Arion, calul înaripat, galopează ca vântul prin Poiana lui Ahilar. Pe spatele lui, un Fenrir de 22 de ani, se luptă să-și țină echilibrul, fără a avea hățuri sau altceva de care să se țină.

„Joci murdar, Arion,” îi șuieră Fenrir printre dinți, dar imediat fu aruncat de pe spatele calului, care se ridică pe picioarele de dinapoi și-l forță pe tânăr să se rostogolească câțiva metri pe pământ, iar calul își schimbă forma în Arion într-o clipă.

Stând în patru labe, Fenrir mârâi la Arion, care stătea în fața lui, cu mâinile la spate, privind pe lângă tânăr și căscând dulce, dar ceea ce era cel mai surprinzător la Protectorul Vieții pe Pământ era faptul că nu se schimbase deloc în toți acești ani: același verde aprins al ochilor, păr alb și piele fină, în timp ce băiatul-lup se transformase într-un adevărat bărbat - frumos, înalt, viril, cu piele măslinie și ochi negri. Al său păr lung, până la umeri, și prins la spate avea încă urme de cârlionți în el, pe care Fenrir încerca să-i scundă, căci ceea ce ura el cel mai mult, adolescent fiind, era că Samaya și Bestla adorau să facă glume pe seama lui din cauza părului cârlionțat și mai ales să-l încâlcească într-atât în joacă că pe urmă se chinuia ore în șir să-l aducă în ordine.

„Și tu încă n-ai învățat nimic, Fenrir. 13 ani de practică, dar încă te pot arunca cu ușurință de pe spate.”

„E pentru că n-am fost atent. Atâta doar,” se bâlbâi tânărul și se ridică în picioare, privind țintă la al său maestru. „Tu … ai fi putut avea milă de mine. Până la urmă nu-s decât un lup. Iubesc să stau pe patru picioare nu să călăresc spatele cuiva.”

„Iar asta a sunat a glumă la adresa mea,” și în mâinile lui Arion apărură două săbii de gheață.

„A naibii delicat suflet mai ai, Soan. Niciodată nu vrei să înfrunți un om cu mâinile goale.”

„De ce să-mi bat capul, când pot folosi magia? Ești liber s-o folosești și tu.”

„Ah, tu încă mai pui sare pe rana, care și așa sângerează, Arion. Știi prea bine că nu pot folosi magia, chiar dacă am încercat, și tu folosești asta împotriva mea acum.”

Cei doi bărbați începură să meargă în cercuri, pândind pentru o oportunitate perfectă ca celălalt să greșească și astfel să profite de rival, dar niciunul din ei nu era atât de prost încât să-i permită celuilalt asta.

„Încă consideri că-i nedrept față de tine să se folosească magia asupra ta, când tu nu poți face asta?”

„Da. E exact la ce mă gândesc.”

„Ei bine, dacă preferi,” și o sabie fu aruncată înspre Fenrir, care crezuse că e un atac și sări într-o parte. Sabia trecu pe lângă el și se înfipse în pământ.

Arion își plesni fruntea cu palma și dădu din cap cu reproș: „și te m-ai numești urmașul lui Dike. Ce rușine!” dar când ridică privirea, văzu lama sabiei lui Fenrir trecând prin fața lui, la câțiva milimetri de nas, și asta-l forță să se aplece pe spate, iar lama trecu pe deasupra lui, lovind vidul.

Un sunet de tobe se auzi când lama lui Fenrir lovi peretele de sticlă al cutiei transparente care-l înconjură și așchii de sticlă fură aruncate spre ambii … pentru a evita să fie rănit, Fenrir se roti la 45 de grade, dar chiar și așa o așchie îi atinse umărul și câțiva stropi de sânge căzură pe lama sabiei, colorând-o în roșu întunecat.

Dar când Fenrir se mișcase într-o parte, așchiile se îndreptară spre Arion, care nici nu se mișcă din loc: doar poalele tunicii sale se scuturară ușor și, întinzând puțin mâna în față, cu palma spre armele ascuțite care veneau spre el, Arion reuși să formeze un mic uragan care înghiți piesele de sticlă în el.

„Folosește-ți mintea!” îi ordonă el lui Fenrir și tânărul se supuse: închise ochii și intră într-o lume paralelă, vidă, înconjurat de un aer înăbușitor, încărcat cu fum și foc.

În acea lume, Fenrir ajunse sub forma lupului negru cu ochi de foc. Lumina flăcărilor care ieșeau din ai săi ochi făcu culoarea blănii lui să fie mai întunecată ca oricând, dar mai surprinzător era faptul că din blana lui începură să iasă flăcări, fără să-l rănească, și cu fiecare suflare a lupului ele se făceau tot mai mari și mai mari.

O cortină de flăcări apăru în fața lupului, de parcă s-ar fi pregătit de luptă împotriva celor create de Fenrir, și din acea cortină apăru Hestia, zâmbindu-i tânărului cu viclenie: „încerci să mă folosești, tinere lup? Crezi că ai curaj destul să iei putere de la mine pentru planurile tale?”

„De ce și nu?” zâmbi la rându-i cu viclenie lupul. „Am asta în a mea putere și tu ești încă destul de încăpățânată încât să accepți să împărțim focul. De ce? Te temi cumva să nu fii detronată?”

Un râs puternic se auzi de jur împrejur asemeni unei melodii ciudate și limbi de foc, precum valuri, se îndreptară dinspre mâinile Hestiei spre lup: „devorați-l!” strigă ea flăcărilor și acele limbi se transformară în capete de lupi, în flăcări, atacându-l pe Fenrir.

Era impresionant de privit la cele două bestii de foc luptând, dar acea luptă nu era hrănită de ură sau rivalitate. Doar o joacă între doi prieteni care vor să se învețe unul pe altul bunele maniere.

Un cap de foc mușcă din umărul lui Fenrir, forțându-l să se tragă câțiva pași înapoi … asta-l făcu pe lup furios … blana lui se ridică nițel, de parcă ar fi fost ace, ale sale unghii deveniră ascuțite și zgâriară pământul, producând scântei de jur împrejurul său și abia apoi se aruncă asupra Hestiei, prinzând-o în capcana îmbrățișării sale.

Luată prin surprindere, Hestia încercă să se elibereze din strânsoare, dar nici lupul nu era prost, căci atingerea trupului lui de al ei îl hrănea cu energie și el începu să-și schimbe brusc trupul din lup în om și invers, de mai multe ori și atât de brusc că era extrem de amețitor de privit. Apoi, când luă suficientă putere de la titanida focului, rămase în trupul tânărului Fenrir și o sărută brusc, dar acel sărut nu era unul de dragoste … atingerea buzelor lor permitea schimbul de energie sub formă de flăcări ce ieșeau din gura Hestiei intrând în cea a tânărului și curând pe spatele lui apărură două aripi mari, negre, dar nu în formă normală, ci pur și simplu tatuate.

La început, Hestia se luptă să se elibereze, dar curând, de parcă mișcată de o căldură interioară, se calmă, și atinse capul tânărului cu a ei mână de foc, fără să-l rănească și, sărutându-l cu pasiune, închise ochii.

A ei mișcare îl făcu pe Fenrir să se dea înapoi… era confuz … căci era sigur că Hestia nu-i interesată în niciun bărbat, indiferent de natura lui, dar acum ceva se schimbase și el simțise pasiunea ei întrându-i sub piele.

Hestia deschise ochii și-l privi … și-i zâmbi din nou cu șiretenie.

„Acum ești pregătit,” spuse ea și, făcându-i șmecher din ochi, dispăru.

„Cea fost asta?” se întrebă Fenrir, dar se văzu forțat să sară în lături, simțind ceva venind spre el … era sabia lui Arion care conducea așchiile din tornadă înspre Fenrir.

Fenrir răspunse cu foc atacului lui Arion, topind bucățile de sticlă și înfierbântând până la insuportabil mânerul sabiei. Asta-l forță pe Arion să-i dea drumul din mână, căci oricât de puternic n-ar fi fost, era totuși vulnerabil în fața focului.

„Acum ești cu siguranță pregătit,” șopti Arion și a sa voce-l făcu pe Fenrir să se întoarcă în lumea reală. Deschizând ochii, Fenrir se văzu purtând haine, dar ale sale palme erau încă roșii de la flăcările ce ieșiseră din ele.

„Asta … nu-i real,” se bâlbâi Fenrir, încă holbându-se la palmele roșii.

„De ce crezi asta? E exact ce se aștepta de la tine chiar de la început: să ajungi într-un final să manevrezi puterea focului, iar când ai sărutat-o pe Hestia ai obținut în sfârșit această putere.”

„Și … nu mi-ai putut spune asta de la început?” murmură nemulțumit Fenrir, dar Arion doar zâmbi.

„Trebuia să descoperi asta singur. De ce să-ți fac viața mai ușoară?”

„Să știi că încă urăsc faptul că tata te-a ales pe tine să-mi fii profesor. Samaya cel puțin are un profesor drăguț. Eu însă … m-am ales cu tine … cel mai rău dintre toți: un cal.”

„Și … de ce te plângi acum? Măcar poți călări,” și Arion râse din toată inima, dar lui Fenrir gluma nu-i plăcu. Îi întoarse spatele lui Arion și vru să plece. „Și … unde te duci acum?”

„Cât mai departe de tine,” murmură Fenrir și era cu adevărat supărat, chiar dacă nu știa de ce se supărase de fapt. Arion nu făcuse nimic intenționat ca să-l supere, dar el încă simțise că învățătorul său îl trădase prin faptul că nu-i spusese cum să-și descopere puterea în el și de altfel ura și faptul că primul său sărut fusese cu titanida focului și nu cu…

„Am auzit că grupul lui Sephir v-a trece azi pe aici,” și Arion începu ușor să fluiere, așteptând răspunsul elevului său.

„Citești mai nou gânduri?” îl tachină Fenrir.

„Nu. Eu doar … am spus-o așa, într-o doară. Dar dacă nu vrei s-o vezi azi, putem…”

„Tu … vulpoi bătrân,” mârâi Fenrir, care se întoarse din drum și trecu în grabă pe lângă Arion, îndreptându-se spre râu, acolo unde știa că Sephir își v-a petrece o mare parte din timpul ei, căci ori de câte ori se întorcea acasă, Sephir adora să stea lângă râu, cu sora ei mai mică Zeal, iar asta îi dădea lui Fenrir șansa perfectă de a o vedea și de a-și ușura coșul pieptul de dor și de a mai visa în tăcere la dragoste în timp ce-o privea de departe.

***

Sephir e cea mai mare dintre cele trei fiice ale lui Boor. Are puterea vântului care mișcă ploile torențiale și asta e strâns legat de al ei temperament … e impulsivă, iute la mânie și urăște când cineva o spionează, în special când preferă să facă liniștită baie în apele râului, la amurg, cu soarele apusului sărutându-i dulce pielea catifelată.

Nu foarte înaltă de statură, cu corp perfect curbat, a reușit de multe ori să scoată pur și simplu bărbații din minți, fie ei oameni sau spirite, dar niciunul n-a reușit vreodată să-i cucerească inima, căci Sephir ura să fie închisă într-o casă sau să fie legată de cineva. Ea iubea libertatea și putea lupta la nesfârșit pentru ea. De aceea a preferat mereu să-și alunge amorezii care încercau într-un fel sau altul să se apropie de ea.

Dacă era fericită, ai ei ochi albaștri erau de nuanță întunecată. Dar dacă cineva reușea s-o scoată din sărite … atunci deveneau maro închis, la început, iar dacă deveneau negri asta însemna că cel cu pricina a sfeclito și că cea mai bună soluție pentru el era să spele putina.

Prima dată când a văzut-o, Fenrir era abia un adolescent. Mersese la râu să-și spele trupul în după amiaza aceea, dar când era încă la marginea pădurii, auzi râsete și crezuse că Samaya și Bestla se joacă în apă, așa că a decis să le sperie. Dar în loc de două adolescente de 15 ani, văzu o femeie splendidă, spălându-și a ei piele catifelată în apele scăldate în slabă lumină, iar asta pur și simplu îl fermecă.

Văzând-o, Fenrir se opri locului neștiind ce să facă. Decise apoi să se ascundă după un copac și s-o privească și în continuare, convins că ea habar n-are de vizitatori, iar acea decizie fusese fără doar și poate luată după ce ochii săi văzură aproape în totalitate trupul gol al Sephir, de la spate, iar părul negru, lipit de a ei piele udă, îi dădeau tinerei un farmec aparte.

Sephir la început nu-l observă, dar lucrurile s-au schimbat, când Fenrir, prea captivat de frumusețea ei, vru să se apropie nițel mai mult și călcă pe-o creangă uscată, iar sunetul produs de acea creangă sfărmată sub picioarele băiatului, pur și simplu o înnebuniră pe tânără.

Încă în apă, cu spatele la el, ea privi înspre dânsul și vântul începu brusc să bată mai tare, adunând nori vineții pe cer.

„Se apropie cumva o furtună?” se întrebă Fenrir, privind cerul, dar când privi din nou în față, văzu brusc doi ochi negri ca smoala țintiți asupra lui și gata să-l rupă în bucăți.

„Cine ești tu?” îi șuieră Sephir printre dinți, dar băiatul era prea surprins s-o vadă în fața lui ca să poată măcar ceva îngâna. Îi trecu totuși prin minte că nu era chiar o idee bună să continue acolo, așa că începu să se dea în spate, dar Sephir nu-l scăpa din ochi și-l urmă. „Nu ve-i vorbi se pare. Ei bine, atunci nu-mi dai de ales, decât să…”

Fenrir observă o sclipire de ură în ai ei ochi negri, iar stropii de ploaie își intensificară ritmul atât de mult încât băiatul simți frica strecurându-i-se sub piele și practic se târî mai în spate, după ce din neatenție se împiedică de o rădăcină aeriană și căzu.

„Iarăși jucând murdar, soră,” se auzi vocea Bestlei în spatele lui Sephir, iar asta o făcu să mârâie practic de furie pe Sephir, căci ceea ce ura ea, chiar mai mult decât să fie spionată, era ca cineva să-și bage nasul acolo unde nu-i fierbea oala. Așa că se întoarse brusc spre sora ei mai mică și-o străfulgeră cu ochii ei tăciuni aprinși, de parcă Bestla ar fi fost o pradă pe care Sephir nu era gata s-o lase să scape. Bestla însă nu se sperie deloc, nici atunci când un fulger, controlat de mânia lui Sephir, lovi un imens copac în creștet și-l crăpă în două părți perfect egale.

„Ți-a spus vreodată cineva că ești o adevărată durere de cap, Bestla?” și Sephir începu să pășească spre ea.

Samaya, care stătuse până atunci ascunsă în spatele Bestlei, țâșni deodată de după ea și se apropie de Fenrir, care se holba la toate cele ce se întâmplau ca trăsnit. „Hai, ridică-te!” îi șopti fata și-l trase de mână până Fenrir reacționă și se ridică de jos, iar mai apoi cei doi se îndepărtară în grabă de cele două surori, pentru că gemenii cunoșteau prea bine diferențele dintre ele și ce se întâmpla de obicei când cele două aveau o ceartă.

„Da, mai tot timpul mi se spune asta … de către tine,” îi spuse în glumă Bestla și-și puse mâinile cruciș pe piept, continuând s-o privească în mod provocativ pe Sephir.

„Ai trecut de linia permisă de bunătatea mea, Bestla. O linie pe care n-ar fi trebuit s-o treci,” murmură înfuriată Sephir și vânturile începură să sufle mai tare.

Suflând încet aer cald din gură, Bestla făcu rafalele de vânt să se calmeze, iar copacii șoptiră de plăcere, căci acea briză era atât de plăcută la atingere.

Sephir însă nu era gata să renunțe, așa că-și strânse cu putere pumnii, de făcu iarăși vântul să bată năprasnic. Bestla așteptă câteva secunde, după care căscă dulce, iar vântul din nou se liniști.

Acest timp de „luptă” între surori putea dura zile de-a rândul, dacă cineva nu-i punea capăt, iar cea care de obicei aducea pacea între surori era sora lor mai mijlocie, Zeal, care apăru de nicăieri între cele două, plutind ușor în aer, așezată turcește pe o mare frunză de lotus și dând din cap cu reproș, în timp ce căsca dulce, semn că a lor ceartă tocmai o trezise din somn, spuse: „Iară-și vă certați,” spuse ea. „Ce s-a întâmplat de data asta?”

„Nu-i treaba ta, Zeal,” murmură Sephir supărată. „Aceasta e o ofensă adusă mie și pentru care trebuie să plătească.”

„Ofensă? Ce fel de ofensă?” și Sephir brusc se trezi de-a binelea, căci iubea poveștile cu subiect picant, mai ales dacă acestea se nășteau în jurul surorii ei mai mari. „Nu-mi spune, lucrurile devin fierbinți?”

Sephir o străfulgeră cu privirea. „Fierbinți? Despre ce naiba…?”

„Despre faptul că un alt bărbat a îndrăznit să te spioneze în timp ce te spălai la râu. Și am avut dreptate: o pot citi în ai tăi ochi, negri de furie… dar, nu înțeleg de ce tot te superi, căci cu o astfel de siluetă care poate pur și simplu ucide privind-o, ar trebui să fii fericită de câți admiratori ai,” și Zeal era de data asta cu adevărat invidioasă, căci Sephir reușise să atragă chiar și atenția unui adolescent, pe când trupul dolofan al lui Zeal nu era preferatul lor. Cel puțin asta era ceea ce credea ea.

Spre deosebire de surorile ei, binecuvântate cu trupuri ca trase printr-un inel, Zeal era destul de dolofană, cu păr lung, blond și cârlionțat, iar ai ei ochi albaștri ca cerul pur și simplu puteau înnebuni oamenii privindu-i. Era de fapt reflecția perfectă a puterii ei, căci ea fusese născută în urma uniunii dintre Boor și Zayleea, titanida cerului nelimitat, iar asta îi dădu lui Zeal puterea de a controla curenții de aer calzi și de asemenea de a calma natura, după ce ura și nebunia Sephirei treceau.

„Tu și ale tale glume proaste,” murmură Sephir și intenționă să se întoarcă la râu, să-și termine baia, dar se opri în e loc, când șapte flori de lotus alb o înconjurară și-o prinseră parcă în capcană, căci Sephir nu putu înainta: acelea erau „lanțurile” puterii lui Zeal, căci ea iubea să se joace astfel cu Sephir, care de fapt ura acele „lanțuri” care-o slăbeau de puteri și de cele mai multe ori îi făcea inima să vibreze și să-i fie dor de cineva, chiar dacă nu știa de cine. „Eliberează-mă, Zeal! Știi că urăsc astfel de trucuri. Nu mă fă și mai furioasă decât sunt.”

Zeal doar ridică ușor din umeri și într-o clipă dezgoli complet trupul Sephirei. „Ups,” șopti ea, deloc deranjată de privirea ucigătoare a Sephirei și după ce bătu ușor din palme dispăru precum apăruse.

„Ei bine, surioară, cred că ve-i ocupată o vreme. Așa că, eu mă retrag,” șopti Bestla în glumă și-i întoarse spatele surorii mai mari, îndreptându-se spre râu.

Samaya, care stătea cu Fenrir nu departe de acel loc, ascunși după un copac, îi acoperi băiatului ochii, căci acesta se holba ca trăsnit la trupul complet gol al Sephirei. Apoi, Samaya-și folosi puterea descoperită în acea zi și îngrădi zona cu crenguțe apărute de nicăieri. Își luă mâinile de la ochii lui Fenrir, da acesta continua să privească tâmp în față. Pentru a-l pedepsi, fata îi trase o palmă peste ceafă.

„Aaa,” murmură Fenrir și-și atinse ceafa, simțind din plin lovitura Samayei. „De ce m-ai lovit?”

„Iar tu … de ce ai spionat-o pe Sephir?” iar ceea ce se citea în ochii Samayei nu era dragoste pentru frate cu siguranță.

„Ei bine…” își scărpină Fenrir ceafa, încercând să scape ușor prefăcându-se că nu-și aduce aminte. Apoi se trase ușor în spate, vrând să „evadeze,” dar Samaya știa prea bine acele șiretlicuri ale băiatului așa că-l prinse de braț și strânse cu putere, iar el înțelese că dacă se mișcă încă măcar un milimetru … s-a zis cu viața lui.

Asta-i ultima avertizare, Fenrir. Stai departe de ea s-au jur că-ți scot ochii,” îl amenință Samaya și-l străfulgeră cu privirea. Ea știa prea bine ce simte Fenrir pentru Sephir, dar nu putea permite ca el să invadeze acel teritoriu, mai ales că era locul preferat de scăldătoare al fecioarelor, iar cu un bărbat dând mereu târcoale locului, nu mai erau atât de în siguranță.

***

O rochie de mătase căzu ușor peste trupul lui Sephir, acoperindu-i goliciunea, iar această atingere fină o calmă pe Sephir și, privind în stânga ei, o văzu pe Gaea zâmbindu-i.

„N-ar trebui să te înfurii pentru astfel de lucruri mărunte, Sephir. E o lege a naturii ca trupul unei femei să fie admirat de un bărbat.”

„De un bărbat, nu de un puști,” murmură Sephir cu supărare.

„Un puști care v-a deveni cândva bărbat și tu nu poți ști de unde poate bate vântul și ce poate aduce alături de tine” și Gaea făcu capcana de flori de lotus să dispară, intrând în a ei palmă, iar când întoarse palma spre pământ, din ea ieși un mic pârâu pe care pluteau acele flori de lotus.

Sephir se uită adânc în ochii Gaeiei … a ei priviră era blândă, iar asta îi dădea tinerei siguranță și un fel de căldură plăcută i se strecura prin tot corpul, punând stăpânire până și pe inima ei. „Dar eu am o inimă de piatră, Mamă Pământ. Știi prea bine că niciun bărbat n-a fost în stare să îmblânzească calul sălbatic al inimii mele, în toți acești ani.”

„Dar piatra poate fi sfărmată de foc și caii sălbatici pot fi dominați de se găsește un bun maestru. Băiatul cela pare să le aibă pe amândouă: pricepere și foc în sânge.”

„Foc?” șopti Sephir și-și acoperi trupul, lăsându-și lungul păr negru răsfirându-se pe spate. „V-om vedea ce v-a putea face acel foc … v-a întări el piatra sau piatra îl va stinge într-un final,” iar după ce se îmbrățișă pe sine, Sephir dispăru, lăsând în urma ei un ușor suflu de vânt, cu picături de ploaie în el.

Gaea zâmbi ușor, privind spre locul de unde dispăruse Sephir, dar al ei zâmbet dispăru curând și privirea i se aținti asupra unui desiș nu departe de ea, de unde sclipea privirea unui altuia care-o spionase pe Sephir … iar acel cineva nu era deloc un suflet inocent: în acea privire sclipea dorința.