„E vânt, acolo afară sau numai al tău suflet tremură ușor de parcă ar fi apele mișcate de vânt?” dar niciun răspuns nu-i fu dat pădurii vorbitoare care-și mișcă făptura într-o mișcare dulce amăruie a frunzelor.

Deasupra copacilor e încă un cer înstelat, dar în sufletele lor e o lume de temut, căci în acea parte a pădurii merg fantomele albe, ale celor blestemați, care au fost alungați din purgatoriu și forțați să colinde lumea în lung și-n lat.

„Aceste pământuri sunt frumoase și calde, datorită inimii blânde a reginii lor, dar asta trebuie de schimbat. Da, noi trebuie să schimbăm asta, dacă vrem să supraviețuim,” șoptea pădurea în jur, dar de fapt acele șoapte erau ale fantomelor care controlau copacii și sufletul naturii în jur.

„Shhh, ceva se apropie! Se apropie ceva de noiii!” Și acel ceva e viiuu!” Rumoarea se auzea din ce în ce mai aproape și fantomele se adunară deodată într-un loc și se holbară în depărtare. Și zâmbiră … un zâmbet diavolesc schițat pe ale lor fațe, de parcă ar fi așteptat acel suflet, să-l tragă după ele în Purgatoriu.

Un sunet ciudat de tobe se auzi venind apoi din ale lor trupuri transparente, de parcă ar fi fost bătăile inimilor lor, dar era atât de înfricoșător de ascultat acel sunet, care amintea cumva despre un război trecut, dar care încă păstra vie amintirea acelor timpuri, când totul în jur se îndrepta spre moarte, iar viața se dădea speriată îndărăt până ajunse cu spatele la Purgatoriu, spălând cu ale ei lacrimi pragul dintre lumea viilor și a celor morți.

De fapt, acele fantome fuseseră odată războinici ale Pământurilor de Jos ale oamenilor, dar care au fost goniți din Purgatoriu de lacrimile mamelor ce-și deplângeau copiii, uciși în acel război de mercenarii care–și trădaseră propria țară și gloria, pentru bani, căci ei au ucis până la urmă frate și prieten deopotrivă, lăsând pământul sterp și bântuit de spaimă și durere.

Un tremur al frunzelor și fantomele au dispărut, dar în locul trupurilor lor transparente ce băteau în alb, apăru o ceață densă, lăptoasă, ce înconjură în secunde pădurea, cufundând-o într-o lume stranie.

„Unde sunt?” șopti Baradar, uimit, când realiză că nu mergea pe drumul corect. „Cred că am cotit greșit undeva și am intrat în partea nordică a Pădurii Umbrelor,” se gândi minikinul și își întoarse spatele la ceața densă, decis să găsească drumul corect spre Palatul Noear, dar fu atât de uimit să vadă în fața lui o tânără fecioară, de statura unui om, cu părul blond până la călcâie, purtând o rochie albă, de parcă luată dintr-o poveste cu zâne.

Fecioara, care stătea în fața minikinului, zâmbi și se aplecă ușor de spate pentru al putea privi în ochi și șopti: „Te-ai pierdut, băiete?”

De obicei, Baradar nu vorbea cu străinii, dar astăzi, ceva înăuntrul său se trezise și-l îndemna să-i vorbească străinei, din cauza ochilor ei maro închis, plini de bunătate, desigur, și pentru că nu știa cum să se întoarcă înapoi la palat. „Posibil,” răspunse minikinul, holbându-se în ochii ei. „Dar … cine ești tu?”

„Eu?” îl întrebă surprinsă fecioara, de parcă nu s-ar fi așteptat la o astfel de întrebare, nici în ruptul capului. „Cred că ei îmi zic zâna acestei păduri.”

„O fantomă albă ești atunci?” și minikinul își încreți fruntea. „N-ar trebui să vorbești cu străinii atunci. Îi poți speria.”

„Și … tu nu ești speriat de mine?” și fecioara făcu câțiva pași spre un copac gros și scoase o mică sticluță dintr-o scorbură.

A ei mișcare avea ceva atrăgător și minikinul decise să n-o piardă din priviri și când văzu a ei mână băgată în scorbură, el se așteptă ca un griffon să iasă de acolo și să o înghită și, speriat, Baradar închise ochii, dar secunde bune după aceea nimic nu se întâmplă.

Când a deschis iarăși ochii, o văzu pe zână în fața lui, așezată pe un fel de scaun magic și privindu-l dintr-o parte, dar ce cu adevărat prinse privirea minikinului nu era a ei poziție așezată sau al ei scaun magic impunător, asemănător cu un tron, dar mica sticluță din mâna ei care avea ceva uimitor în ea: un fel de lumină se vedea înăuntru și făcea sticla să lumineze puternic în jur.

„Ce-i asta?” întrebă Baradar, făcând câțiva pași spre fecioară.

„Aceasta? E Ahilar: serul vieții,” îi spuse ea și-i zâmbi fermecător.

„Pot să-l ating?”

Fecioara se uită la coșurile pline cu flori pe care minikinul le căra în mâini. „Recompensă contra recompensei,” îi spuse ea și minikinul înțelese că ea voia florile culese pentru a lui regină și asta-l făcu să ezite.

„Cred că ar trebui să decidem,” spuse minikinul și lăsă coșurile din mâini. Asta nu-i pentru vânzare sau schimb: e pentru petrecere.”

„Pentru petrecere?” și ochii ei clipiră de interes. „Ce petrecere? Pot fi invitată?”

„Nu știu dacă … poate… acolo chiar și gnomii au fost invitați. Nu cred că v-a fi o problemă dacă m-ai invit pe cineva.”

Fecioara schiță un zâmbet … unul demonic … dar băiatul, complet fermecat de lumina ce venea din sticluță, nici măcar nu-l observă.

„Dacă mă poți invita la petrecere, îți pot da să bei din Apa Sfântă a Sufletelor,” spuse ea și băiatul o privi cu gura căscată de uimire.

„Apa Sfântă a Sufletelor?” șopti el. Era ceva la care alții puteau doar visa, căci Izvorul Sfânt nu fusese nicicând văzut de creaturile vii. A lui existență era ca un basm, inventat pentru copii, dar cei care aveau o mare putere curgând în ale lor vene, știau că acel izvor e real și că oricine bea din el devine nemuritor.

„Da,” auzi Baradar în sfârșit răspunsul. „În această sticluță se află doar un strop din acea apă, dar e deajuns pentru a deveni neumuritor.”

Ascultând asta, Minikinul nu mai vedea și nu mai auzea nimic altceva în jurul lui, de parcă ar fi fost fermecat, privind la lumina din sticlă și visând la nemurire și buzele lui, involuntar, șoptiră: „Ești invitată” și în sfârșit a lui mână atinse sticla … scoase repede al ei dop și bău cu sete, iar apoi intră în transă.

Baradar ajunse într-o lume crepusculară cufundată în întuneric … o pădure a răului care-i distrugea inima și-i înghițea sufletul în timp ce el cutreiera fără odihnă acele păduri ale răului, căutând pe cineva, dar nu-l putea găsi… și minikinul era atât de speriat, privind în jur și nu văzu decât copaci morți, încă în picioare, dar nu auzi a lor respirație de viață … nu putea mirosi parfumul serului ce curse odată prin ale lor rădăcini și asta-l speria și mai mult și minikinul păși în spate, se împiedică și căzu, tot privind în față, dar nu văzu nicăeri nici scaunul magic, nici pe a lui stăpână.

„Ce a fost asta?” se întrebă minikinul, privind în jur. „Un vis? O premoniție?” și iarăși oftă cu spaimă. Mai avusese astfel de premoniții și în trecut, dar crezuse că erau doar vise și nimic mai mult.

Apoi, Baradar auzi un plânset venit din interiorul copacilor … era plânsul Noeiei, căci putea distinge a ei dulce voce dintre altele mii și mii.

„Ți-am spus să nu mănânci și să nu bei nimic, Baradar. Ți-am spus să vii direct la Palat, dar nu m-ai auzit și din această cauză ne-ai blestemat pe noi toți și curând totul în jur v-a fi cufundat în întuneric și înghițit de rău și acel rău ve-i fi tu, minikine.”

Baradar se ridică în picioare și privi speriat în jur: departe-departe în zare putu vedea trupul transparent al Noeiei, asemeni fantomelor albe care trăiau în acea pădure, vorbindu-i: „deoarece ai visat la nemurire, ți-o v-oi da. Dar curând ve-i deplânge a ta soartă, căci regretele și vina te v-or măcina pe dinăuntru, iar odată cu tine v-a muri și al nostru popor” și fantoma dispăru deodată în aer.

Lacrimi curg șiroaie pe obrajii minikinului, dar el nu-și amintește de ce plânge și nu-și amintește nimic din cele întâmplate lui în acea pădure, dar se minună deodată să vadă că florile din coșurile sale se ofiliseră deja, de parcă ar fi fost culese cu luni de zile în urmă și nu doar cu o oră, dar Baradar nu avea timp să stea și să găsească răspuns la acele întrebări care-i roteau în cap: gongul anunțând începutul petreceri se auzi bătând în depărtare … el apucă ale coșurilor mânere și intră din nou în pădure să caute iarăși flori proaspete.

***

Un Palat de Apă este construit chiar în centrul Pădurii Mortor, în stânga izvorului vieții și, stând pe un tron făcut din mușchi, este cel cunoscut de Poporul Noear drept al lor al doilea rege - Ian Gyar.

În fața lui stau trei zâne, arătând exact la fel, de parcă s-ar fi născut din același pântec. Ele zâmbesc, iar al lor zâmbet diavolesc nu-i nimic altceva decât zâmbetul Moirae - cele care țes firul vieții muritorilor și cele care l-au întâlnit pe Baradar în pădure.

„Noi ne-am îndeplinit promisiunea, rege Ian Gyar. Acum e rândul tău,” îi vorbiră Moirae regelui.

El însă continuă așezat pe al lui tron, privind țintă la vrăjitoarele care așteptau ceva de la el: nemurirea.

„Al nostru pact n-a fost încă împlinit, Moirae. Trebuie să așteptăm spectacolul final. Atunci îmi v-oi ține promisiunea și vă v-oi da să beți din serul nemuririi.”

Morta, cea care era în mijloc, făcu un pas în față și, întinzând a ei mână dreaptă în față, cu palma în sus, i-a arătat regelui un cristal de sticlă, care se rotea ușor în a ei palmă și curând începu să strălucească.

„Palantirul Vieții,” murmură Ian Gyar și, aplecându-și trupul înainte, se sprijini cu brațele pe genunchi și întinse mâna spre Palantir, dar descoperi că era prins în capcană - pereți transparenți de sticlă înconjurau al său tron, iar a lui mână nu putea trece dincolo de ei. „Încercați acum să mă prostiți?” urlă el, dar al său urlet doar le făcu pe Moirae să zâmbească.

„N-am fost noi cele care te-au închis acolo. A fost Palantirul, căci cei care n-au în puterea lor țeserea firului vieții nu-l pot atinge.”

Klotho se apropie de a ei soră mai mare și luă Palantirul din a ei mână. Atins de Klotho Palantirul își schimbă culoarea în negru și încet începu să reflecte lumea în a sa oglindă. „Doar Moirae au fost binecuvântate cu puterea de a controla vieți, rege și dacă crezi că ne poți controla, doar pentru că am făcut un pact, greșești amarnic. Te putem distruge în secunde, doar prin tăierea firului vieții tale.”

„Ești atât de sigură?” șopti Ian Gyar, calm, dar ai săi ochi aruncau săgeți de foc pretutindeni. „Ați uitat se pare, vrăjitoare, cine v-a creat. De fapt, cine v-a trezit: am fost eu care și-a folosit puterea și a alungat somnul etern de asupra voastră și numai datorită acestui fapt ar trebui să-mi fiți credincioase.”

„Credința e doar pentru câini,” și cea mai tânără dintre surori, Decuma, se apropie de surorile mai mari și, mișcându-și degele ușor într-un cerc, făcu să apară în a ei mână o pereche imensă de foarfece.

„Moarte,” șopti de data asta regele, privind țintă spre foarfece. „Cum ați luat asta? Acele foarfece le avea Lodur și el era cel care controla viața și moartea pe Pământ mai înainte.”

„Am făcut un schimb - foarfecele pentru viața fratelui său,” spuse decuma și în ale ei cuvinte puse toată ura de care era capabilă. „Dike trebuia să moară, când a întâlnit muritorii și a început să trăiască printre ei.”

„Titanii și muritorii nu pot trăi împreună. Dacă se întâmplă asta: ori muritorii devin titani, ori titanii devin muritori,” și mâna lui Klotho se mișcă deasupra Palantirului, făcându-l să-și schimbe culoarea în roșu ca focul.

„Din această cauză Dike l-a convins pe al său frate să accepte pactul cu noi, zânele vieții: el a văzut al său viitor, atunci când s-a uitat în Palantir, dar ceea ce nu știe Dike e că Palantirul e înșelător - poate arăta două adevăruri și doar cei care pot distinge înșelăciunea Palantirului pot vedea ce e adevăr și ce e minciună,” șopti Morta.

Ian Gyar se ridică în picioare, ridică și ale sale mâini în sus, în rugăciune, și închise ochii. Atunci, apele din jur începură să se miște rapid, bolborosind, de parcă ar fi fiert, iar cele trei Moirae se văzură forțate să privească cu teamă în jur la apele care le înconjurau, mișcându-se vertiginos spre ele, căci cu cât se apropiau de Moirae, apele se transformau în șerpi, al căror trup făcut din ape strălucea albastru întunecat în jur, iar acei șerpi erau flămânzi: de a ucide, de a ataca, iar Moirae erau ținta perfectă, căci apropierea apelor le ținea captive în loc - incapabile să facă chiar și un pas înainte.

Deodată culoarea Palantirului se schimbă în albastru întunecat și razele ce ieșeau din interiorul lui făceau șerpii să prindă viață. „Shhh. Shhh,” sâsâiau ale lor limbi lungi și bifurcate, gata să guste din sângele zânelor, care tremurau de frică și ciudă văzând otrava neagră de pe ale lor limbi care colorau apele din jur în culoarea cernelii.

„Ai poluat Apele Sfinte,” strigă Morta și aruncă foarfecele spre Palantir … Natura în jur începu să se vaiete și deodată se începu un vânt puternic care apleca copacii până la pământ, disipă șerpii de apă și cutia din sticlă care-l ținea captiv pe Ian Gyar deodată se sparse în mii și mii de bucăți aruncate pretutindeni.

Când bucățile de sticlă fură acoperite de ape, deveniră mici rechini transparenți și ei uciseră în secunde peștii multicolori care până atunci trăiseră și luară naștere din acel izvor sfânt al Vieții.

Cele trei Moirae se prinseră de mână, închiseră ochii și începură să șoptească cuvintele vrăjii lor: „ce a fost viu să moară, iar ale lor trupuri să fie înghițite de rechinul negru al iadului, transformându-le în suflete neogoite ce colindă acest pământ în lung și-n lat, asemena fantomelor, alungate și vânate de oameni, de puteri magice și de ceruri și deseori forțate să-și găsească refugiu în Lumea Umbrelor,” dar, în timp ce ele rosteau a lor vrajă, Ian Gyar coborî încet scările tronului său și, plesnind din palme, făcu ca sunetul vântului să devină sunet de tobe.

“Ship-shap. Ship-shap,” murmură regele și un val de ape apăru în spatele lui, în timp ce deasupra Moirae, Palantirul, acum de culoare roză, își schimbă forma în săbii, rotindu-se în cercuri și a lor vârfuri erau ațintite spre rege.

La câțiva metri de Moirae, regele se opri și totul în jur se calmă deodată. Moirae deschiseră ochii și-l priviră pe rege, dar ele de asemenea tăcură. Doar ale lor degete se mișcau încet, de parcă ar fi atins clape muzicale nevăzute și un ușor șuierat, se auzi pretutindeni, de parcă ar fi fost muzică de farmece.

„Și … asta e?” întrebă Ian Gyar, privindu-le țintă.

„Nu auzi?” întrebă Morta. „E chemarea la război,” dar ale ei cuvinte îl făcură să râdă zgomotos și sunetul râsului lui fu dus departe-departe de vânt, în timp ce zgomotul respirației Moirae devenea tot mai șuierător și mai șuierător.

„La război? Măcar ați fost cândva într-un război, proastelor?” strigă el și peretele din spatele său deodată deveni complet alb și se mișcă în dreapta regelui, de parcă creaturi imaginare l-ar fi mișcat din loc. Apoi, pe acel ecran se văzură fragmente dintr-un crâncen război al oamenilor: sânge vărsat pretutindeni … oameni și cai căzuți la pământ, după ce fuseseră loviți de lance și săbii … măcel … cruzime … moarte … și o priveliște deplorabilă de jur împrejur. „Asta se cheamă război. Un adevărat război… voi, creaturi stupide, numite Moirae. E timpul să aflați ce înseamnă să vezi în față ce lasă în urmă cruzimea, căci ceea ce ați văzut pe acel ecran e doar o mică parte din ceea ce se întâmplă în această lume de mii de ani de când a apărut.

Puterea Moirae făcu ca săbiile deasupra lor să zboare ca vântul spre rege, dar loviră în cele din urmă ecranul care încă derula imagini sumbre. Lovitura săbiilor îl sparse în mii și mii de bucăți, de parcă ar fi fost făcut din sticlă și nu din apă transparentă. Dar săbiile, atingându-și ținta, nu căzură la pământ sau continuară să plutească în aer: ele se mișcară încet, îndreptându-și vârful metalic spre Ian Gyar, care spiona a lor mișcare cu coada ochiului.

Colțul buzelor sale se mișcă, schițând un zâmbet și, deodată, el se întoarse cu fața spre săbii. Apoi, lovi palmă de palmă și săbiile se uniră în una … mai lovi odată palmele și săbiile se separară, iar asta le făcu pe Moirae să țipe înnebunite, căci Ian Gyar găsise modalitatea să le controleze puterea și să le îngenuncheze, iar ele nu mai puteau controla nici Palantirul.

„Fă-o!” ordonă Ian Gyar și săbiile se uniră iarăși în una și, brusc, trecu sabia aceea prin el, dar regele nu fu ucis: doar o ușoară rană sângerândă se văzu pe ale lui haine și sângele fu văzut și pe lama sabiei care plutea acum între el și Moirae.

Întorcându-se din nou cu fața la Moirae, Ian Gyar văzu că sabia dispăruse, iar în locul ei era acum iarăși Palantirul, care plutea deasupra apei, spart în bucăți, iar puterea unificată a lui Moirae, făcu din acele bucăți de Palantir să apară mici furnici și ciclopi, pe care Moirae aveau de gând să-i folosească în luptă.

„N-ați îndrăzni!” murmură Ian Gyar cu ură, când observă fusul vieții în mâna lui Klotho. „Dacă faceți asta, totul v-a fi pierdut,” dar Klotho doar zâmbi, căci în sfârșit putu să-și ascundă gândurile de acest Mago rău și asta le dădea șansa să triumfe.

„Știu că nu pot schimba ceea ce am creat deja cu propriile mâini, dar încă pot schimba viitorul: al tău și al oamenilor care-s meniți să moară datorită urii tale.”

Fusul se desprinse ușor din mâna lui Klotho și începu să se rotească ușor în aer, iar de nicăieri apăru în fața lor un fir țesut: un fir subțire al vieții cuiva, iar acel proces de țesere era uimitor, căci deasupra propriei forme reflecta destinul celui care se v-a naște curând sau în viitor, iar Ian Gyar îngheță văzând asta - două fete, arătând exact la fel, luptând într-un război al urii, iar în acel război el tot v-a muri, însă atunci v-a avea forma și privirea unui demon, al cărui cap v-a fi decapitat și el de asemenea văzu un altul, cu un diamant negru pe frunte, galopând în spatele lui și călcând sub copitele calului al lui trup fără viață.

„Ce-i asta?” le întrebă el pe Moirae, iar a sa voce se auzi de parcă ar fi venit din abis.

„Al tău viitor, rege și cei ce te v-or ucide într-un final,” răspunseră cele trei Moirae într-un glas.

„Dar … ele sunt două … dar acest fir e numai unul.”

Cele trei Moirae doar zâmbiră și, apucându-se iarăși de mâini, făcură ca Palantirul să renască din ape, chiar dacă în formă mai mică, dar a lui reapariție nu ucise ciclopii și furnicile apărute anterior. Apoi, Moirae șoptiră din nou o vrajă și în spatele lor apăru un Portal prin care ele trecură ulterior, urmate de ciclopi și furnici, după ce luară cu ele Palantirul, foarfecele și fusul.

Când lumina Portalului dispăru, Ian Gyar îngenunche … apele din jur se calmară și rechinii de sticlă dispărură din iaz, precum și apărură: într-o clipită de ochi.

„Sunt … teritible,” murmură regele, încă stând îngenuncheat și se așeză apoi direct în apă, iar apa din jur îl înconjură de parcă ar fi stat pe un pat moale albastru. Când apa termină a sa mișcare de creație, Ian Gyar o putu vedea pe mama sa, Marea, stând lângă el. „Ce-a fost asta, mamă? Ai văzut și tu al meu viitor?”

„L-am văzut, fiule, dar până acum n-am știut de el, căci n-am în puterea mea capacitatea de a vedea viitorul, dar din câte înțeleg acel viitor a fost numai ce creat de Moirae și asta din cauza că ai îndrăznit să le înfrunți și să-ți încalci promisiunea.”

„Dar … eu n-am vrut s-o încalc … n-a fost asta intenția mea,” se bâlbâi regele cu ochi de apă.

„Dar … ai făcut-o, fiule și trebuie să plătești pentru asta.”

Liniștea cufundă împrejurimile într-un spațiu vid … sunetul apei fu primul auzit când liniștea vidului se duse și, întorcându-și privirea spre izvor, Ian Gyar văzu petrecerea Noeiei în toi și o mulțime de oaspeți în grădinile bogate ale Palatului Noear… văzu dansul lor … auzi muzica de basm cântând feeric … îl văzu pe Baradar apărând la marginea pădurii și cărând în ale sale mâini două coșuri pline cu flori proaspete.

Se v-a începe curând,” șopti el, dar nu se simți bucurie într-a lui glas. Apoi, el se uită din nou la Marea, care privea țintă undeva. „Ce-i în neregulă, mamă? Am crezut că mă ve-i certa pentru a mea prostie de a face rău poporului Noear.”

„Ce-a fost făcut deja e bine făcut, Ian Gyar și n-are rost să discutăm despre asta. Ba mai mult, ei au îndrăznit să te alunge pe tine, fiul meu, din acel Palat, care era al tău prin drept de naștere, iar asta n-am să i-o iert nicicând Noeiei. Pentru a ei trădare trebuie să plătească. Trebuie,” și, spunând asta, trupul Mareiei deveni ape, care se cufundară în alte ape și muzică de sirene se auzi pretutindeni în jurul Palatului lui Ian Gyar.