“Tan-daran-tan-dan. Tam-taram-pam-pam, tu-ru-ru-ru-ru, u-uu-u-u” cântă Baradar, sărind de pe un picior pe altul, în timp ce trece prin pădure și cară în mâini două coșuri pline cu flori.

Minikinul este fericit și a lui fericire e legată de a lui inimă, căci astăzi este a 365 aniversare a Reginei și a celei pe care o iubește la nebunie.

Noaptea e abia la început și a ei frumusețe este datorată frumuseții din jur, dar și a luminii stelelor care sclipesc atât de puternic pe cer: o lumină de aur care umple sufletele și le face să strălucească mai tare decât de obicei - chiar și decât soarele în plină zi.

Din această cauză, totul în jur e cufundat într-o lume de basm, unde razele de aur ale luminii scaldă lumea din jur într-o nuanță sfântă, făcând pământul asemănător unui măr de aur: apetisant și magic, care concurează cu soarele în a lui strălucire.

„Trăiască regina! Viață lungă reginei!” sunt doar câteva dintre uralele auzite în depărtare.

„Au început fără mine,” strigă Baradar și, lăsând coșurile cu flori pe pământ, se urcă rapid într-un copac de stejar, de parcă ar fi fost o maimuță, și, mișcându-se iscusit printre crengi, de parcă ar fi fost o veveriță toată viața, minikinul ajunse tocmai în vârf și privi în depărtare, curios să afle ce se făcea în Grădinile Palatului.

„Asta-i nebunie,” strigă minikinul fericit, când văzu cât de multe persoane erau venite la petrecere, pentru a sărbători ziua de naștere a reginei. „Oh, Doamne, și gnomii au fost invitați? Dar de ce? Au fost ai noștri dușmani pentru atât de mult timp, de ce au venit și ei?” murmură de data asta nemulțumit Baradar și, așezându-se pe creanga pe care stătuse până atunci, își încrucișă brațele pe piept.

„Nu-i corect așa,” mormăi minikinul. „Unii ar vrea să fie acolo, dar au lucruri de făcut, căci asta e ce trebuie să facă, pentru că-s atât de buni că alții îi iau drept proștii anului, în timp ce alții…” iar acel „alții” fu practic șuierat printre dinți. „Ei bine, Baradar, în cele din urmă e numai vina ta, că ai acceptat această misiune, în loc de a te distra cu ceilalți. Așa că: încetează a mai da vina pe alții, pentru că singur ai fost un prost.”

Un suspin de reproș se auzi în spatele lui Baradar, care nu se sperie, ci se uită supărat la acei ochi de lemn care se deschiseră în dreapta lui. „Și tu crezi că am fost un prost?” îi vorbi minikinul copacului pe care ședea.

„Ei bine, dacă e să ne gândim cu atenție la asta … poate că ai dreptate,” răspunse tărăgănat copacul.

„Drăguț din partea ta că ești de acord cu mine, dar asta cu siguranță nu mă face fericit,” spuse minikinul, luând o altă poziție stând, un pic mai confortabilă decât cea anterioară.

„De ce crezi asta, tinere maestre?” întrebă copacul, ridicând una dintre crengile ce-i serveau drept mâini și-și scărpină capul.

„Pentru că nu-i deloc amuzant … de loc … să fii considerat un prost,” și minikinul se holbă adânc în ochii verzi ai copacului, care clipeau încet din gene.

„Nu ești prost, minikine. Ești doar un copil care arată lumii a sa nemulțumire.”

„Iar asta nu sună deloc mai plăcut decât ce ai spus mai înainte, Hiamstar,” și minikinul se întoarse cu spatele la ochi. „Tu mereu ești de acord cu mine, când vine vorba să fiu neîndemânatic, dar nu spui niciodată nimic plăcut când fac lucruri bune.”

Hiamstar zâmbi. Îl cunoaște pe acest copil de atâta timp, de a învățat să iubească la nebunie ale sale capricii, căci în acest copil, copacul își vede tinerețea, atunci când era doar o ghindă, bătută de vânt de-a lungul pământului.

„Nimeni în lumea asta nu face lucruri bune sau rele fără un scop sau o recompensă,” își continuă copacul gândul, în timp ce atingea cu gingășie capul minikinului cu una dintre crengile sale. „Și tu cu siguranță nu ești prost, băiete. Tu doar n-ai trăit îndeajuns pentru a putea distinge dintre bine și rău.”

Cuvintele lui Hiamstar îl făcură pe minikin să uite de a sa supărare și-și întoarse încet privirea spre el, curios de ce v-a urma.

„Știi că am trăit mai mult decât alte creaturi în această pădure și că cunosc fiecare fir de iarbă verde și fiecare mușchi ce crește pe ale mele rădăcini sau în jurul meu, că pot simți fiecare parfum al naturii și că iubesc la nebunie fluturii care-mi ating mereu trunchiul și crengile cu ale lor minuscule și subțiri aripi, iar asta mă gâdilă atât de mult,” și copacul se scutură ușor de parcă ar fi simțit numai ce acele furnicături trecând prin tot trupul.

„Dar, ai simțit măcar odată, povara anilor tăi?”

Întrebarea lui Baradar îl făcu pe Hiamstar să zâmbească, dar în acel zâmbet el a pus toată povara care-o purta în al său piept de lemn. „Desigur că am simțit-o, băiete, și nu doar odată. Această lume își are propriile secrete ascunse: adânc în pământuri, sus-sus spre cer, în apa rece sau furișându-se pe drumuri montane, iar acele secrete nu întotdeauna sunt ceva bun de aflat. Uneori sunt de temut, ceva ce aduce nefericire și doar șoptindu-le aduc blestemul asupra ta.”

„Blestem? Ce blestem, Hiamstar?

Ochii copacului se fixară asupra trupului mic al băiatului, dar se simțea de parcă ar fi privit pe lângă el, văzând ceva ce n-ar fi trebuit să vadă în acel moment sau doar era o reminiscență dureroasă a propriului trecut.

„Un blestem…” se bâlbâi copacul, „e ca o vrajă, dar cu efect invers.”

„Ei bine, asta cu siguranță nu-mi spune prea multe,” îi reproșă băiatul.

„Te grăbești, tinere maestre. Acestea nu sunt lucruri despre care unul poate vorbi fără să se gândească mai înainte, căci un blestem nu-i un lucru stabil. Mă refer aici că un blestem nu are doar un singur obiect. E ca o rafală de vânt care tremură totul în jur, iar dacă ceva e destul de slab fizic, v-a fi scuturat până în rădăcini și apoi, acea răceală ce v-a fi simțită în a lui ser nu v-a dispărea niciodată, iar acea ființă va trebui să trăiască cu asta pe tot parcursul vieții: fie ele păsări, oameni, copaci, chiar și micii iepurași pufoși simt asta uneori.”

„Și… de ce oare simt că acest blestem are o poveste?”

„Pentru că așa e, băiatul meu. Blestemul are un punct de pornire, ca noi toți, căci nimic nu se naște pe acest pământ fără o istorie sau fără o poveste.”

„Atunci, spune-mi acea poveste, Hiamstar. Sunt atât de curios să o aflu,” și ochii curioși ai minikinului începură să clipească rapid și el uitase absolut de toate în acel moment: că se grăbea la petrecere, că voia să-și vadă regina în seara aceea, cel puțin pentru un moment, pentru a o putea vedea mai apoi în ale sale vise și mai uitase Baradar despre faptul că răul pândea undeva aproape și că nu-i nimic bun în a asculta poveștile fără un final fericit.

„Ei bine, dacă insiști atât de mult să asculți acea poveste… atunci deschideți bine urechile, calmează-ți respirația și lasă liberă imaginația, căci doar astfel ve-i simți povestea adânc în a ta ființă,” și Hiamstar începu să șoptească cu ale sale frunze istoria unui trecut: o istorie fără un final fericit și astfel aducând mai aproape de acele meleaguri puterea blestemului.

***

„Cu mult timp în urmă, cred că cu aproape 4 mii de ani în urmă, exista pe pământ un tărâm de basm, mai la nord de ale noastre, cunoscut și știut de alții ca Pământurile Siarului,” își începu Hiamstar istoria, fremătând ușor din frunze.

„Acelea erau pământuri fericite, pline de mană cerească, bogate și vaste, cu multe fructe și legume și, desigur, acolo trăiau o mulțime de animale hrănindu-se pe acele pământuri. Unul putea vedea acolo tigri și lei, lupi și vulpi, păsări de tot felul, oi și vaci, câini și pisici și, desigur, acolo erau și iepurași pufoși, dar ce era mai frumos decât toate acestea pe acele pământuri era a regelui unică fiică, numită Curse. Și era ea atât de frumoasă și bună că mulți prinți și regi veniră în fața tatălui ei și-i cerură mâna, dar Curse niciodată nu se uită la nimeni, căci ea visa să fie regina unui singur Spirit, dar ea nu știa cine era acel spirit.

Îl văzuse ea numai odată, în ale ei vise, într-o lungă noapte geroasă de iarnă, în timp ce se întorcea la palat după o lungă călătorie și ei deciseră să facă popas peste noapte în Pădurea lui Kiago.

Deoarece prințesa văzu cât de obosiți erau ai ei însoțitori, ordonă să nu-i fie întins cortul, ci doar să-i fie pusă o blană mai aproape de foc și când ale ei ordine fură îndeplinite, ea se culcă pe ea și curând adormi.

Chiar dacă era iarnă, iar vântul bătea rebel în jur, ei erau în siguranță, adânc în inima pădurii și încălziți de focul pe care-l încinseră în rug și, curând, oamenii prințesei Curse adormiră și ei, rând pe rând.

Apoi, flăcările începură să se miște ușor, de parcă ceva nevăzut le-ar fi atins, făcându-le să se unduiască, iar pe zăpada pură și albă, se văzură pași apropiindu-se de prințesă. Dar … acei pași apăreau din neant și nu se vedea un trup care îi lăsa pe zăpadă. Ei doar se imprintau pe haina pufoasă a zăpezii și nimic în jur părea că nu respiră sau se mișcă.

Prințesa se mișcă în somn și-și întoarse a ei față spre Spiritul Nevăzut, care se aplecă asupra ei și încet-încet își revelă a lui chip.

Nu era un Spirit ca oricare altul. Arăta ca un om, dar era complet alb: a lui piele, păr și chiar umbra ochilor lui sclipea în alb, asemeni zăpezii.

„Ești regina pe care mereu am așteptat-o,” îi șopti Spiritul prințesei și ea deschise ai ei ochi. Se minună de a lui frumusețe și încet se ridică în genunchi și privi ca vrăjită în ai lui ochi. „Sunt aici, inima mea. Am venit la tine,” șopti ea și a ei mână atinse obrazul alb al Spiritului … ale lui brațe o îmbrățișară … ale lor buze se uniră într-un sărut și ei se lăsară pradă iubirii chiar lângă foc, fără teamă de a fi văzuți de cineva, căci Spiritul avea în al lui putere capacitatea de a îngheța totul în jur și astfel niciun martor nu era acolo.

A doua zi dimineață el însă dispăru, iar când prințesa deschise ochii și privi în jur se sperie nevăzându-l. Întrebă de toți unde a plecat al ei Spirit, dar nimeni nu știu ce să-i răspundă, căci toți dormiră somn profund în noaptea de dinainte și nu văzură sau auziră nimic.

Prințesa decise într-un final că a fost totul doar un vis. Așa că a dat ordinul să se grăbească toată lumea, căci mai era drum lung până acasă, iar ei nu aveau timp de pierdut. Așa că-și strânseră în grabă ale lor lucruri și se pierdură la orizont.

În spatele lor însă, acolo lângă foc, unde prințesa își petrecuse noaptea, se puteau vedea însă câteva picături roșii, dar nimeni nu observă asta, din cauza că se grăbiră să părăsească acele locuri.

„Trădare,” strigară în cele din urmă rafalele de vânt ce începură să bată puternic din senin, de îndoiau copacii din jur până la pământ, de parcă ar fi fost împinși de o forță nevăzută și forțați să îngenuncheze și să-și ceară iertare, pentru că fuseseră martori ai acelei trădări. Apoi, pe zăpada albă se văzură alți pași apropiindu-se, dar aceștia nu erau de aceeași culoare ca neaua, ci negri, de parcă ar fi fost colorați cu cerneală sau cărbune, iar când stăpânul acelor pași ajunse lângă fostul rug, ce încă mai fumega ușor, se arătă naturii din jur.

Arăta la fel ca spiritul alb, dar a lui suflet era întunecat, cu urme de rău în el, iar scântei de foc se vedeau lucind în a sa privire neagră ca smoala.

„Mi-a luat ce era al meu,” șopti Spiritul Negru, cu ură, și un răcnet cutremură zările. Dar el răcnise nu doar pentru a arăta lumii a sa nemulțumire, dar și pentru a chema la luptă pe cel ce-l trădase și, curând după aceea, Spiritul cel Alb apăru în fața celui negru și în mâinile lor apărură săbii: una de foc în mâna Spiritului Negru și alta de gheață în cea a Spiritului Alb.

„Island,” șuieră printre dinți Spiritul Negru. „Ai uitat complet de maniere și ai îndrăznit să-mi iei ceva al meu.”

„Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte,” îi spuse Island Spiritului Negru. „Tu tot ai uitat ce ai luat de la mine. Era timpul să iau ceva al tău, Ahi.”

Sabie de sabie se lovi cu zgomot. Picior drept lângă picior drept se apropie, în timp ce ochii lor se priveau cu ură și lupta începu. Curând un cerc de foc înconjură al lor loc de bătălie, iar în spatele celui de foc apăru un altul de gheață, închizându-i ca în cușcă pe cei doi frați ce se luptau atunci pe viață și pe moarte.

„Meriți ce-i mai rău, Island,” șuieră Ahi printre dinți, „și, din această cauză, te v-oi pedepsi și-ți v-oi lua totul. Aceste întinsuri v-or fi ale mele, ca și cea pe care ai făcut-o a ta în noaptea ce-a trecut.”

„Fă ceea ce trebuie să faci, Ahi, dar niciodată să nu te lauzi cu ce nu ai în palme. Mereu te-am învins și mereu o v-oi face, căci gheața e mereu deasupra focului în Regatul meu Rece și înconjurat de vânturi, iar tu nu ve-i fi niciodată binevenit aici.”

O mișcare iscusită a mâinii sale și lama sabiei lui Island atinse ușor obrazul drept al lui Ahi și picături de sânge negru pătară inocența zăpezii, dar rana se vindeca rapid, iar sâgele care atinse zăpada o topi până se văzu pământul negru sub ea și frunze înnegrite, acoperite de o subțire pojghiță neagră, răsăriră din pământ.

„Ahilar!” murmură Island nemulțumit. „Copacul Diavolului. Cum ai îndrăznit să aduci această plantă a răului pe ale mele pământuri?” strigă Island și a lui voce puternică se auzi pretutindeni, dar el nu avea puterea de distruge copacul Ahilarului.

Ahi în schimb râse zgomotos, iar al lui râset colindă întinsurile în lung și-n lat. „Pentru că-mi stă în puteri să te îngenunchez, frate și, dacă pot face asta, o v-oi face și curând ceva se v-a întâmpla cu acel copac: v-a începe să crească, mai mare și mai mare, când mâini inocente v-or atinge ale sale frunze uscate și atunci acest copac v-a înghiți inocența, iar din sufletul obținut v-a căpăta viață. Astfel blestemul tău v-a începe,” și, spunând asta, Ahi dispăru în neant și, în locul său, diavoli cu piele de smoală îl înconjurară pe Island, forțându-l să lupte.

Island era iscusit în luptă și știa cum se ține o sabie în mâini, dar zilele treceau, iar el încă lupta cu demonii, căci niciunul dintre ei nu avea puterea să-l înfrângă pe celălalt.

Dar spre deosebire de demoni, Island avea ceva de partea lui … copacii respirau cu gheață de jur împrejur, iar asta-i dădea putere și curând găsi soluția să pună capăt acelei bătălii.

Într-unul din momentele când fusese îngenuncheat, după ce făcuse un salt greșit încercând să evite lovitura mâinii unuia dintre diavol, Island văzu picăturile sângelui lui Curse pe zăpadă. „Puritate,” murmură el și vârful sabiei lui atinse picăturile roșii care cât de curând colorară metalul sabiei și, rotindu-se în cerc, în timp ce ținea strâns mânerul sabiei, cu ambele mâini, tăind aerul din jur și spintecând vidul, lama tăia și trupurile demonilor în jumătate, umplând zarea de scântei de foc.

Dar la fel cum nimic nu durează o veșnicie, scânteile de foc dispărură, lăsându-l pe Island în același cerc în care stătuse mai înainte, înconjurat de un perete de foc și un altul de gheață. El continua să strângă cu putere mânerul sabiei, dar de data asta zâmbea, iar ceva ciudat se schimbă în a lui înfățișare: avea o șuviță de păr negru pe tâmpla stângă și în locul ochilor transparenți avea acum unii de culoare albastru întunecat. Dar chiar și așa, a sa frumusețe nu dispăruse nicăieri: era chiar mai frumos decât fusese mai înainte.

Nouă luni și zile lungi au trecut și într-o zi târzie de toamnă, Island auzi strigătul unui nou născut venind dinspre Palatului Siarului: prințesa Curse născuse un băiat, dar curând fusese alungată din palat și forțată să colinde împrejurimile: prin păduri dese și văi adânci, spălându-și astfel al ei necunoscut păcat, căci oamenii Siarului n-o putură ierta pentru a ei trădare, la fel cum nu puteau accepta drept rege copilul nimănui.

Curse hoinări multe zile și nopți de-a rândul, cărând în ale sale brațe copilul: ambii flămânzi și obosiți și această oboseală o făcu pe Curse să-și blesteme zilele în cele din urmă și că alesese în acea noapte să doarmă în afara cortului său. Ajunse în cele din urmă în poiana unde luptară Ahi și Island, din Pădurea Kiago, dar privind în jur nu văzu nimic altceva în afară de copacul Ahilarului, care creștea chiar în mijlocul Poienii, dar nu avea nicio frunză pe el și arăta complet fără viață.

Curse se apropie de copac și-i atinse gentil ale lui crengi uscate, simțind tristețe pentru el: „bietul copac. Și pe tine te-au alungat și te-au lăsat fără viață,” dar curând pădurea în jur începu să strige și Curse văzu cum Poiana fusese înconjurată de vulpi… vulpi flămânde care se apropiau de ei tot mai mult și mai mult.

Speriată, Curse începu să se miște în spate, tot mai aproape și mai aproape de Ahilar, până al ei spate nu atinse trunchiul copacului și se văzu captivă în a lui îmbrățișare, când crengile prinseră viață și-o prinseră în a lor capcană, în timp ce al ei trup începu să fie înghițit de trunchiul copacului, de parcă al ei trup s-ar fi lichefiat.

Curse strigă cu toată puterea de care era capabilă, dar nimeni nu era acolo s-o ajute. Acolo erau doar vulpile, înconjurând locul, dar curând ele nu mai arătau flămânde… doar stăteau în loc și priveau cum Ahilarul înghițea trupul lui Curse și al copilului ei.

Dar rafalele de vânt nu dormeau. Duseră mai departe plânsul lui Curse, sus-sus în munți, până ajunseră la Palatul lui Island, ascuns într-o grotă. Se ridică el brusc de pe al lui tron și ascultă plânsul copilului venind dinspre pădure. Astfel, sângele începu rapid să-i curgă prin vene și simți chemarea sângelui cerându-i ajutorul și Island cât de curând încălecă pe al lui cal de vânt și porni spre Pădurea lui Kiago.

„Nu atinge acea făptură,” strigă Island copacului și, apucând strâns sabia, Island tăie crengile copacul care țineau captiv copilul și un ser roșu întunecat se revărsă pretutindeni, în timp ce copacul își deplângea rana.

Island luă copilul în ale sale brațe și-i spuse. „Suntem singurii rămași, Boor,” șopti Island băiatului. „Îmi pare rău că ți-ai pierdut mama, dar nu am avut puterea să-i salvez viața,” și, răcnetul lui fu dus din nou în depărtare, când Island își deplânse iubita pierdută, ca mai apoi să urce din nou călare pe al său cal și să părăsească pădurea.

Fără mâini, Ahilarul își plecă coroana, când se auzi plânsul lui Curse din adâncul lui. „Această lume să-mi asculte atent cuvintele,” plângea Curse. „Acei care m-au alungat și m-au forțat să hoinăresc cu al meu copil în brațele-mi slăbite pe aceste întinsuri, să-și piardă întregul avut. Ai lor urmași să nu aibă odihnă, iar ale lor case să fie arse până la pământ, la fel cum a fost ars al meu suflet care deplânge a mea moarte acum și pierderea copilului meu,” și, curând, Ahilarul se aprinse de nicăieri și copacul arse din rădăcini.

Vântul apoi, la comanda lui Island, care ascultase al iubitei sale plâns, spulberă scânteile de foc prin aer până ajunseră în Regatul Siarului. Primele începură să ardă frunzele uscate când scânteile căzură pe ele, apoi arseră copacii și arbuștii, casele și curând se auzi plâns și jale în întregul regat, care auziră și ei cuvintele de blestem ale lui Curse, încă auzite din acele scântei. Își înțeleseră ei a lor greșeală, dar era prea târziu s-o îndrepte. Dar au numit apoi acel plâns „blestem,” asemeni numelui Curse, iar cine-l auzea vreodată, nu putea nicicând să-l uite.

***

„Wow, ce poveste tristă și frumoasă în același timp,” spuse minikinul, privindu-l pe Hiamstar cu ochii curioși.

„Aceasta nu-i doar o poveste, băiatul meu. E istoria blestemului.”

„Desigur că e, dar până la urmă e doar o poveste.”

„Și … ce dacă Blestemul e adevărat? Ce se întâmplă dacă într-adevăr există un blestem pe care unul trebuie să-l înfrunte zi de zi? Ce ve-i face tu atunci?”

„Doar v-oi trăi cu asta, Hiamstar, căci asta a fost ceva predestinat mie și trebuie s-o accept. Ca parte a propriei mele ființe.”

Ești înțelept, băiete, chiar dacă ești încă tânăr, dar ar trebui să știi ceva: niciodată să nu crezi că un blestem e inofensiv. Un blestem poate distruge mult mai mult decât crezi.”

Dar băiatul își întoarse brusc privirea spre vest, de parcă ceva l-ar fi chemat într-acolo, să privească spre soare apune, iar a lui privire ageră, scrutând zarea, o putu vedea pe Noea, la ai fereastră, pieptănându-și părul lung de aur și vorbindu-i minikinului. „Ai întârziat deja, Baradar. Trebuie să te întorci, dar în drum spre casă nu vorbi cu nimeni și nu bea nimic sau totul în jur v-a fi blestemat,” și când ochii lui Baradar și ai Noeiei se întâlniră, băiatul privi imediat în altă parte: era prea rușinat să vadă ochii reginei sale și prea speriat ca să afle adevărul ascuns în ei.

„Vin,” șopti abia auzit Baradar și, sărind de pe o creangă pe alta, ajunse la pământ, luă ale sale coșuri cu flori și porni fugind spre palat.

Hiamstar își ridică privirea spre cerul înstelat și șopti: „Dă Doamne ca al său blestem să nu fie atât de dureros, căci vremuri grele îl așteaptă pe acest băiat și el v-a colinda zările prin întuneric și păduri dese, căutând a sa odihnă, în zadar” și copacul păstră apoi liniștea, închise ochii și doar un oftat abia auzit mai ieșea din al său piept de lemn din când în când.