Un plăcut șipot de apă curgătoare se aude nu prea departe de drumul pe care înaintează vulpile roșii. Peste tot în jur se vede o haină caldă de zăpadă albă acoperind respirația solului obosit, dându-i răgaz să-și recapete forțele pentru o nouă primăvară ce se apropie de acele locuri cu pași rapizi.

„E încă destul de rece,” murmură Inmar, privind împrejurimile și, ridicându-se pe picioarele din spate, se transformă din nou în om. „Cred că curând v-a fi aici o mare furtună, dar nu înțeleg de ce. Tu ce crezi, Samaya?”

Privind în urmă, nu văzu mica vulpe roșie, care de obicei mergea la câțiva pași în spate, și Inmar începu să se alarmeze. „Samaya? Samaya! Unde ești?” strigă ea, scrutând zările.

„Nu-ți fie teamă, Inmar! S-a oprit iaca pe roca de colo, de unde valea poate fi văzută,” îi spuse o altă vulpe și trecu pe lângă ea. „Vă v-om aștepta în locul obișnuit. Nu întârziați!”

Inmar dădu din cap afirmativ și, la pas lent, începu să coboare panta. După vreo două sute de metri de coborât o văzu pe fată, în trupul vulpii, adulmecând orizontul. „Nu-mi place mie locul ăsta,” murmură fata, cu neplăcere. „Aș fi preferat să fi rămas în pădure. Cel puțin acolo nu se simte răceala asta aspră.”

Inmar nu spuse nimic și, apropiindu-se de fată, privi și ea valea. „Nici mie nu-mi plac schimbările, Samaya, dar de data asta e necesar.”

„Pentru cine?” și o scurtă liniște se lăsă între ele. „Și … încetează a-mi m-ai spune „Samaya.” Numele meu e Mayar. Sunt sătulă să tot aud numele ăsta tot timpul. Nu-i numele meu și nu a fost vreodată.”

Inmar o privi pe fată și o văzu supărată, de parcă auzind numele „celeilalte” era ceva ce-o înnebunea, dar ce o uimi pe Inmar cu adevărat era faptul că fata-și amintea adevăratul ei nume. Ea știa, cel puțin din auzite, că cei care l-au văzut măcar odată în viața lor pe Mannar, înnebuneau și nu-și aminteau nicicând despre vechea lor viață. Dar acum, cu Mayar, era diferit se pare. „De unde a-i auzit acest nume - Mayar?”

„De ce ar fi trebuit să-l aud de la cineva? E numele meu de când m-am născut și mi l-a dat mama. Adevărata mea mamă.”

„Îți amintești al tău trecut? Chiar după ce…”

Fata s-a uitat la ea și a râs. „De ce să nu-mi amintesc cine sunt? Sunt o fantomă sau ce? Ori, poate am murit și eu nu știam despre asta?”

Inmar privi țintă în ochii lui Mayar, dar nu putu vedea nimic din al ei trecut sau viitor. „Oh, un iepure,” șuieră fata fericită printre dinți, dar nu-l putu fugări, căci Inmar o forță să-și ia forma umană, atingând-o pe umăr și un val de aer cald îi intră adânc în piele. „Nu-i corect așa, Inmar. Puteam să…”

„Știu că-l puteai prinde cu ușurință, dar e timpul să mergem mai departe. Urmează-mă!” și Inmar părăsi prima locul.

Fata continuă să privească țintă spre iepure, care brusc îi arătă coada și intră în a lui căsuță, iar Mayar doar murmură nemulțumită: „ce pierdere! Și arăta atât de apetisant,” și, întorcând spatele iepurelui, care-și ivi botul din ascunziș, mirosind zarea, fata se îndepărtă de acel loc.

***

Spre vârful muntelui e chiar mai rece decât mai înainte, iar această asprime a vântului, încărcat de fulgi de zăpadă, se lipește repede de blana vulpilor, care înaintează cu greu prin vifornița pornită de nicăieri.

Numai una dintre ele se opri locului și mirosi zarea: „v-a fi o noapte grea!” spuse ea și, după o ușoară explozie de aer, își recăpătă forma umană. E o femeie în vârstă, de vreo 60 de ani, dar care încă-și păstrează forma de odinioară, căci deși arată de parcă ar fi trecut prin multe greutăți și bătălii, lumina ochilor ei încă încălzește. Are păr lung, blond, chiar dacă culoarea blănii ei e de un roșu întunecat și ai ei ochi au de asemenea o nuanță de roșu întunecat în ei, un semn că această vulpe nu-i una ca celelalte, dar are în interiorul ei o mare putere.

„Ce-i în neregulă, Anaya? Se apropie ceva de noi?” o întrebă Inmar pe bătrână, când se apropiară cu Mayar.

„E vântul. Nu-mi place a lui miros. E prea aspru și am sentimentul că la noapte v-a fi viforniță mare și că totul în jur v-a fi acoperit cu gheață. Nu-mi place locul ăsta. Simt prezența cuiva aici, dar a cuiva care nu-i de partea noastră.”

„Island!” vorbi Ahi vulpii, ieșind dintr-o grotă apărută de nicăieri în peretele abrupt al muntelui și șirul de vulpi deodată se opri. „Fratele meu mai mic încă urăște când cineva intră pe al lui teritoriu fără voie … cred că acest gând îi dă multe bătăi de cap.”

„Frate!” șopti Inmar, plecându-și ușor capul. „Am crezut că ești departe de aceste locuri și că nu te ve-i întoarce mai devreme de trei luni.”

„Și aveai dreptate! Am fost pe Pământurile Nordice ale oamenilor, dar nu mi-a plăcut a lor mâncare și m-am întors,” glumi Ahi, dar nimeni nu râse la a lui glumă. „Cred că-s bătrân deja, de nimeni nu mai râde la glumele mele. Ce păcat!”

„Atunci ar trebui să înveți glume mai bune,” îl zădărî Mayar, care era singura care îndrăznise să-l privească pe Ahi în ochi, în afară de Inmar și Anaya, desigur. Celelalte vulpi priveau în pământ, de parcă s-ar fi temut de el, dar când Inmar îi strigă fetei să-și plece capul, Mayar și-l ridică și mai mult, de parcă l-ar fi provocat pe Ahi.

Vrăjitorul Pietrelor Negre, cum era Ahi cunoscut de alții, făcu câțiva pași spre fată, încercând să vadă ceva în oglinda ochilor ei, dar se strâmbă când nu văzu nimic. „Interesant!” șopti el. „O creatură care are capacitatea de a-și ascunde atât trecutul, cât și viitorul de mine. Nimeni altcineva nu a mai fost în stare să facă asta mai înainte. Dar, cum poți face tu asta?” și el deodată se aplecă în fața ei, dar fata nu se sperie și nici nu se mișcă din locul ei. Ea doar privea cu dispreț la acel tip bătrân și nebun care încerca s-o „citească” ca pe o carte cu a lui privire de cărbune, iar pentru că găsise imposibil de făcut acest lucru strâmba acum din nas, iar fetei acea „strâmbătură din nas” nu-i era deloc pe plac.

„Ve-i mai sta mult așa?” îl întrebă fata cu ironie. „Dacă da, mai bine merg să mă plimb,” dar când să treacă pe lângă el, Ahi o prinse brusc de încheietura mâinii stângi, iar ea se transformă într-o statuie neagră, de gheață, dar prin interiorul căreia curgea rapid sângele, de parcă Ahi ar fi încercat să citească puterea ce trecea prin el.

„Frate,” șopti Inmar, speriată. „E doar un copil. Nu…”

„Shh, liniște!” ordonă Ahi și, mișcându-și mâna pe deasupra corpului lui Mayar, fără să-l atingă, formă în jurul ei un curent de aer negru care ieșea din ea, formând în fața lui Ahi, la vreo doi metri distanță de el, o oglindă ovală, în care de obicei el reflecta amintirile sufletelor. Acum însă acea oglindă reflecta doar un vid negru și nimic mai mult.

„Urmează-mă!” îi ordonă el lui Inmar și ea se supuse și ambii trecură prin oglindă și ajunseră în mijlocul unei păduri, cufundată în întuneric. Inmar însă mergea la o distanță rezonabilă de el.

Pădurea, prin care ei treceau, era complet moartă: trunchiurile, frunzele, ramurile, până și rădăcinile aeriene văzute la unii copaci respirau a moarte. La fel se întâmpla și cu copacii mai tineri care parcă încremeniseră, căpătând o nuanță maro închis și „înghețaseră” în a lor creștere.

„Ce fel de pădure este asta?” întrebă Inmar.

„Lumea interioară a lui Mayar,” răspunse vrăjitorul și, de parcă ceva i-ar fi atras privirea, se apropie de o scorbură a cărei intrare era acoperită cu pânză de păianjen. Aplecându-se în fața scorburii, Ahi întinse mâna în față: pe a lui palmă apăru o mică candelă și el arse pânza de păianjen cu al ei foc. Apoi, când vizibilitatea era bună, apropie lumânarea mai de interiorul scorburii și ambii văzură înăuntrul ei, o Mayar de 5 ani, ghemuită într-un colț, plină de sânge și tremurând complet din cauza fricii. „Acum înțeleg de ce a ei lume e ascunsă de mine. Ea a „înghețat-o,” și el rânji. „De asta nimeni nu-i vede trecutul și n-o să-i cunoască vreodată viitorul.”

„A înghețat-o? Dar … cum? Am crezut că doar un Mago Negru poate face asta.”

„Și … ai dreptate. E al meu copil, nu-i așa?” și Ahi privi cu ură spre Inmar, care începu să tremure de frică, evitând a lui privire. „E copilul meu, pe care l-am avut cu Morena. Dar am crezut că acel copil a murit la câteva zile de la naștere. Ce mai ascunzi de mine, tu, vulpe șireată?”

O mișcare rapidă a mâinii și Ahi era chiar în fața lui Inmar, strângând-o de gât și ridicând-o de jos, de parcă ar fi fost ceva extrem de ușor. „Ai spus că a murit. Ai spus că ambele au murit. De ce m-ai mințit?”

„Nu te-am mințit, frate! Nu te-am mințit! Crede-mă!” strigă Inmar și începu să se lupte să se elibereze. Nu pot respira, Ahi! Te rog! Nu pot respira!”

Urlând ca nebunul, Ahi o aruncă înspre un copac, pe care trupul ei îl lovi cu putere, iar până ea-și veni în fire, el reuși să se aprindă și să se stingă de trei ori. „Toată lumea mă minte, zilele astea. De ce? Arăt eu ca un prost sau ce?” și iar se puse în pirostrii în fața femeii, care se trăgea în spate. „Spune-mi Inmar, spune-mi surioară, ce m-ai ascunzi de mine?”

„Mannar! Al nostru frate a transformat acest copil în ce e azi! Nu știu de ce sau cum, dar a găsit casa Morenei și a făcut din acest copil sclavul lui Eris … a ei formă umană. Și…!

„Și…”

„Are în mijlocul frunții, între coarne, un diamant negru și în acel diamant se reflectă mereu chipul lui Eris. L-am văzut odată. Când a ucis acea femeie la râu.”

„Femeie? Ce femeie?”

„Soția lui Dike! Ea a încercat atunci să-i scoată diamantul de pe frunte și atunci s-a arătat chipul lui Eris în el. După asta Mannar a transformat copila în copia fiicei lui Dike.”

„Gemene-forme!” șuieră Ahi printre dinți și, ridicându-se în picioare, se holbă în jur. „Acum înțeleg de ce Mannar se ascunde mereu de mine și nu-l pot găsi nicăieri.”

„Nu se ascunde. El nu-și amintește cine e și a lui viață anterioară.”

Ahi se întoarse ușor spre a lui soră și privi curios spre ea, dar privirea ei nu mințea, la fel cum nu mințea reflecția feței ei. „Interesant! Interesant!” murmură Ahi, căci știa prea bine caracterul surorii sale mai mici, căci o văzuse crescând, după ce tatăl său abuzase de o muritoare, pe Câmpia Spiritelor, de lângă Pădurea Kiago și că după ce Inmar se născuse, a ei mamă se aruncă în râu. Ahi fu cel care salvă fata și o ascunse de ochii lumii, transformând-o în vulpe roșie și-i dădu puterea să controleze mințile altora.

„Mannar are deja o putere mult mai mare decât a noastră sau a lui Island și Inlan Diar. A primit-o în dar de la Eris, cu venirea diamantului negru pe pământ și toți cei care-l întâlnesc își pierd mințile sau uită cine au fost, dar asta nu i s-a întâmplat lui Mayar. Ea-și amintește totul și știe că a fost un copil obișnuit înainte de a fi o vulpe roșie.”

„Interesant. Continuă!”

„La vârsta de cinci ani, Mayar a început să simtă gustul dulce al sângelui. Atunci ea a ucis toți puii din sat și i-a lăsat pe săteni la mila soartei, în prag de iarnă, dar nu a făcut asta din proprie dorință, căci Mannar nu doar îi controlează mintea, dar și vârsta: cu toate că e mai mică ca fiica regelui lup, cu aproape cinci ani, ele arată la fel, de parcă ar fi fost născute în aceeași zi. Și … dacă reușește până la urmă să ia puterea de la acest copil atunci v-a fi invincibil.”

„Nimeni nu e invincibil, Inmar și tu știi asta. Dacă o astfel de putere se v-a naște vreodată, Haos sau Copacul Sfânt v-or aduce la viață o putere similară, egală, care să poată face față acesteia. Probabil că oponentul lui Mannar e născut deja.”

„Copia lui Mayar!”

„Ba nu. Mayar e copia acelei fete, iar asta mă preocupă deja pe mine, pentru că … simt că poate fi folosit împotriva noastră.”

Inmar se ridică în picioare și se apropie de Ahi, care voia să plece și, atingându-i mâna, îl forță să stea locului. „Ce dacă nu e așa cum crezi? Ce dacă Mayar arată astfel, deoarece Eris a citit soarta celeilalte și vrea astfel să le unească puterile care s-o readucă la viață?”

„Nu știu motivul pentru care Mayar arată astfel, dar știu că se apropie un război care ne v-a implica pe toți și că trebuie să ne pregătim pentru asta. În special trebuie s-o pregătim pe ea,” și el arătă spre scorbura în care stătea ascunsă Mayar.

„Dar…”

„Să mergem, Inmar! Știi că acel copil nu poate sta „înghețat” pentru mult timp sau fantomele trecutului ei o v-or înghiți de tot, iar asta e ceea ce-mi doresc cel mai puțin: să pierdem a ei putere.”

Oglinda se sparse în mii de bucăți când Ahi și Inmar ieșiră din pădure și Mayar se trezi brusc din al ei somn, încă privind înainte și, nebănuind nimic, își continuă drumul, urmată de Anaya, la comanda lui Ahi.

***

„Cine-i acel bărbat?” o întrebă Mayar pe bătrâna vulpe, pe care o urma asemeni unui cățeluș fidel.

„Ahi, Vrăjitorul Pietrelor Negre. El are în puterea sa controlul vechilor timpuri și asta-i dă dreptul să le folosească în favoarea sa, precum și puterea a orice e de culoare neagră. În special, această putere este luată din adâncile tunele subterane săpate de gnomi, dar de asemenea a învățat să se umple cu putere luată din șoapta naturii scăldată în noapte, dar și din natura moartă din jur, care se înnegrește în timp ce puterea vieții o părăsește și astfel toată lumea se teme de el.”

„Dar … cum de știi atât de multe despre dânsul?” întrebă Mayar, în timp ce înaintau printre copacii din vârful muntelui, total acoperiți de zăpadă și gheață și arătând de parcă ar fi fost acoperiți în totalitate cu vopsea albă pe o pânză neagră, ce se m-ai zărea pe alocuri.

„Pentru că-l știu de când m-am născut. De fapt de când m-am renăscut. Mi-au povestit alții despre a lui putere și că nimeni n-ar trebui să încerce vreodată să-l aibă de dușman sau v-a fi pierdut. Și de asemenea, Ahi e fratele lui Inmar.”

Mayar se opri deodată, privind țintă la Anaya. „Inmar are un frate? Am crezut că nu-i iubită și nu iubește pe nimeni în astă lume.”

Anaya doar zâmbi și, transformându-se iarăși în vulpe, se așeză pe zăpadă, iar a ei coadă lungă și roșie se așeză ușor deasupra zăpezii, de parcă ar fi încercat s-o protejeze cu a ei blană. Apoi, Anaya privi la monstrul alb ce se întindea până în zare. Curând după aceea, Mayar se transformă și ea în vulpe și se așeză alături de Anaya: două vulpi - un pui și un adult privesc zarea cu urme negre pe ea din cauza trunchiurilor copacilor care se zăresc printre zăpada groasă pusă pe ei, de parcă i-ar fi îmbrățișat pe bătrânii și înțelepții copaci.

„Inmar e cea mai tânără dintre cei patru copii ai lui Coallar: regele Minelor de Cărbune, aflate adânc în pântecul acestui munte. De fapt, nimeni nu știe când Coallar a fost născut pe acest pământ sau care-i este istoria, dar toată lumea-l știe de rege nebun, ce aduce mult rău în jur.

Și … mulți au suferit de pe urma lui. În special gnomii, care la început ascultau ale sale porunci. Dar când regele și-a pierdut complet mintea, gnomii s-au răsculat, au părăsit minele de cărbune și s-au mutat în adâncurile munților Sudici, acolo unde au pus bazele unui nou regat: Strălucirea Diamantelor cum mai este cunoscut astăzi, dar al lor nume antic e Adamant Sheen.

Al lor rege este și a fost Shalamar, singurul gnom care a băut vreodată din Izvorul Vieții și a devenit nemuritor, după ce a ajutat-o pe Gaea să aducă la viață izvoarele subterane ce binecuvântează acum natura în jur.

Dar norocul avut de Shalamar și al său regat de a o întâlni pe Mama Pământ nu era ceva ce Coallar putea accepta, așa că el a decis să-i îngenuncheze și să-i readucă la minele de cărbune. Din această cauză, regele cu Inima Neagră întâi a întâlnit-o pe Tenebre, titanida Fricii și l-au avut împreună pe Ahi. Dar cum un singur fiu nu a fost de ajuns pentru Coallar el s-a uitat după o altă soție: Inlan Diar și cu ea l-a avut pe Island, dar în același timp Tenebre a m-ai născut un fiu - pe Mannar, demonul focurilor. Cu toate acestea Coallar l-a iubit numai pe al său ultim fiu, pe Mannar, în timp ce pe ceilalți doi i-a prigonit și i-a înjosit mereu.

Spre deosebire de ceilalți doi fii ai lui Coallar, Island a moștenit inima bună a mamei sale și când Coallar l-a rugat să-l ajute în războiul cu gnomii, regele Gheții a negat și s-a alăturat mamei lui și de acolo, din al lor regat de gheață, ei mereu au încercat să-l înfrângă pe Coallar, care era înverșunat împotriva lumii. Dar ei au eșuat, căci Ahi a fost de partea tatălui, iar din cauză că puterile Regatului Subteran și al celui de Gheață erau egale, niciunul din ei nu a putut înclina Balanța Puterii de partea lui. Dar în timp și Ahi s-a îndepărtat de al lui tată, datorită preferinței lui Coallar pentru Mannar, iar Island … el a avut alte lucruri pe cap și l-a lăsat în pace pe Coallar, chiar dacă nu l-a scăpat nicicând din ochi.”

„Și Inmar, a cui fiică e ea: a lui Inlan Diar sau a lui Tenebre?”

„A niciuneia dintre ele, după cum am m-ai spus. Ea e fiica unei muritoare pe care Coallar a avut-o fără voia ei și care apoi s-a aruncat în apele râului și și-a încheiat socotelile cu viața.”

„Și, cum v-ați întâlnit voi două și cum de ea a devenit o vulpe roșie, dacă era fiica unei muritoare?”

„Aici te greșești. Ea mereu a fost o vulpe roșie, de când am cunoscut-o. Nu pot explica cum dintr-o muritoare și un rege a Cărbunelui s-a născut o vulpe, dar e adevărul pur, fiica mea.”

Anaya păstră liniștea pentru o vreme și-și închise ochii, încercând să ajungă la fundul sacului cu amintiri. Apoi, încă ținând ochii închiși își continuă povestea: „am întâlnit-o când era încă recent născută. Mi-a fost adusă de Ahi, când m-a întâlnit într-o zi la râu. Mi-a spus că a găsit-o în zăpadă, mai mult moartă decât vie și mi-a dat-o mie s-o cresc și să am grijă de ea. Și am acceptat această creatură de parcă era a mea fiică, căci mereu mi-am dorit un copil, dar se pare că viața nu mi-a dat un astfel de cadou sau cel puțin eu nu-mi amintesc despre asta. Și era atât de mică atunci, atât de neprotejată și astfel mi-a furat inima.”

„Mie încă mi-i dor de mama,” șopti Mayar și ale ei cuvinte răsunară trist și dulce în respirația ritmică a liniștii din jur. „Dar, când am văzut-o, atunci când am trecut prin sat, nu m-am putut apropia și-o îmbrățișa.”

„De ce?”

„Pentru că știu că nu mă v-a accepta în totalitate așa cum sunt acum, așa cum a fost forțată și să renunțe la mine, tot fără voia ei. Și, deși ne este atât de dor una de cealaltă, ne putem întâlni și îmbrățișa numai în vise și-n amintiri,” și Mayar se ridică de jos și o luă înapoi spre noul loc de trai al vulpilor roșii, lăsând-o pe bătrâna Anaya în același loc, scrutând zarea.

„Sărman copil. A avut o atât de crudă soartă în trecut și un viitor atât de amar de îndeplinit, chiar dacă n-a ales asta de una singură. Dar … e al tău destin, copila mea, căci fiind moștenitorul lui Coallar ai în a ta putere să decizi și soarta regatului său și chiar asupra vieții și a morții copiilor regelui cărbune.”

Mayar se îndepărtează de acel loc, tot mai mult și mai mult, fără să realizeze de fapt că stătuse alături și vorbise cu o fantomă care era văzută numai de trei persoane ale grupului lor: Inmar, Ahi și ea și motivul acestui fenomen era necunoscut lor. De fapt era necunoscut lui Mayar și Inmar, că Ahi știa prea bine a fantomei Anaya istorie.