Tărâmul regatului lui Island și Inlan Diar este amplu și înconjurat de gheață și respirația rece a naturii, dar în ciuda asprimii vremii, natura de jur împrejur este binecuvântată cu puritate și frumusețe.

Toți cei care au trecut vreodată granițele acestui regat, au spus mereu că s-au simțit protejați în timp ce traversau ținutul gheții, de parcă un ochi atotvăzător le-ar fi vegheat pașii, lăsați adânc în haina zăpezii căzută din belșug pretutindeni - acela era ochiul protector al lui Island, căci a sa inimă bună nu putea accepta să vadă oamenii suferind din cauza fratelui său mai mare sau al tatălui său și el era în stare să se sacrifice pe sine doar ca alții să nu fie sacrificați. Iar a lui bunătate a fost mereu binecuvântată de ceruri și onorată de oameni, care-i cereau lui Haos să-i dea Regelui Iernii Eterne viață lungă, gânduri bune și prosperitate, iar răul să nu poată nicicând păși granițele acelui regat.

La început, Island și mama sa erau singuri în această bătălie, dar după nașterea lui Boor ei au simțit că se apropia o nouă eră de acele pământuri, dar și de întreaga planetă de fapt, căci Inlan Diar a văzut în palma nepotului său un mare viitor: v-a fi numit cândva Zeul Vânturilor și v-a fi nemuritor, iar asta o făcu absolut fericită.

Boor fusese binecuvântat de asemenea cu puterea vânturilor, în ciuda faptului că era pe jumătate născut din oameni. De asemenea putea controla suflarea aerului și temperaturile și de asemenea putea decide dacă vânturile v-or binecuvânta pământurile sau le v-a blestema, căci Boor putea vedea dacă cei ce trăiau pe acele pământuri fuseseră buni sau de partea răului. Când crescu însă, sufletul lui se înverșună împotriva oamenilor, care începură să-l numească Mongrel, datorită naturii sale umane împletită cu putere, iar asta îl obligă să-și arate și partea întunecată a sufletului.

Un mare uragan căzu peste satele și micile orașe, care înconjurau regatul de gheață, înghițind totul în a sa pântecoasă ființă și lăsând în urma sa o priveliște de jale. Iar oamenii în sfârșit au înțeles că n-ar fi trebuit să-l supere pe fiul vremilor grele, căci acesta poate chema moartea și durerea în ale lor case, căci asta se întâmpla în acele momente: case distruse, animale pierdute, oameni fugind din calea Spiritului de coșmar și o mulțime de suflete pornite pe drumul spre Purgatoriu.

Dintr-un zeu alb, înalt, Boor s-a transformat complet într-un spirit rău: păr lung și negru, unghii ascuțite și în ale sale mâini apăru Imagus: cornul vânturilor.

Acest instrument magic avea două funcții: să seteze intensitatea vântului și să cheme norii pe cer, când natura ducea lipsă de ploaie.

„Mongrel,” șuieră înfuriat printre dinți Boor. „Astfel îmi spun pentru că am fost bun cu oamenii. O corcitură? Ei bine, atunci … dacă ei vor să-mi spună astfel, în loc să-mi arate respect, îi v-oi învăța atunci ce poate face ura lui Boor, mai ales când cineva îndrăznește să-mi declare război.”

O șoaptă, în limba antică, necunoscută a popoarelor de Gheață, se auzi de jur împrejur, dusă de rafalele puternice de vânt și de fulgerele apărute în zare. Astfel, la fel cum vocea lui Boor creștea în volum, la fel se întețea și vântul, devenind mai rece și mai aspru cu fiecare rafală, iar în Poiana Ahilarului deveni în genere năprasnic, formând o mare furtună de gheață și zăpadă, ridicând de la pământ tot ce întâlnea în cale.

Puterea uraganului nou format era controlată de respirația urii ieșită din trupul lui Boor: un fel de lumină albastră și neagră, împletită cu fum și colorată în lumini închise ce spintecau burduhanul greoi al spiralei amețitoare.

Cu palmele privind spre cer și privind la a sa capodoperă, Boor îl chemă la el pe Imagus, care luă trup solid din ceața împletită cu respirația lui Boor. Curând după aceea, Instrumentul Antic, atins gentil de degetele lui Boor, vibră ușor și produse un sunet lin care făcea vântul să se intensifice mai tare și mai tare, amenințând oamenii cu dispariția.

Dar lucrurile s-au schimbat în și mai rău, când ochii lui Boor au devenit roșii și, ducând cornul la gură, el începu să sufle cu putere, chemând în ajutor natura. Și natura nu întârzie să-și arate respectul față de Boor: nori grei, încărcați cu ploaie se adunară pe cer, mânați din urmă de vânturi reci, polare, care formau înăuntrul ființelor lor cețoase bucăți mari de gheață, iar când ploaia torențială se porni, acele bucăți fură aruncate spre pământ.

Acele bucăți mari de piatră întărită cădeau cu putere pe acoperișurile caselor. Sunetul auzit de localnici se simțea de parcă cerul se prăbușise peste al lor cămin și când primii stropi reci de ploaie le pătrunseră în case ei înțeleseră că ura zeilor era aruncate asupra lor.

Intensificându-și puterea, ploaia torențială distruse acoperișuri, pereți, bunurile oamenilor și-i forță într-un final să-și abandoneze casele și să se îndrepte spre pădure în căutare de adăpost, dar, în timp ce fugeau din calea urgiei, îndrăzniră să privească în spate și văzură cum diavolul, numit uragan, muta din loc case, copaci, drumuri, măturând totul în calea sa, la fel cum îi lua pe sus și pe cei ce nu reușiră să fugă din calea acelui monstru fără inimă.

Plânset și vaiet se instaură la marginea pădurii, căci inima nimănui nu putea rămâne împietrită în fața acestui prăpăd lăsat în urmă de ura lui Boor, mai ales că în acest prăpăd pierduseră avutul adunat o viață, iar mulți dintre ei își pierdură și oamenii dragi.

Femeile începură să plângă, tremurând cu întregul corp, vărsând lacrimi amare și cerându-i lui Boor să aibă milă de ei, căci comiseră un păcat mortal, dar zeul nu-i auzea în acel moment: căuta să se răzbune, încerca să-și răcorească focul inimii cauzat de ale lor cuvinte usturătoare aruncate fără a se gândi și Boor nu dorea să renunțe atât de ușor, dar … se văzu forțat să-și calmeze asprimea minții îndreptată asupra naturii auzind o dulce șoaptă la ureche și o mică mână albă i-o atinse pe a lui. Vocea aceea dulce era a unei copile ce șoptea: „tată, e timpul să te trezești!” și Boor o ascultă: se uită la acel copil și o văzu pe Bestla, privindu-l cu ai ei ochi albaștri, profunzi, îndemnându-l să se afunde complet în ei, iar acea privire inocentă alungă norii de pe cer și calmă prăpădul din jur, la fel cum calmă și inima lui Boor.

„Ți-ai răcorit acum sufletul?” îl întrebă fata, iar a ei privire pătrunse adânc în inima lui Boor, care se rușină că copila îl văzuse cum e la mânie.

„Sunt mereu calm, Bestla. Doar mă știi.”

„Desigur că știu. Mai ales după ce toți am văzut și auzit a ta „bunătate” numai ce” și ea întinse o mână în față, arătându-i tatălui ei ce lăsase în urmă a lui mânie.

„Ei bine, cred că am exagerat puțin,” murmură Boor în timp ce se scărpina în cap, simțindu-se neîndemânatic în fața copilei care-l certa cu a ei privire. Boor se simțea așa doar în preajma Bestlei, căci numai ea avea capacitatea de a-i controla „nebunia” în culmea ei, iar după ce norii grei de ploaie treceau, îl încălzea cu al ei zâmbet, îl calma și lucrurile reveneau la normal.

„Un pic, zici? Mi se pare mie că a-i cam încurcat un pic lucrurile, tată, căci al tău „un pic” numai ce a răsturnat patru orașe, a întors cu susul în jos jumate de pământ și a măturat totul în jur, cred că tot atâtea sate, pe cât orașe. Nu i-am inclus aici pe cei ce au intrat deja în Purgatoriu, să știi.”

Boor se aplecă nițel și-și privi fiica în ochi: „am cam exagerat, nu-i așa?” șopti el.

„Așa se pare, dar cum nu putem întoarce timpul, trebuie măcar să ne acceptăm greșelile, iar pentru asta am pedeapsa perfectă.”

„Oh, nu!” murmură Boor, căci cea „pedeapsă” era mereu aceeași - trebuia să se joace cu ea, cu cai de aer, și acest joc copilăresc nu-i ceva care-i place extrem de mult.

„Oh, da!” spuse fata încrezătoare și, apucându-l pe Boor de mână, îl trase după ea. Boor murmură ceva nemulțumit, dar decise să se conformeze și-și târî încet picioarele după ea, căci fata era micuță din fire, cu picioare și mai micuțe și dacă el ar fi mers la pas normal, cu siguranță nu ar fi putut ține pasul cu el.

„Și te numești Mago?” se auzi în spatele lor și din nou urme de mânie se văzură pe fața lui, căci cunoștea acea voce de femeie: era cea care-l numise „Mongrel” și din cauza ei se întâmplă acel prăpăd.

Un fluierat și Arion, calul alb, înaripat apăru alături de Boor și Bestla, coborând din ceruri. Boor o puse pe fată pe spatele calului și-i șopti lui Arion s-o ducă înapoi la castelul de gheață, iar calul doar dădu afirmativ din cap, ascultându-și stăpânul.

„Dar, tată,” încercă Bestla să se opună, dar când văzu ochii arzând de furie ai lui Boor, ea se prinse de coama lui Arion și el plecă în zbor.

Când Bestla și Arion erau deja departe, Boor se întoarse spre femeie, străpungând-o cu privirea.

„Nu ești decât un spirit nebun. Ai ucis atât de mulți doar pentru că unul te-a înjosit și asta doar pentru că ai putere,” îi vorbi femeia cu toată răutatea de care era capabilă a ei inimă.

„Nebun? Deoarece sunt puternic? Nu, am făcut asta ca să le amintesc oamenilor ce înseamnă să fii umil și astfel să fie în siguranță.”

„Noi numim asta „răzbunare,” și nu-i decât o explozie de emoții ale unui tip nebun, incapabil să-și controleze proprii demoni. Dar ce se putea aștepta de la nepotul lui Coallar și Ahi?! Ești același demon precum sunt ei.”

În spatele lui Boor, dintr-un mic vârtej de zăpadă, apăru Inlan Diar.

„Regină a Zăpezii,” spuse femeia și-și plecă fruntea, dar Inlan Diar nu privea deloc cu bunătate la femeie: era supărată și dezamăgită și, chiar dacă era total albă, a ei privire era întunecată din cauza furiei și decepției, căci încă odată muritorii, pe care ea-i ferise de ura soțului ei, o trădaseră și îi dezonorară nepotul.

„Sunt dezamăgită,” șopti Inlan Diar și vocea ei părea vocea unui copil supărat. „De ce ești aici, muritoare? De ce ai venit aici, chiar dacă știi ce poate face un zeu nebun?”

„Îmi cer iertare, Regină a Zăpezii, dar era necesar. O mulțime de oameni au murit din cauza lui,” spuse femeia și iarăși își plecă capul, privind în pământ.

„Din câte știu, nimeni n-a murit: mă refer că niciun suflet nevinovat n-a intrat azi în Purgatoriu.”

„Ce?” îndrăzni femeia să privească în ochii Reginei Zăpezii, dar imediat privi în altă parte, surprinzând privirea aspră a lui Inlan Diar, dar continuă să vorbească, de parcă mersese acolo să-i învinuiască pe alții și nu să-și accepte greșeala propriilor cuvinte. „Toți cei care au murit, din cauza urii zeului, erau oameni care meritau să trăiască.”

„Criminali … violatori … mercenari … hoți … aceștia-s oamenii „care nu trebuiau să moară” conform cuvintelor tale?” și vocea Reginei Zăpezii răsună de jur împrejur de făcu până și copacii să-și plece coroana.

„Toate creaturile vii merită să trăiască până când Moirae nu v-or tăia firul vieții lor. Suntem oameni, nu făpturi cu puteri magice, dar suntem obligați să facem față urii unui zeu nebun. De ce? De ce ar trebui să suferim?”

„Și iarăși nu simți remușcări pentru ale tale ofense. Atunci nu-mi dai nicio șansă, muritoare. Privește-mă!” îi ordonă ea și femeia o privi și, parcă mișcată de o putere nevăzută, Inlan Diar bătu din palme și femeia se transformă într-o statuie de gheață, pe care o sabie apărută de nicăieri o sparse în mii de bucăți ce în contact cu zăpada se topi și doar al ei plâns se m-ai auzea în jur.

„Ai fost răzbunat, Boor, dar niciodată să nu mai faci ce ai făcut astăzi. Am pedepsit această muritoare pentru a ei îndrăzneală, dar nu v-oi m-ai accepta nicicând o astfel de greșeală din partea ta precum s-a întâmplat astăzi. Chiar dacă ești făcut din sângele și carnea mea, al meu suflet e cu ei: chiar de-s nebuni și chiar de-s răi,” și ea plecă, dispărând după ce un Portal Secret de gheață apăru în fața ei.

Curând, poiana fu înconjurată de mulți alți fluturi albi: semn că ura lui Boor trecuse și resentimentul lui pentru oameni dispăruse, iar a lui binecuvântare a naturii arăta încă odată unicitatea sufletului lui și faptul că lumea nu ar trebui nicicând să-și piardă speranța.

***

„Cine ești tu?” o întrebă Bestla pe Samaya, când o văzu pe ea și pe Fenrir la intrarea în Palatul de gheață.

Ambii pui de lup priviră uimiți la acea mică prințesă albă care era încă călare pe calul alb, înaripat, dar Bestla văzu ceva în ei ce-i atrase atenția și când Arion îngenunche ea coborî imediat și se apropie de Samaya și ambele copile se privire adânc în ochi, căutând ceva în ei.

„E o oglindă acolo … în a ta privire … o lume de oglinzi,” Samaya șopti, încă oglindindu-se în privirea Bestlei.

„Ce fel de oglindă?” întrebă Fenrir și făcu câțiva pași spre fete, încercând să vadă același lucru ca Samaya, dar spre surprinderea lui se lovi brusc cu nasul de un perete de sticlă și oricât nu l-ar fi împins sau lovit cu pumnii, nu putu trece. „Și asta? Ce-i asta?” întrebă el, continuând să lovească sticla, dar nimic nu se întâmplă nici când el își încruntă fruntea și-și folosi puterea de care era capabil în acea vreme.

„Nu v-a funcționa,” auzi băiatul în spatele lui și când se întoarse, îl văzu pe Arion, care se transformase din cal înaripat într-un frumos tânăr de aproape 25 de ani, cu păr lung și alb ca al Bestlei și piele la fel de albă, dar totuși Arion avea ceva diferit: avea ochi verzi.

„Wow… ești … uman?” se bâlbâi băiatul, văzându-l pe Arion apropiindu-se și zâmbindu-i.

„Ei bine, uman-uman nu-s, dar arăt ca unul. Sunt Arion, calul alb, înaripat al vânturilor.”

„Tu ești cel care controlează curenții de aer?”

„Nu. Acea putere o are doar zeul Boor, iar eu sunt al lui ajutor. Apar atunci când e necesar să mut norii din loc și să alung ploile torențiale, căci nu toate ploile binecuvântează Pământul.”

„Ești Soan atunci. Protectorul Vieții pe Pământ.”

„Văd că Dike te-a învățat bine despre puterea Spiritelor pe acest Pământ.”

„Și nu doar asta. Mi-a spus o mulțime de povești despre tine și zeul Boor, despre regele Island și Regina Zăpezii, dar nu am știut niciodată că tu ești o formă vie. Am crezut că ești doar o umbră așa cum te-a văzut Samaya în visul ei. Așa-i Samaya? Samaya? Unde ești?” întrebă el, întorcându-se spre fete, dar nu văzu decât două statui de gheață, înconjurate de pereți de sticlă, asemeni oglinzilor, care erau menite să le protejeze.

„Se v-or întoarce curând. Sunt în lumea Bestlei - pe tărâmul Oglinzilor de Lumină.”

***

Samaya privi uimită la acea lume de poveste în care se afla acum cu Bestla. Arăta de parcă milioane și milioane de mici oglinzi ar fi creat acea lume și unde doar un Spirit al Oglinzilor precum era Bestla ar fi putut trăi.

Nu era acolo nicio casă sau creatură vie, dar era multă natură în jur, de asemenea creată din mici bucăți de oglindă și doar prin mijloc, traversând acel târâm în formă de zig-zag se afla un râu cu ape străvezii.

„Bun venit în lumea mea,” spuse Bestla în timp ce se așeza pe o piatră albă, de lângă pârâu.

„E atât de frumos,” șopti Samaya.

„Nu-i așa?! Eu am creat asta. Când eram încă mic copil.”

„Și cum ai făcut asta? Din câte știu nimeni nu are astfel de puteri încât să creeze noi lumi în astă lume.”

„Eu însă am făcut-o. Nu știu cum, dar am făcut-o și asta desigur mi-a minunat și familia care nu se așteptase niciodată ca al lor urmaș, fiica unui Mistic Spirit al Apelor și un Zeu al vânturilor să aibă o astfel de putere. Dar se pare că sunt mai mult decât singură știu.”

„Mama ta e un Spirit al Apelor?” întrebă Samaya și se așeză lângă Bestla.

„Da. O poți vedea. E acum acest mic pârâu pe care-l vezi aici. De fapt am închis-o în a mea lume și am transformat-o în acest pârâu.”

„Ai închis-o? De ce?”

„Pentru că fusese posedată de demonii unchiului Ahi și încercase să mă omoare.”

„Dar … dacă fusese vrăjită doar … de ce nu ai rupt pur și simplu vraja?”

„Pentru că un Spirit al Apelor niciodată nu se vindecă. Dacă sunt vrăjiți sau posedați de demoni, atunci rămân astfel pe veci și dacă a lor putere crește, atunci trec de partea răului și nimeni nu-i poate învinge.”

Bestla se ridică în picioare și se apropie de pârâu. Pe urmă, se ghemui lângă el, jucându-se cu apa. „Știu că sună crud, dar am salvat-o astfel și poate fi cu mine… mereu.”

„Aș fi vrut să am și eu o astfel de putere,” șopti Samaya.

„De ce? Ai fi vrut și tu să închizi pe cineva într-a ta lume?”

„Pe mama. A murit acum patru ani și tot a fost ucisă de un spirit rău, dar …” și fata se apropie de Bestla și-i atinse mâna. „Cred că avea ceva al tău acel rău.”

„Poate că eu am ceva de-al său. Sunt mai tânără, îți amintești? Și ai dreptate: acel demon e Mannar, fratele bunicului Island.”

„Dar…”

„Cum de știu asta? Am văzut-o în ochii tăi, Samaya, căci tu ai puterea de a arăta altora destinul tău, dacă-ți dorești asta și de asemenea să citești alte destine în priviri străine.”

„Destinele altora? Cum?”

„Ești un „ulcior”. Unul binecuvântat și destul de mare încât să „înghită” memoriile altora în el și astfel să adune putere: pentru ei sau împotriva lor. Vino! Apropie-te! Îți v-oi arăta” și Bestla atinse suprafața apei, transformând-o într-o oglindă.

Samaya se apropie și putu vedea în acea oglindă tot ce ea văzuse până atunci reflectat pe acea apă, dar acolo mai era ceva: memoriile lui Mayar, ale tatălui său și al tuturor celor pe care vreodată îi văzuse.”

„Nu poate fi. Eu niciodată nu am văzut amintirile altora.”

„Pur și simplu nu-ți amintești. Doar amintirile lor au intrat în „ulciorul” tău, căci amintirile mereu caută un loc binecuvântat unde să se ascundă, iar tu ești perfectă pentru asta.”

„Dar … nu am văzut ale tale amintiri acolo. De ce?”

„Căci eu sunt o oglindă și oglinzile doar reflectă chipurile altora, dar niciodată nu arată lumii ce se află dincolo de ele. E ca gheața. Ai văzut vreodată a ta față într-un țurțur de gheață?”

„Nu. Niciodată. De altfel, e prima oară când mă apropii atât de mult de gheață, de zăpadă și tot pentru prima dată am simțit ce înseamnă asprimea vremii. De acolo, de unde noi venim, nu-i atât de rece ca aici.”

„Atunci, bun venit în lumea reflecțiilor mele, Samaya. Din ce văd ești cea care trebuie să-mi stea alături și împreună să învățăm să luptăm împotriva răului care ne pândește și cred că în tine v-om descoperi de asemenea o mare putere.”

Palma Bestlei, îndreptată în sus, fu întinsă spre Samaya, dar micuța lupoaică ezită pentru câteva clipe: era speriată - de ea, de lume, de ce se poate întâmpla, dar ceva în interiorul ei îi spunea să aibă încredere în acea micuță prințesă ca zăpada și după ce atinse palma ambele se întoarseră în lumea reală.