Muzica populară a Regatului Noear se aude în Grădinile Palatului, făcându-i pe invitați să sară pe ale lor scaune, cuprinși de o imensă dorință de a dansa.

Peste tot în jurul ringului de dans e forfotă mare, căci toată lumea încearcă să prindă un loc printre primele rânduri și să aibă o mai bună vizibilitate a locului unde șade minikinul care-i învață pe oaspeți dansul specific tradițional Noear.

„Un pas înainte … două sărituri în dreapta … un … doi … trei pe loc și ne mișcăm stânga-dreapta,” strigă „profesorul,” în timp ce dansa, înfierbântat de muzica care răsuna tare și odată cu el, toți cei prezenți pe ringul de dans, încercau să devină cei mai buni elevi posibili.

„E o vedere atât de plăcută,” îi spuse Odin Gaeiei în timp ce înaintau cu pas lent printre mese, la care doar câțiva oaspeți mai stăteau așezați.

„La fel cred și eu,” răspunse titanida și zâmbi cu bunătate, văzând un mic minikin, încă copil fiind, fugind prin fața lor. „Ce se aude despre Dike? V-a veni la petrecere?”

„Din câte știu era ocupat cu altceva, dar cred că vine. Trebuie de altfel. Știi relația strânsă pe care o are cu regina și v-a fi o ofensă enormă pentru Regina Noea dacă nu apare.”

„Ei bine, acest „trebuie să vină” e doar o adunătură de cuvinte și o știi și tu. Nimeni în ziua de azi nu-i obligat să vină dacă are altceva de făcut.”

„Vino la dans, Mamă Pământ! Hai, vino, vino pe ringul de dans!” o ea-minikin insistă, apucând brațul Gaeiei și trăgând-o spre gloata care dansa. Gaea însă zâmbi, se aplecă ușor spre ea și-i spuse cu voce duioasă: „Poate mai târziu. Acum e prea aglomerat și tu știi că eu nu iubesc când e îmbulzeală.”

„Dar…” încercă tânăra minikin să insiste, dar văzând-o pe Gaea dând din cap că nu, oftă ușor și-și târî picioarele înapoi spre ringul de dans.

„Mi se pare că ai fost mult prea dură, numai, ce, Mamă Pământ,” și Odin zâmbi, când o văzu pe Gaea străfulgerându-l cu privirea. „Ce?”

„Continui să-ți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala, Odin, iar asta nu-i bine deloc. Nu-i bine deloc.”

„Încercam doar să te fac să te simți mai bine, dar se pare că ai înțeles greșit intenția mea. Cum faci de obicei.”

„Acum e vina mea?” întrebă Gaea, dar imediat a observat că de fapt singură zâmbea. „Da, da, știu la ce te gândești acum, dar n-o să meargă. Nici măcar nu încerca.”

„De ce nu? V-a fi amuzant.”

„Fă-o! Dacă ții cu tot dinadinsul să petreci o altă eternitate în Deșertul Uitării, titane. Uiți de ce sunt în stare când sunt supărată.”

„Da știu eu, știu … ultima dată când te-am supărat am colindat pădurile în pielea iepurelui timp de trei luni. Nu, mulțumesc, la astfel de noi experiențe. Să mergem mai bine spre balconul cu lilii! Cred că o v-om găsi pe Regina Noea acolo și o parte din Consiliul Bătrânilor.”

Gaea doar dădu din cap afirmativ și porniră spre vest, unde se presupunea a fi gazda. Dar, când trecură prin dreptul pădurii, ambii îl văzură pe Baradar ieșind dintre copaci și ceva-i prinse privirea titanidei, de-o făcu să se oprească în loc și să-l privească țintă pe minikin.

„Ce-i în neregulă?” o întrebă Odin.

„Strălucirea Umbrelor! Simt prezența Moirae aici.”

„Moirae? Nu poate fi. Știi că ele…” dar Odin deodată se opri, se lăsă pe spate și, închizând ochii, începu să plutească în aer.

„Yggdrasil. Ești aici?” șopti Gaea, închizând ochii și atingând palmă de palmă, într-o rugăciune.

„Da, Mamă Pământ, sunt aici,” auzi Gaea răspunsul Copacului Sfânt, dar el nu-și făcu apariția în grădini. „Sunt aici. Moirae. Știu că și tu le-ai simțit prezența.”

„Da, Yggdrasil. Am simțit-o, dar nu înțeleg de unde vine.”

Minikinul. A băut din apa Sfântului Izvor, dar avea în acea esență un blestem.”

Ochii lui Haos apărură deasupra Palatului și priviră cu grijă în jur, de parcă ar fi căutat ceva sau pe cineva.

„Gaea-și deschise ochii și privi spre cei doi ochi de foc deasupra Palatului. „N-am știu că și Părintele Haos a fost de asemenea invitat la petrecere,” îi șopti Gaea lui Yggdrasil. „El aproape niciodată nu apare pe Pământ. Ceva l-a atras aici. Dar, ce?”

„Schimbarea Destinelor. Eris se pare că are de a face cu asta … a schimbat destinul băiatului, când s-a strecurat în inima lui Ian Gyar și a blestemat acele ape din care băiatul a băut, cu ajutorul lui Moirae.”

Odin se învârti ușor și, în secunde, luă o poziție stând, privind zarea, cu ochii deschiși, de parcă ar fi văzut abisul Māṉsṭar Kēlaksi. „Moirae sunt aici. Ne pândesc,” șopti el.

„Unde-s vrăjitoarele celea?” Gaea șopti cu ură, atingând săgețile din tolba de la spate.

„La marginea pădurii. Ascunzându-se după primul rând de copaci, și … Decuma are foarfecele Morții în mâinile ei.”

„Deci, s-a început, nu-i așa? Lodur le-a dat puterea de a controla destinul. Dar, de ce?” și Gaea luă o săgeată din tolbă și-i îndreptă vârful ascuțit spre pădure.

„Eu i-am dat ordin să facă asta,” se auzi vocea Haosului, plutind în jur. „M-am gândit că e timpul să dăm muritorilor puterea de a-și decide propria soartă, dar se pare că m-am grăbit cu a mea decizie, căci v-a aduce de fapt mai multă ură pe acest bătrân Pământ. Atât de mult sânge v-a fi vărsat și atât de multe vieți v-or lua drumul spre Purgatoriu, începând cu oamenii Noearului.”

După ce-și termină discursul, Haos dispăru în neant și, în spatele lui, cenușă arzândă se văzu, dar acea cenușă nici nu dispăru, nici a lor lumină nu se estompă … doar pluteau ușor în aer, înconjurându-l pe Odin, și, în curând, pe spatele lui apărură două aripi mari, negre.

„Acesta-i război, Gaea!” vocea lui Odin răsună în jur, „și în această noapte începe profeția, pe care alții au scris-o pentru noi.”

„Atunci să fim măcar cei care decid începutul acestui război,” șopti Gaea și eliberă săgeata care zbură ca vântul spre pădure și curând lovi trunchiul gros al unui copac, în spatele căruia se ascundea Morta.

„Se pregătesc de război, surorile mele,” spuse Morta în batjocoră și păși în lături, dezvăluindu-și chipul din ascunzătoare și privind țintă la Gaea.

„Ați mers prea departe, Moirae. Știți ceea ce tocmai ați început. Acesta v-a fi sfârșitul nostru, al tuturor,” se auzi vocea Gaeiei plutind în jurul Moirae, care se apropiară una de alta și deveniră iarăși una singură, așa cum se arătară mai înainte minikinului.

Unica Moirae își întinse ambele mâini în față, cu palmele în sus și Palantirul Vieții apăru, dar acesta era diferit de cel distrus de Ian Gyar: era mai mic în mărime și avea doar o singură nuanță - neagră, în care se vedea o lupoaică albă înaintând printr-o vastă vale, dar altceva nu se vedea în jur.

Gaea și Odin închiseră ochii și dispărură în secunde, la fel cum făcu Moirae. În urma lor rămaseră la petrece doar invitații care nu bănuiau nimic și continuau să se bucure de muzică, dansând și țopăind în jur. Dar, era însă cineva căruia acea petrecere ajunse să-i fie atât de nedorită - Baradar.

Minikinul ședea lângă trunchiul unui copac … ambii ochi îi ardeau roșu întunecat și mormăia întruna nemulțumit: „ei se bucură de această petrecerea care ar fi trebuit să fie organizată doar pentru mine și pentru a mea regină. Ei sunt trădătorii … intrușii … ei doar vor să ia de la mine ce e al meu: acest Palat și a mea Regină. De ce sunt ei aici? De ce au venit? În special gnomii pe care-i urăsc atât de mult. Ei trebuie uciși! Trebuie exterminați și al meu stăpân … ha-ha-ha, sunt singurul stăpân care trăiește aici … sunt singurul care le v-a decide soarta.”

Și râsul lui Baradar ajunse până la cer, dezvăluind bucuria nebună care-l cuprinse, dar nimeni nu observă asta, fiind prea absorbiți de muzică și dans și nimănui nu-i păsa de fapt de-un minikin care băuse din apa Sfântului Izvor, visând la nemurire. În loc de nemurire însă el văzu șarpele inimii sale strecurându-se înăuntrul ființei sale și ura de care nu se crezuse niciodată capabil crescu în a sa ființă atât de mult și a sa minte diabolică de acum căuta posibilitatea răzbunării asupra „intrușilor,” care-i „invadaseră” a lui regat, iar el dorea să-i îngenuncheze și să-i distrugă.

***

Deșertul Uitării e o Lume Imaginară, inventată de Yggdrasil și de Titani, pentru a-i pedepsi pe cei care au îndrăznit să rănească lumea și creaturile vii care trăiesc pe acest pământ.

Arăta ca un deșert normal, dar în loc de un nisip de aur, avea o nuanță roșietică strălucitoare, dar când era atins de cei cu inimă neagră și încărcați de păcate, nisipul le ardea pielea și trupurile, transformându-i în cenușă și, dacă era posibil, îi ștergea complet de pe fața Pământului și din istoria umanității.

Pe cer era un soare roșu … dacă e să fim sinceri, acel soare era inima lui Haos, cea care i-a părăsit pieptul după ce trupul său de piatră a fost distrus în bătălia cu Eris și apărea pe cerul Deșertului Uitării doar din când în când, căci majoritatea timpului era pe cerul Māṉsṭar Kēlaksi, veghind-o pe Eris să nu scape.

Doar în mijlocul deșertului se vedea umbra răcoritoare a unui copac… Umbra lui Yggdrasil, care își înfipse rădăcinile în acest deșert după ce inima lui Eris scăpase din a ei închisoare și el părăsi Paradisul, căci acel loc nu mai era binecuvântat pentru el, de când Genea-și stabilise a ei închisoare în palatul negru, de piatră, din centrul grădinii Paradisului. De asemenea el își folosi imensa putere să mute și Fântâna Adevărului în acest Deșert, căci doar cinci știau despre acest loc: Gaea, Lodur, Odin, Dike și însuși Yggdrasil și ei erau și singurii care puteau atinge colacul fântânii sau să ia apă din ea.

***

Izvorul dătător de nemurire, pe care nimeni niciodată nu-l văzuse, dar despre care se șoptise mereu … Izvorul Sfânt … își avea de fapt rădăcinile în Fântâna Adevărului și din ale ei ape numai odată cineva putu fura lichid dătător de viață: Moirae.

Asta se întâmplă la începutul acestei lumi, când natura abia fusese creată și începuse să crească splendid de jur-împrejurul pământului. Atunci Haos îi ordonă Gaeiei să creezi oamenii și animalele și insectele. Pentru asta ea avuse nevoie de semințele cuiva … dar cum destinul nu fusese încă creat, Gaea l-a rugat pe Haos să dea naștere primului Titan al Sorții, dar când puterea ochilor Haosului s-a adunat la un loc pentru a-l crea pe titan, diamantul negru al inimii lui Eris tocmai trecea pe acolo și, profitând de neatenția Măritului Haos, pătrunse prin Poarta Puterii și în loc de un singur titan, fură create 3 titanide: Klotho, Morta și Decuma.

Ele arătau exact la fel și asta-l uimi atât de mult pe Haos care decise până la urmă să nu le distrugă și, încă frapat de a lor frumusețe, le întrebă: „care vă e numele, fiicele mele?”

„Moirae,” șoptiră ele în același timp și zâmbiră, dar în al lor zâmbet erau ascunse Semințele Răului, puse în a lor trup de Diamantul Negru, când el trecu prin Poarta Puterii și, în timp ce vorbeau cu Haos, tot se uitau în jur, pândind ceva. Haosul însă nu observă a lor privire șireată și a lor degete ce se mișcau ușor, de parcă s-ar fi pregătit să fure ceva, căci el era prea absorbit de a sa nouă creație.

„Vă numesc Titanidele Sorții. Ve-ți conduce peste viață și ve-ți avea în a voastră putere, Pântecele Destinului. Astfel, ve-ți țese destinele oamenilor, care trebuie să se răspândească pe întregul pământ și ei trebuie să fie buni, să nu simtă niciodată teamă, foame sau dorință de a distruge.”

„Da, tată,” șoptiră Moirae. „Dar pentru asta, trebuie să ne spălăm trupul în apele Izvorului Sfânt, din Fântâna Adevărului. Doar astfel putem reuși.”

„Nu, tată,” se auzi vocea lui Lodur, care se apropia de ei, și cele trei Moirae îl priviră cu ură. Haosul însă nu văzu această privire, căci ochii minții sale erau acoperiți de pielița dragostei pentru ai săi urmași, iar el nu putea concepe ca ai săi copii să fie iarăși de partea răului.

„Nu interveni, Lodur,” îi strigă Haos. „Doar stai unde ești și ascultă-mi ordinul. Acestea sunt fiicele mele, ce s-au născut recent din a mea suflare și care v-or conduce peste Soartă. Ele au în a lor putere firul Vieții și al Succesului, dar pentru ca ele să reușească să-l transmită și oamenilor, ele trebuie să-și spele trupul cu apa Fântânii Adevărului, iar tu trebuie să le fii ghid spre Paradis. Ai auzit ce-am spus?”

„Da, tată,” șopti Lodur, dar în adâncul său știa că Haosul greșea, iar asta putea schimba lumea. „Urmați-mă!” le spuse el și cele trei Moirae îl urmară. Din esența lui Alabar, atins de mâinile titanului, se deschise Poarta Galaxiilor, iar lumina lui Bayer le lumină calea și cei patru pășiră într-o nouă lume, necunoscută pentru Moirae, dar știută de alții drept Paradis. Văzând Fântâna Adevărului, trupurile lui Moirae tremurară ușor de plăcere, în timp ce priveau la apa cristalină văzută deasupra fântânii și care curgea ușor peste margini, scăldând cu ele rădăcinile lui Yggdrasil.

Copacul se trezi, simțind o prezență străină alături și se minună să-l vadă pe Lodur, urmat de trei titanide identice. El nu întrebă însă nimic, căci doar privindu-l pe Lodur înțelese adevărul și nu se opuse când Moirae se apropiară de colacul fântânii, puseră mâna pe ulciorul de argint, pentru a-l umple cu apă și a-și spăla trupurile.

Lodur se apropie de copac și, atingându-i trunchiul, îi transmise un mesaj: „Simt că deja răul și-a semănat semințele pe pământ, iar aceste trei titanide ale sorții nu v-or fi de partea noastră. Avem nevoie să ne întărim rândurile. Trebuie să aducem pe cineva la viață, destul de puternic încât să aibă control asupra celor trei.”

„Am înțeles al tău mesaj,” șoptiră frunzele copacilor. „Deja am plănuit nașterea Titanului Puterii. Numele său e Odin. El v-a fi al meu Gardian și al Fântânii Adevărului în Deșertul Uitării, pe care l-am creat deja. El de asemenea v-a domni peste Wallahar - tărâmul celor morți cu glorie și el v-a asculta numai de noi.”

„Părintele Haos nu v-a accepta în veci asta.”

„Aceasta nu-i trădare,” răspunse copacul. „Părintele Haos v-a afla despre nașterea lui Odin atunci când v-a vedea cine-s Moirae cu adevărat și răul pe care ele-l v-or aduce în această lume.”

Profitând că Lodur, care vorbea cu copacul, era cu spatele la ele, Klotho scoase o mică sticlă de la brâu și-o umplu cu apă sfântă.

„Ce faci?” șopti Morta înfricoșată. „Asta e trădare, Klotho. Ne pot disipa, dacă ne prind.”

„Shhh, proasto!” șuieră Klotho printre dinți și, privind în jur, ascunse sticluța. „Nu v-om avea nicicând o altă șansă să bem din această apă, căci ei v-or să schimbe locul Fântânii, iar dacă noi v-om bea asta atunci ei nu ne v-or putea nicicând distruge, căci oricine bea din apa sfântă devine nemuritor.”

„Nemurire,” șopti Decuma în delir. „Asta e ceva la care doar putem visa. Dar a noastră soră mai mare are dreptate: dacă vrem să supraviețuim, trebuie să fim înțelepte și să găsim calea să fim în afara puterii lor. Noi trebuie să nu fim controlate de alții, căci numai noi trebuie să avem controlul asupra Pântecelui Destinului. Nemurirea trebuie să fie a noastră. A noastră.”

„Dar voi nu puteți bea dacă această apă, din sticluța voastră, dacă n-a fost mai întâi vrăjită de un Mago rău,” șopti vocea Geneiei în capul lui Moirae. „Dar, dacă voi vreți să controlați lumea, trebuie să așteptați încă trei mii de ani, până când Magul, cu ochi de apă, se v-a naște și abia atunci ve-ți avea nemurirea în mâinile voastre.”

„Cine ești tu?” șoptiră Moirae într-un glas.

„Sunt Genea! Mama Cosmosului, a Vidului și a Universului.”

„Și … de ce ne ajuți?” întrebă Klotho de data asta. „Nu cred că-i gratis al tău sfat.”

„Și … aveți dreptate. Vă ajut în schimbul libertății mele. Când ve-ți pune mâna pe nemurire, trebuie să vă întoarceți aici și să rupeți lanțurile care mă leagă de acest loc. Dacă însă ve-ți încălca pactul, atunci ve-ți fi spulberate asemeni cenușii, din cauza urii mele.”

Decuma începu ușor să tremure de frica a ceea ce se putea întâmpla. Morta schiță un zâmbet diabolic, căci ea deja visa la nemurire. Numai Klotho înțelese mesajul și, apucându-și surorile de mâini, dispărură în neant și ajunseră pe pământ, unde aduseră oamenii la viață, împreună cu Gaea, dar cele trei Moirae încă așteptau. Și au trecut cei 3 mii de ani promiși lor până să pună mâna pe nemurire, iar acum stăteau față în față cu ea.

***

„Iarăși furând!” șuieră Odin, printre dinți, privind spre cele trei Moirae care priveau tremurul frunzelor lui Yggdrasil, neînțelegând ce mesaj ele transmiteau, și se târau în spate spre fântână.

„A fura, nu-i un cuvânt drăguț, titane,” spuse Klotho. „N-am furat nimic niciodată, de la nimeni.”

„Și ne minți privindu-ne în ochi,” spuse Gaea, scuturând din cap cu reproș.

„Ah, Mamă Pământ! Mamă Pământ! Vezi răul acolo unde nu e,” și Morta zâmbi și mai făcu un pas în spate, cu gând să mai încerce odată să umple a lor sticluță fermecată cu apă sfântă, căci atunci când era timpul să bea ceea ce furaseră prima oară și să devină nemuritoare, l-au găsit pe Ian Gyar și el le-a convins să „jertfească” a lor apă magică pentru un plan genial și doar astfel le v-a da nemurirea. Așa că ele i-au dat acea apă, fermecată de Magul cel rău, lui Baradar și astfel au pierdut șansa de a visa la nemurire. Până când le-a venit ideea să-i zădăre pe Gaea și Odin și să-i convingă să le ducă din nou la Fântâna Adevărului. Însă când era pe cale să umple sticluța, a ei mână începu să ardă și urlând de durere, privi în față și văzu foc în palma lui Odin - foc care ardea a ei mână.

„Doare,” se plânse Morta, îngenunchind și atingându-și îndurerată rana.

„Desigur că doare,” șopti Yggdrasil. „Asta-i pedeapsa pentru că ai îndrăznit să atingi ceva interzis ție. Chiar dacă și niciunul dintre noi n-ar fi fost aici tot n-ai fi atins acea apă, căci doar apropiind a ta mână de ea, ar fi secat în secunde.”

„Ai blestemat cumva Fântâna Adevărului doar pentru a ne învinge?” Decuma privi furioasă spre copac.

„Desigur că nu,” șoptiră frunzele lui Yggdrasil. „Însăși Fântâna a fost cea care a ales pedeapsa pentru cei care visează să bea fără voie din al ei conținut. Noi n-am făcut nimic. Noi doar l-am adus pe Odin la viață, s-o protejeze, iar Fântâna a ales să se controleze pe sine.”

„Ve-ți vedea ce înseamnă să declarați război lui Moirae,” strigă Klotho și aruncă un vulcan de Magmă fierbinte spre Yggdrasil, dar într-o clipă fură trimise înapoi, pe tărâmul Mortor, unde continuară să lupte cu Lodur, Gaea și Odin.

Dar nu erau sigurii care luptau. Lupta dintre Tarther și Poporul Noear de asemenea începu și nu era ceva plăcut ochiului acea bătălie.

Tarther se născuse din gândurile lui Eris, dar se hrănise cu ura lui Baradar pentru a prinde puteri și aceeași ură minikinul o inhală, transformându-se complet, într-un Tarther mai mic, care ardea totul în jur cu a sa suflare de foc, în timp ce zbura pe deasupra regatului.

Zburând pe deasupra regatului Mortor, cele două păsări Tarther aduceau frică și dezastru în jur, la fel cum totul ardea de parcă Gura Iadului s-ar fi deschis pe Pământ. Minikinii … gnomii și celelalte creaturi vii invitate la petrecere, fugeau ca fugărite de diavol din calea păsărilor demonice, dar nimeni n-avu puterea să scape de a lor ură și, curând, toți fură transformați în cenușă, iar ale lor rugi de scăpare fură auzite pretutindeni.

Apărând și dispărând într-o clipă, Moirae și titanii, aruncau spre dușmani lănci, săbii magice, mingi de foc, pârjolind iarba din jur și chiar Pădurea Mortor începu să ardă, transformându-se încet în cenușă arzândă, iar plânsul copacilor se ridica până la cer.

„Ce se întâmplă?” strigă Noea, privind îngrozită în jur, căci ceea în ce se transforma al ei regat era ceva imposibil de înțeles: trupurile celor invitați zăcând pretutindeni, cenușă arzândă zburată de vânt. Toate acestea trezeau în a ei inimă dorința de răzbunare, care creștea atât de rapid, la fel de rapid precum zbura al ei cal înaripat.

„Pegasus,” șopti Gaea, privind un calul înaripat apărut la orizont. În sfârșit te-ai întors. Atât de mult timp am așteptat a ta venire, cal scump al Justiției Cerești.”

Strigătul Moirae se auzi pretutindeni când lama lui Ionas intră adânc în a lor piept unificat. Privind la mânerul sabiei și, mișcându-și al lor cap de parcă ar fi fost o morișcă, Moirae îl văzu pe Dike, stând în fața lor și mânuind sabia.

Dike le privi cu ură și șopti: „chiar dacă Ionas nu vă poate ucide, cel puțin vă v-a închide pentru mii și mii de ani, în Grota Arkadia, de pe Muntele Kyllini și a voastră închisoare v-a fi cel mai de temut loc de pe pământ,” și, când retrase sabia, Moirae dispărură în aer, lăsând în urma lor altă cenușă arzândă.

Dar pedeapsa Moirae nu se termină pe tărâmul Mortor, în Grădinile Palatului Noear. Ele înțeleseră a lor mare greșeală când văzură că era imposibil să treacă pragul de aer al Grotei Arkadia, căci imediat apăreau gratii de foc în fața lor, care le ardeau pielea, iar la picioare apărură deodată cătușe. Apoi, în spatele lor se auzi un zgomot teribil. Când priviră în urmă văzură îngrozite cum imensul Război de Țesut al Sorții începu să se miște singur, semn că pierdură mare parte din puterea lor asupra lui, căci până și furnicile și mici ciclopi ajunseseră să nu li se mai supună.

Față în față cu Tarther cel mic, Noea apucă strâns sabia în mână și-i șuieră printre dinți: „Ți-am spus, Baradar, că ne ve-i blestema pe noi toți, dar nu mai crezut. Acum e timpul să ne înfățișăm soarta.” Ea sări pe spatele lui Pegasus, când calul se opri în stânga ei, și se apropie cu pași lenți de pasărea demonică.

În spatele ei, Tarther cel Mare păși încet spre ea și ambele păsări începură a vorbi apoi, în același timp, cu gând s-o confunde. „Te greșești, regină a Tărâmului Mortor. Nu m-ai poți controla nimic acum, căci azi e ziua morții tale, îngenuncheată în fața urii mele.”

Noea simți și cea de-a doua pasăre Tarther în spatele ei și-l privi cu coada ochiului. Dike, simțind pericolul, îl aruncă pe Ionas spre regină, care-l prinse rapid în mână. „Cel care se înșeală ești tu, Tarther, căci nu-ți v-oi da această satisfacție: cel puțin nu ve-i blestema și sufletul acestui minikin,” și, luându-i pe toți prin surprindere, Noea înfipse sabia în propriul trup.

„Nuuu,” strigă Dike, fugind spre ea, dar calul negru se ridică pe picioarele din spate, înspăimântat, și aruncă la pământ al reginei trup.

În timp ce cădea, buzele Noeiei șoptiră: „Să nu-i fie blestemul atât de crunt minikinului, Părinte Haos. E doar un copil inocent care nicicând n-a făcut față răului și din această cauză a fost înșelat. Îl v-oi veghea pentru eternitate și promit că Semințele Răului nu v-or m-ai ajunge nicicând la el.”

„Să fie așa cum îți dorești, Regină a Mortorului. Nu-ți v-oi nega al tău ultim drept și v-oi considera asta fiind a ta ultimă cerință înainte de moarte,” se auzi vocea lui Haos și curând dispăru precum un ecou surd. Apoi, trupul Noeiei fu transformat într-un Unicorn Alb, care se alătură lui Pegasus și ambii caii galopară spre orizont.

„Și-a găsit menirea pe acest pământ,” șopti Lodur. „Al ei blestem e rupt acum.”

„Dar nu astfel,” strigă Odin și aruncă capcana de lanțuri peste pasărea care încerca să fugă. A titanului nevăzută forță o puse pe pasăre la pământ, iar când al ei trup enorm lovi pământul, micul Tarther țipă ca ieșit din minți și schimbându-se brusc de parcă ar fi fost o lumină multicoloră, readuse la forma de odinioară trupul lui Baradar, care fu aruncat cât colo de lângă pasăre. Tarther, văzând asta, încercă să se elibereze, dar cu cât se lupta mai mult, cu atât se încurca mai tare.

Cei patru titani înconjurară pasărea … Dike îl avea pe Ionas în mână … Lodur - pe Alabar, Gaea - un ulcior plin cu apă, iar Odin - capătul capcanei de lanțuri.

„Proștilor! Eliberați-mă sau nu v-oi avea milă față de voi,” strigă Tarther, dar niciunul dintre titani nu era în stare să-l asculte sau cel puțin nu-și doreau asta. Ei șopteau ceva, în a lor limbă sacră și, curând, din Alabar, Ionas și din lanțuri, un curent de aer albastru ieși și lanțurile pătrunseră adânc în trupul păsării demonice, făcându-l să strige înnebunit, dar pasărea nu dispăru până ce Gaea nu turnă apă din ulcior peste el și, într-o clipă, Tarther se transformă într-o ceață densă, iar o rafală puternică de vânt o împrăștie în toate cele patru vânturi.

Când ceața dispăru, nimeni nu mai putea fi văzut acolo, în afară de Baradar, care zăcea inconștient pe pământul pârjolit. Noaptea a căzut … dimineața a venit și iarăși apusul a pus stăpânire pe acele pământuri și doar atunci Baradar s-a trezit … arăta diferit de data asta și știa doar că de acum înainte nu mai era doar un minikin, ci era și Spiritul Pădurii Morților, drept pedeapsă a neascultării sale.

Baradar înaintează la pas lent prin pădure și în spatele lui doar oftatul Pământului Morților se mai aude. Corpurile celor căzuți pradă răului au fost transformate în flori albe care dădeau ținuturilor Vestice o sclipire de speranță și viață.