aceasta nu se arătă în fața dușmanului acea Samaya speriată, de sub ape, luptând cu proprii demoni interiori și cu falsul ochilor lui Haos, care apărură de nicăieri în fața ei. Acea Samaya era total diferită, de parcă ar fi fost o cu totul altă persoană: puternică, un stăpân a unei puteri supranaturale, ceva între un Spirit care impunea frică și respect în jur. Acel Stăpân era o Ființă Androgenă.

Îmbrăcat complet în alb, cu fire de aur îmbogățindu-i veșmintele, cu desenele stelelor și al soarelui pe ale lui haine, cu schițele universului și ai ochilor lui Haos, cusute cu măiestrie pe țesătură fină, cu păr lung și alb, acel Stăpân începu să meargă încet apropiindu-se de ușa deschisă a sufletului Samayei: acele uși erau masive, din lemn și când fu complet revelat în fața ochilor de foc, ei putură vedea ce se ascundea de fapt în spatele puterii Samayei: un Spirit Sfânt, de temut, chiar dacă nu avea nicio urmă de rău în el. Doar ai săi ochi, la început negri, trimiteau valuri de energie prin ape și acele valuri își schimbau culoarea la fel precum se schimba culoarea ochilor lui în reflecția luminii flăcărilor.

„Jar!” vocea din spatele ochilor îi vorbi Spiritului cu ură. „Aici te ascundea-i și te căutasem peste tot, fără să pot da de tine.”

„Eris! Încă te ții de rele și sărmana Înțelepciune stă departe de tine,” și, pocnind din degete, Jar transformă falsul acelor ochi de foc în adevărata reflecție a corpului lui Eris.

Abia atunci apele se colorară complet în roșu, căci luară de la Eris culoarea flăcărilor și, curând, în locul apei întunecate și reci, o perdea de flăcări dansând se văzu în jurul lui Eris.

Și acel dans o făcu să pară frumoasă, în felul ei. Un fel de Regină a Focului, în toată splendoarea, căci nu era acum demonul în care se transforma de obicei Mannar, când era complet nebun, controlat de ea. Eris arăta acum ca o femeie normală, cu păr lung, de o nuanță roșietică întunecată, ochi negri și piele măslinie. A ei rochie lungă, cu dragoni de foc pictați pe ea, era la fel ceva țesut și croit cu măiestrie, căci fusese un dar primit de la Genea, atunci când Eris a fost născută. Doar ale ei unghii lungi și negre o trădau, revelând lumii întunecimea inimii ei și, în timp ce mergea prin ape, apropiindu-se de Jar, lovea unghie de unghie, producând un sunet asurzitor de jur împrejur.

Cu toate acestea, nu conta cât de mulți pași făcea Eris, căci aceeași distanță rămânea între ea și Jar, chiar dacă ușile masive de lemn și Jar însuși nu se mișcau din loc, fără să se teamă, așteptând ceea ce era pe cale să se înceapă.

„Ți-a spus cineva, vreodată, cât de enervant poți fi?” îi spuse ea, după un lung kilometraj în zadar, dar Jar păstră liniștea și ascultă, iar faptul că Jar alese tăcerea în locul cuvintelor o înnebuni complet pe Eris, care urlă cât o ținură bojocii. „Tu și ale tale trucuri. De ce nu poți purta o discuție normală la fel ca toți ceilalți? De ce să păstrezi tăcerea când cuvintele sunt necesare?”

„Pentru că cuvintele nu-s pentru a le folosi pentru ființe inutile.”

„Inutile? Ai îndrăznit cumva să-l numești pe Stăpânul Universului, Inutil?”

„Desigur,” simplu răspunse Jar și palmele se atinseră una de alta, degetele se împletiră între ele, iar în spatele lui Eris apăru un imens ulcior: pe vas era desenată imaginea lumii cu ale sale continente și ape și doar de o parte și de alta a mânerului, erau desenate două stele: una complet neagră - Māṉsṭar Kēlaksi, și alta total luminată - Aeonul, format dintr-un amalgam de stele arzând.

„Știi ce semnificație are acel ulcior, nu-i așa, Eris?”

Eris își întoarse ușor capul și privi în spate, iar ai ei ochi analizară fiecare detaliu de pe acel vas, dar numai forma Māṉsṭar Kēlaksi o făcu să tremure de furie și să murmure nemulțumită: „Themis!”

„Adevărat! Acest ulcior este forma lui Themis sau cel puțin avea această formă la începuturile acestei lumi, când încă era pace în univers, iar răul nu fusese născut, dar când Genea l-a adormit pe Yggdrasil, ea a încălcat legile Universului și ulciorul formei lui Themis la fel s-a spart și ale lui cioburi au fost împrăștiate peste tot în lume, ascunzându-se, și nu v-a fi din nou în formă completă. Nu până când Themis nu v-a renaște din oameni.”

„Din formă umană? Vrei să spui că puterea lui Themis v-a fi deținută de un om?” și Eris se holbă în ochii lui Jar, dar Spiritul doar își plecă ușor capul, zâmbind cu viclenie.

„Cine știe?! Poate că da, poate că nu. Dar ceea ce-ți pot spune cu siguranță e că eu am deja o formă umană și asta înseamnă că nu ve-i controla nicicând lumea!”

„Niciodată, spui?! Ei bine, dă-mi voie să-ți reamintesc că a ta formă umană este moartă deja. Privește-o, de nu mă crezi: nu-i nici urmă de viață rămasă în ea.”

Și așa și era. Trupul Samayei plutea în ape, atras tot mai la fundul și mai la fundul acelor ape, dintr-o lume ciudată, crepusculară, cu ochii larg deschiși, în care nu se zărea sclipirea vieții, dar în timp ce Eris rânjea plină de satisfacție, gândind că totul s-a sfârșit pentru fată și pentru Jar, căci imediat ce și ultima picătură de viață din trupul Samayei se v-a scurge, ea în sfârșit v-a pune mâna pe Jar și pe a lui putere, Jar zâmbi protector, privind spre Samaya, de parcă ar fi fost al ei tată, al ei frate sau al ei înger protector.

„Asta-i ceea ce tu crezi, Eris, căci a ta minte e limitată aici, dar ai uitat ceva: inima oamenilor e instabilă și dacă ceva a fost oprit din prostie, poate renaște dintr-un sărut, cu o atingere, de un singur gând bun, ceva ce tu nicicând nu ve-i cunoaște. Dar v-a veni vremea când ve-i înțelege ce înseamnă puterea dragostei, devotamentul și atunci ve-i fi cu adevărat învinsă.”

Jar îi întoarse spatele lui Eris, lăsând-o răcnind de uimire neplăcută și mișcându-se îndurerată, pe nisipul de foc al Māṉsṭar Kēlaksi care-i ardea pielea, cu cătușele care-i strângeau puternic ale ei încheieturi în timp ce trăgea înnebunită de lanțuri, încercând să-l ajungă pe Jar, la porțile masive de lemn auriu ale intrării Aeonului - un loc în care Eris nu v-a ajunge niciodată.

Brațele puternice ale unui bărbat o îmbrățișară pe Samaya, iar a lui îmbrățișare închise ușile sufletului fetei, lumina Aeonului se stinse, lumea Sacră dispăru, forțând ochii lui Eris să se evapore și al tânărului sărut pe buze, încercând să-i umple pieptul cu aer, o forță pe Samaya să-și închidă ochii, permițându-i lui să aibă grijă de ea.

***

„Ceva mă gâdilă,” se gândi Samaya, simțind o ciudată căldură pe buze și o dulce presiune a ceva umed și cald. Îi plăcu acea gingașă atingere și la fel îi plăcu și sentimentul născut în sufletul ei, dar nu putea înțelege cărui fapt i se datora asta.

„Probabil îi un cerb,” se gândi ea, amintindu-și că odată, pe când era încă mică, după ce-și recăpătase forma umană, adormise lângă râul Apelor de Aur, din Pădurea Rophion, și că anume sărutul unui cerb o trezise atunci din somn, căci el se apropie de ea, crezând că-i un spirit al apelor, căci ei sunt fermecați de ele.

Dar acel sărut era diferit de cel al cerbului. Era de o durată mai lungă și ea de asemenea simți că acele buze n-aveau deloc puf pe ele și din câte ține minte cerbi fără… „Aaaa?!” și ea brusc deschise ochii și văzu un tânăr, coborând a lui față spre ea, după ce luă o gură mare de aer.

„Asta ce mai e?” își spuse Samaya, uimită și speriată în același timp și, până străinul să-și dea seama că ea era deja trează, Samaya reuși să-i tragă un picior în piept de-l forță să se de-a dea dura.

Un salt și Samaya stătea deja într-o poziție de atac, căci comportamentul străinului i se păru ciudat și ea continuă să privească țintă la ale lui mișcări încete în timp ce el se ridica în picioare.

„Cine ești?” strigă Samaya la el.

Străinul e un bărbat la vreo 25 de ani, cu păr blond, până la umeri, înalt de vreo 1,8 m și corp atletic. Al său veșmânt e simplu și din ce ea putu vedea el nu avea arme.

„Ca să fiu sincer, îs un prost,” spuse străinul, privind țintă spre ea.

„Ce?” murmură Samaya. „Prost e de la sine înțeles, da eu întreb de al tău nume și cum de a-i îndrăznit să mă săruți.”

„Să te sărut?” se bâlbâi străinul, holbându-se în ochii ei. „Ți-ai pierdut mințile? Încercam doar să te salvez.”

„Să mă salvezi? De cine? De tine?”

„Nu. De la înec. Erai aproape moartă când te-am scos din apă. Încercam doar să te fac din nou să respiri. Atât.”

„Cu buzele? De când atingând buzele cuiva îl poți face pe unul să respire? Doar dacă dorești să-l omori de-un…” și Samaya tăcu brusc, înțelegând că spusese mai multe decât trebuia, căci văzu cum străinul făcuse ochi mari, privind ca trăsnit la ea. Curând însă, un râs puternic se auzi ieșind din al lui piept, iar asta o făcu să fie confuză. „Am zis cumva ceva comic?”

Străinul, încă icnind de râs, dar de data asta într-un ritm mai calm, făcu câțiva pași spre ea. Samaya făcu același număr de pași, dar în spate, privind țintă la el și întrebându-se ce vrea el să facă, dar se văzu forțată să se oprească când călcâiul ei atinse apa, căci ultimul lucru pe care și-l dorea era să aibă iar de-a face cu monștrii râului.

Nu că i-ar fi fost frică de râu, dar apa nu-i ceva pe placul lupilor. Așa că, ea luă din nou o poziție de atac, cu ambii pumni încleștați, ațintiți spre el, așteptându-l pe străin să vină mai aproape. „Dacă m-ai face încă un pas, îl pocnesc în nas,” își spuse Samaya și așteptă, dar străinul se opri locului și-o privi amuzat.

„Ce faci?” o întrebă el. „Nu-mi spune că iară-și ai crezut că vreau să te sărut.”

„Desigur că … nu,” se bâlbâi Samaya și luă o poziție normală, stând. „Doar practicam și tu încă nu mi-ai spus cine ești.”

„Nimeni și… să mergem până n-ai înghețat de tot.”

Tânărul îi întoarse spatele și se îndreptă spre pădure. Samaya mai stătu locului câteva clipe, dar când străinul era cât pe ce să dispară în pădure, se grăbi totuși să-l ajungă din urmă, căci acele locuri n-o priveau deloc cu ochi buni.

***

Acea parte a pădurii, dinspre râu, nu era înghețată. Avea în ea un fior de viață, iar asta nu era ceva specific Regatului Gheții și asta se întâmpla doar în partea aceasta a regatului, datorită influenței lui Tenebre.

În timp ce înaintau prin pădure, Samaya privi în jur, la copaci. Erau calmi și păreau normali și asta se simțea în respirația naturii din jur, datorită tremurului ușor al frunzelor în rafalele vântului sau a culorii și formei lor.

„Ce Pădure e asta?”

„Ei o numesc Pădurea Tenebre,” spuse străinul, fără să se oprească sau s-o privească.

„Pădurea Tenebre? Cine-i Tenebre? N-am auzit niciodată despre ea mai înainte.”

„E mama lui Ahi și a lui Mannar. Sau cel puțin e ceea ce alții spun. N-am întâlnit-o nici eu niciodată. Dar în pădurea asta îi poate fi simțită prezența pretutindeni.”

„Și … de unde știi că a ei influență se simte în jur? O poți de asemenea vedea?”

„Oamenii n-au astfel de putere. Ne bazăm doar pe instinct. Poveștile despre puteri imense și Magie sunt pentru alții, nu pentru noi. Noi avem alte lucruri mai importante de făcut, cărora trebuie să le dedicăm timp, și nu lucrurilor stupide precum Magia și luptele pentru putere.”

„Magia nu-i un lucru stupid.”

„Dacă tu zici.”

Își continuară drumul în liniște o perioadă, timp în care Samaya și-l petrecu privind cu grijă în jur, căci natura pretutindeni avea ceva straniu în ea totuși, iar în timp ce înaintau desișurile deveneau tot mai dese.

Samayei chiar i se păru la un moment dat că cineva îi pândește și se opri. Undeva, în tufișuri, i se păru că vede ochii unui animal sălbatic sclipind, dar când închise ochii și încercă să vadă ce se ascunde acolo, nu văzu nimic și pe nimeni pândindu-i.

Mâna străinului îi atinse umărul… Samaya-l prinse brusc de mână și-ncercă să-l răstoarne cu susul în jos, așa cum o învățase Fenrir să facă ca să se apere, dar văzu uimită că asupra acelui bărbat n-avea astfel de putere. Așa că întoarse încet capul spre el și rânji inocent, căutând împăcare: „fără supărare. Doar că nu iubesc să fiu atinsă fără voie. Deloc!”

„Nici mie, dar tu ai făcut asta deja de două ori: odată când m-ai lovit cu piciorul în stomac și a doua oară acum, când ai încercat să-mi frângi spatele. A treia oară nu promit să nu ripostez și … nu știu de ce aș fi în stare…” o tachină el, imitând un sărut și forțând-o să se miște în spate, protejându-și buzele cu palmele. „Sunt Nathaniel, de fapt,” spuse tânărul și-și continuă drumul. „Iar această parte a pădurii are propria ei magie care nu permite altora să-și folosească trucurile asupra ei.”

Samaya strâmbă din nas: nu prea-i plăcu ei tonul pe care bărbatul îl folosi și mai ales că știa cumva despre a ei magie. „Și … pot să știu cum de ți-ai dat seama că dețin putere magică?” spuse ea, stând încă pe loc.

„Ar trebui să-i pui această întrebare lupului din tine. L-am văzut de trei ori în apă, când încercam să te salvez.”

Samaya privi în depărtare, încercând să-și amintească ce se întâmplase sub apă, dar curând realiză că-i e imposibil, așa că se grăbi să-l ajungă pe Nathaniel din urmă, care deja dispăruse într-unul dintre tufișuri.

„Pe mine ce mă miră e că ești încă viu,” îl tachină Samaya, privindu-l din spate. „Nimeni nu rămâne viu de dă ochii cu lupul.”

„Lupul pe care l-am văzut nu era de speriat. Arăta mai degrabă ca un cățel plouat.”

„Cee?” strigă Samaya. „Cățel plouat? Sunt un lup adevărat. Dacă vreau…”

Nathaniel se opri brusc, forțând-o și pe ea să se oprească. „Poți tăcea?” îi ceru el, coborând vocea.

„De ce? Se întâmplă ceva?” dar nu reuși bine să întrebe, că Nathaniel îi acoperi gura cu palma și-o trase după el în tufișuri.

Apoi, privi strâmbând din nas la Nathaniel, căci nu înțelese ce naiba făcea el. După ce Nathaniel îi făcu semn să-și țină gura, îi dădu drumul și-i arătă să privească spre drumul principal spre care se îndreptau ei. Samaya înghiți în sec, căci ceea ce văzu era ceva de speriat: un grup de vreo 12 tinere femei, toate îmbrăcate în mantii negre, cu glugi pe cap, înaintau la pas ritmat, îndreptându-se spre ei. Aveau toate vârsta de aproximativ 20 de ani, cu păr lung și negru, piele extrem de albă, aproape lividă și ochi lipsiți complet de viață.

Dar ochii ceea erau extrem de ciudați și ca să-i vadă mai bine Samaya închise ochii, vrând să vadă de poate lupta cu natura și spre surprinderea ei îi reuși și al ei ochi interior putu să se apropie de acele fecioare prin vid și să le privească din față, iar Samaya se cutremură văzând a fecioarelor ochi: aveau un fel de pieliță alb-roșietică pe ei, iar retina arăta complet oarbă. Dar chiar și așa ele înaintau perfect, fără să se poticnească sau să greșească drumul.

„Cine sunt ele?” întrebă Samaya în șoaptă, iar asta le făcu pe tinere să se oprească, ca la comandă. Nathaniel o trase pe Samaya mai la adăpost, iar asta o făcu pe Samaya să se întoarcă în lumea reală.

Cu toate acestea Samaya era curioasă să vadă ce se întâmplă. Atinse cu o mână pieptul lui Nathaniel, luându-l prin surprindere, iar cealaltă mână și-o puse ei pe piept și brusc ambii se transformară în doi mici licurici, care se ridicară rapid în aer și se ascunseră printre crengile copacilor, pândind la tinerele care-și foloseau se pare ochiul minții ca să-i găsească.

Ascunși în spatele unor frunze mici, de o culoare negru închis, cei doi licurici puteau privi fără grijă la „intruși” și le văzură cum își luară glugile de pe cap și ale lor urechi, aparent normale, de oameni, deveniră deodată urechi de liliac. Apoi, din aer, se formă un fel de con inversat, un fel de pâlnie a gramofonului, a cărui gură largă „aspira” totul în jur și sunetele pădurii ajungeau astfel până la urechile fecioarelor.

Samaya și Nathaniel, speriați să nu fie auziți, își opriră chiar respirația și așteptară ce v-a urma. Dar în jur deveni brusc prea liniște. Apoi natura începu să vorbească în limba ei antică, calmă, rostind cuvinte stranii, neînțelese și făcea pădurea asta pentru a le depista pe fecioarele răului și tot pentru asta pădurea „jertfi” un șoarece, care ieși aiurit din a sa văgăună și numai cum ieși la lumină o mare bufniță se aruncă asupra lui, prinzându-l cu ale ei gheare ascuțite.

Șoarecele scoase un chițcăit scurt și al său strigăt păru asemănător vocii Samayei care-i șoptise anterior tânărului. Cei doi licurici, se priviră mirați, neînțelegând ce se întâmplă, dar curând observară că șoaptele pădurii se întețiră, odată cu mișcările ochilor fecioarelor ce urmăreau zborul bufniței prin aer, cu prada în gheare și n-o scăpară ele din priviri, până ce bufnița nu se așeză pe o creangă, dar mai întâi, din zbor, prinse șoarecele în cioc, dându-i de înțeles că n-are nicio scăpare.

„Nu-i nimeni aici,” se auzi o voce stranie, venind dinspre grupul fecioarelor întunericului, și ele-și continuară drumul.

După ce grupul era deja destul de departe ca să nu-i audă sau să le simtă prezența, Nathaniel și Samaya coborâră pe pământ, își recăpătară brusc forma umană când mâna bărbatului atinse mâna ei, forțând-o apoi să și-o retragă, dar tot privind la el. Mâinile lor însă rămaseră împreunate, undeva între ei.

„Sunt Yātrīkar. Acele fecioare. Au fost cândva tinere, umane, dar când Poporul Siarului a fost blestemat de a lor prințesă și și-au pierdut casele și oamenii dragi, aceste fecioare au decis să se răzbune, iar asta le-a distrus viața, după ce-au depus un jurământ.”

„Un jurământ? Ce fel de jurământ?”

„De supunere în fața Magiei Negre. Problema e că le-au întâlnit pe cele trei Moirae în acea zi, când Poporul Siarului fugea din calea prăpădului. La început ele s-au arătat poporului Siarului sub forma unor trei bătrâne ursitoare și le-au înșelat să bea dintr-o poțiune magică, spunându-le că astfel v-or fi răzbunate, dar s-au transformat în ceea ce vezi astăzi. Și v-or trăi pe vecie astfel, căci să se reîntoarcă la viață nu pot, dar nici să moară.”

„Și? Ce caută de fapt?”

„Nu știu. Încă nu mi-am data seama, dar în mod normal încercăm să nu dăm ochii cu ele. În special tinerele fete, căci dacă se întâmplă asta devin și ele Yātrīkar.”

„Vrei să spui că dacă o fecioară întâlnește o Yātrīkar, ia aceeași formă?”

„E ceea ce-am auzit din bătrâni. Noi nu am văzut asta niciodată, dar credem că e așa.”

„De asta m-ai forțat să mă ascund,” și Samaya privi din nou în spatele Yātrīkar, dar niciuna nu se m-ai vedeau deja.

„Ești din neamul Rophion, nu-i așa?” o întrebă tânărul, încă ținând-o de mână. „Pot vedea asta în ochii tăi. N-au pic de rău în ei și seamănă cu ochii cuiva care m-au salvat cândva de la moarte.”

„Te-a salvat un Rophion?”

„Da. Dike. Regele Lupilor Rophion. L-am întâlnit într-o zi când au apărut fecioarele Yātrīkar. A folosit atunci magia și ne-a apărat, protejându-ne cu un fel de bulă magică, căci Moirae și Yātrīkar ne căutau atunci să ne omoare până la unul: bărbații mă refer, căci fetele le târau undeva și multe dintre ele nu le-am m-ai văzut de atunci.”

„O bulă magică?! Ionas!” șopti Samaya și atinse pumnalul ce-l avea la brâu. „A fost sabia Ionas cea care v-a salvat atunci și nu tata. Acea sabie e Lama Justiției și simte urmele răului de departe. Am văzut acea bulă magică și eu. Doar o singură dată. În Poiana lui Mannar. Atunci Ionas a proiectat bula, cu ajutorul focului Atar și ne-a salvat: pe mine și pe fratele meu geamăn, Fenrir, dar nu știu nici până azi de cine, dar am simțit moartea suflându-mi în față atunci.”

„Și-o ve-i simți chiar mai aproape de acum încolo, căci lumea se pregătește de un război. Un măcel care se pare că ne v-a implica pe toți.”

Privirile celor doi se oglindiră una în cealaltă și un fel de undă roz îi înconjură, dar niciunul nu atrase atenție: acea undă era proiectată de pumnalul de la brâul Samayei, care fusese de altfel și cel care-o ajutase pe Samaya să învingă magia neagră din jur și să se transforme în licurici, ca tot pumnalul să trimită mai apoi unde magice și să convingă natura să le sară în ajutor. Iar acum, forma pe degetele celor doi tineri, un fel de ață roșie care se împletea printre degetele lor, unindu-i parcă într-o vrajă.