Noea (v.o: Tamil)

Inta ulakamē uṉatu corkkam, Baradar,

Nīṅkaḷ mikavum virumpi pātukākkum kāṭu uṅkaḷ ciṟai,

Kāṟṟiṉ vēkamum uyir mūccum uṉatu iraṭcippu,

Āṉāl paccai ilaikaḷ vaḻiyāka pāyum cīram uṅkaḷ āviyai iṟutiyil kollum viṣam, āṉāl uṅkaḷ āṉmāvai viṭuvikka uṅkaḷāl etuvum ceyya muṭiyātu.

(RO:)

„Această lume e al tău Paradis, Baradar; pădurea ce-o iubești atât de mult și pe care-o protejezi e a ta închisoare; rafalele de vânt și respirația vieții sunt a ta salvare, dar serul care curge prin verzile frunze ale acestei păduri sunt otrava care-ți va ucide sufletul în cele din urmă și nu ve-i putea face nimic pentru a te salva,” și aceste șoapte ale valului magic se aud pretutindeni, rotindu-se în aer și „fugind” prin pădure de parcă ar fi fost cai de aer care galopează spre orizontul roșu al apusului, în căutarea salvării.

Iar cel care continuă să rătăcească prin pădure, urmând acei cai de aer și complet pierdut în lumea suferinței și-a amintirilor, e Baradar, care înaintează neostenit și practic fără urme de viață în a lui privire, căutând ceva în acea pădure stearpă, atât de cunoscută de el, dar temută de alții, cu numele Pădurea Morților.

„Unde ești tu, doamna mea?” își cheamă Baradar a sa regină, dar ea nu apare nicăieri și el urmează vocea aerului, respirația vântului și fluxul dragostei plutind în acea pădure fără viață, unde nu se vede nimic în jur și asta-l sperie pe bietul minikin tot mai mult și mai mult.

Se auzi un urlet de lup în spatele lui și Baradar se opri, dar nu privi în urmă să vadă ce se apropia de el, căci nu mai era atât de sigur ce-i adevăr și ce-i fals în acea pădure a umbrelor.

„Rege lup?” minikinul rosti în cele din urmă, dar nu se auzi niciun răspuns și el decise să mai aștepte un scurt timp și să asculte respirația diavolească a copacilor din jur. Dar … deodată se făcu atât de liniște în jur, ceea ce era neobișnuit pentru acea pădure, unde doar întunericul și vidul trăiau, căci până și copacii tăceau, căci ale lor frunze stăteau înțepenite. Însă curând începură din nou a-și mișca micuțele trupuri metalice, de un verde închis, și abia atunci minikinul auzi primele cuvinte rostite de un cineva nevăzut: „câte nopți de-a rândul continui să rătăcești prin această pădure, minikine?”

„Nu știu,” răspunse șoptit Baradar, privind în jos, căci nu îndrăznea să-l caute cu ochii pe cel ce-i vorbise. Așa că preferă să privească țintă aiurea, undeva în acea pădure.

„2.475.637. Le-am numărat pentru tine, căci am simțit puterea rătăcirii tale adânc curgând ale mele rădăcini care se înfig în adâncul pământului în căutare de apă dătătoare de viață. Dar în locul serului vieții ele găsesc doar tristețe și dureroase amintiri născute în a ta ființă, la fel cum eu te-am creat pe tine din blestemul aruncat asupra trupului meu încărcat de păcatele mele,” șopti din nou pădurea.

Abia atunci Baradar înțelese că de fapt îi vorbea pădurea, care era făcută din propria lui esență și privi în jur, dar nu văzu nimic, până când ochii săi nu se obișnuiră cu întunericul, până când pasărea speriată și neogoită din al lui piept nu se liniști, iar respirația sa nu-și recăpătă fluxul normal. După aceea văzu ceva mișcându-se printre copaci. Dar acel cineva care se apropia era ceva între viu și iluzoriu, căci era făcut din lemn și serul vieții, care continua să vorbească într-o limbă necunoscută, dar atât de bine înțeleasă de Baradar.

„Sunt Shiver Sun, paznicul acestui blestem și, la fel ca această pădure, am fost creat din blestemul care te-a îngenuncheat pe tine și a făcut din mine ființa umblătoare pe care o vezi azi, chiar dacă în pieptul meu nu bate o inimă,” și, spunând asta, se opri în fața minikinului.

Baradar închise ochii pentru câteva clipe, iar când se calmă îi redeschise și privi în față la acel buștean mișcător și vorbăreț de aproape 1m înălțime care stătea la doar un pas în fața lui.

Shiver Sun avea rădăcini groase, dar uscate, iar ale sale brațe erau de asemenea din rădăcini lipsite de apă și doar câteva mlădițe desfrunzite creșteau prin trunchiul său de lemn, iar în loc de păr avea mlădițe cu câteva frunze pe ele, ceea ce făcea singurătatea și uscăciunea lui să fie și mai vizibile.

„Îmi pare rău,” spuse în cele din urmă minikinul, continuând să privească bușteanul și o urmă de tristețe se simți în oftatul ce-i ieși din piept.

„Pentru ce?” îl întrebă Shiver Sun.

„Pentru că te-am creat și am permis să arăți astfel,” răspunse Baradar și ochii i se umplură mai întâi cu lacrimi, ce curseră apoi râuri pe ai lui obraji și curând câteva atinseră una din rădăcinile uscate ale bușteanului. Sub puterea lacrimilor vii și calde născute din inima lui Baradar, lemnul înverzi, acoperindu-se de mușchi verde.

„Și, ce-i în neregulă cu a mea ființă? Sunt viu, cel puțin respir în a ta ființă căci în a mea esență curge serul vieții tale, iar noi doi respirăm în același ritm dansant al vieții.”

„Dar pădurea aceasta … este atât de întuneric aici … atât de rece … atât de pustiită,” spuse minikinul, privind în jur. „Chiar arată astfel lumea din interiorul meu?”

„Aceasta este a ta cruce, minikine. E a ta pedeapsă pentru că ai luat viața cuiva, căci trebuie să plătești pentru ceea ce ai făcut,” și, pentru prima dată, Baradar văzu doi ochi și două buze conturându-se pe scoarța bușteanului, a cui privire îl străfulgeră și-l făcu să se cutremure, să simtă cum lumea întreagă se prăbușește asupra lui, ca o apă sfântă ce încearcă să-l spele de păcate, dar din această cauză Baradar se simțea mai pierdut ca oricând.

***

Spațiul din jur vibrează. Da, Baradar simte asta, dar nu vede ce mișcă spațiul din jurul lui, căci totul e cufundat în întuneric.

„Poți deschide ochii,” îi spuse Shiver Sun și minikinul ascultă bușteanul și, când deschise ochii, văzu în jur ceva fascinant și nemaivăzut până atunci.

Acel spațiu pe care Baradar îl văzu în jurul lui era Magic și de Temut în același timp: era înconjurat de Întunecata Pădure Mortor și numai locul unde Baradar și Shiver Sun se aflau era luminat, de parcă ar fi fost o insulă în mijlocul deșertului.

„E atât de amețitor,” șopti Baradar, privind la ceea ce se vedea în fața lui de parcă s-ar fi rotit lumea în jurul soarelui, iar el ședea chiar în centrul acestui cerc de foc. „Ce loc e acesta, Shiver Sun?”

„Acesta sunt eu și a mea lume,” răspunse bușteanul. „Ceea ce vezi acum este sufletul meu și acel râu ce curge în depărtare, traversând pădurea, este serul vieții mele, dar nu-l pot atinge niciodată și nici bea din el.”

Ceva-l sperie pe minikin și el privi în jur: undeva, în depărtare, se auzeau tobe. 1…2, 1…2 și al lor ritmic sunet se apropia tot mai mult și mai mult. Cel puțin acela era sentimentul trezit în sufletul minikinului, căci nimic altceva în jur nu se mișca în afară de acel zgomot ce se apropia și care se simțea în înspăimântătoarea vibrație din aer, ca mai apoi să se audă un sunet asurzitor venind din vale.

„Ciori? Cum pot fi aici ciori?” se întrebă Baradar, urmărind zborul ciorilor cu a lui privire pătrunzătoare.

„Acele păsări negre ca smoala, ce le vezi apropiindu-se în depărtare, nu-s decât ale mele gânduri negre,” spuse într-un final bușteanul. „Privește a lor mișcare în spirală: este simbolul Māṉsṭar Kēlaksi - gâtul ei imens care înghite și devorează totul în jur.”

Minikinul se clătină pe picioare … se simți amețit și făcu doi pași în spate, în timp ce-și atingea fruntea cu palma, și apoi închise ochii, de parcă aerul din jur l-ar fi otrăvit cu a sa rece respirație.

Apoi… auzi vocea lui Shiver Sun vorbindu-i, dar când privi în jur nu-l mai văzu: „ai fost blestemat, minikine și tu ești diavolul acestor întinsuri,” și asta-l făcu pe Baradar să tresară și să privească iarăși în jur, dar bușteanul nu se vedea nicăieri… se vedea doar un val de aer magic negru dansând în jur și care apoi se formă din ciorile negre adunate la un loc, dar a lor mișcare era haotică, de parcă ar fi fost controlate de o putere invizibilă. Și … se auziră iarăși tobele … apropiindu-se și făcând natura în jur să vibreze în ritmul lor, ca o muzică de lance lovite care produc un zgomot metalic infernal, care-ți intră prin toți porii de parcă ar fi ace.

„Oh,” suspină minikinul, în timp ce îngenunche ușor, atingându-și al său piept, acolo unde se presupune că se află inima, cu ambele mâini.

Într-un final revăzu bușteanul, dar Shiver Sun arăta acum diferit… avea o formă … o formă de lemn, dar similară cu cea umană, căci avea un cap, două brațe, două picioare și în jurul corpului se învârteau amețitor acele păsări negre pe care le mai văzuse și mai înainte dansând în fața ochilor lui.

„Shiver Sun?” se auzi vocea minikinului șoptind, dar sunetul produs de al său glas era ciudat și abia-abia auzit.

„Shiver Sun e doar a ta imaginație… ale tale temeri de a fi distrus și dispersat în neant, de parcă ai fi o pană ușoară suflată de vânt, dar al tău destin nu v-a fi atât de nedureros, minikine. Iadul pe care ți-i dat să-l vezi este aici și acum,” și ultima parte fu strigată de buștean, care făcu să zângăne urechile lui Baradar și să și le acopere cu palmele.

Iar cu acel strigăt, natura în jur se înveli într-o magmă fierbinte care curgea în valuri mari, încinse spre minikin, pârjolind totul în jur și amenințând să-l distrugă într-un final și pe el.

***

Baradar brusc deschise ochii și-l auzi pe Shiver Sun vorbindu-i: „În sfârșit te-ai trezit!” îi spuse bușteanul și minikinul realiză că de fapt stăteau ambii așezați la umbra unui imens copac rotat.

„Ce-a fost asta?” îl întrebă Baradar pe buștean.

„Ale tale temeri și din câte văd m-ai făcut parte din ele, dar ele îți aparțin numai ție, amenințând să te distrugă pe dinăuntru și pe dinafară deopotrivă. De fapt, această lume ce-o vezi în jur se autodistruge cu fiecare gură de aer pe care-o iei și de acum v-a fi din ce în ce mai rău, căci ceva blestemat și rău se apropie de aceste pământuri.”

„Aceste Pământuri?” fu întrebarea prostească a minikinului și el se uită din nou în jur. „Pământurile Soarelui Apune,” șopti el apoi. „Casa mea!” și ochii i se umplură de lacrimi, privind cu dragoste la frumusețea care-i înconjura, dar curând își dădu seama că erau pustii: palatul, grădinile, pădurea. „Cum ai reușit să le renaști, Shiver Sun? Indiferent de cât m-am luptat să le revăd, fie și în vis, mi-a fost imposibil.”

„Sunt încă moarte … și împrejurimile … și oamenii … și păsările… chiar și muzica. Ceea ce vezi acum e doar un produs al imaginației tale născut din puterea mea. De fapt eu îmi iau puterea de la tine și astfel poți considera că tu ai creat această minune din jur. Dar … toate acestea sunt posibile atâta timp cât tu n-ai trecut de Porțile Tărâmului Morților … dacă le treci vreodată atunci totul e sfârșit, iar tu nu ve-i mai renaște nicicând.”

Minikinul păstră din nou tăcerea, căci mai auzise de mult aceste cuvinte, că atunci când al său suflet va fi pierdut, totul în jur v-a renaște și simți iarăși vinovăția strecurându-i-se în suflet, dar în același timp acel sentiment de vinovăție se întâlni cu bucuria din sufletul minikinului care se bucura să-și mai vadă casa încă odată, iar în sufletul lui, aceste două sentimente ciudate, începură să lupte.

„Spune-mi, Shiver Sun, ți-i cunoscută povestea acestor întinsuri?” îl întrebă minikinul pe buștean cu lacrimi în ochi.

„Nu am avut încă onoarea să ascult acele frumoase povești, dar totuși… aud uneori șoapte care povestesc despre un frumos regat, ce a existat cândva într-o lume de basm, și pentru că iubesc atât de mult să ascult povești sunt gata să ascult și basmele acestor ținuturi.”

Minikinul păstră tăcerea pentru câteva clipe, umplându-și pieptul cu acea aromă plăcută și, în curând, melodioasa sa voce se azi plutind în jurul acelor locuri mistice:

„Acest regat s-a născut cu aproape 3 mii de ani în urmă, din oameni sălbatici, care s-au așezat aici după ce au lăsat în urma lor Pădurea Mortor și de atunci numai trei regi au domnit peste aceste întinsuri: Mirianor - Cel Luminos, Ian Gyar - regele șarpe cu ochi de apă și Noea - Regina de Aur.

Dar acest număr 3 a fost doar un simplu număr pentru Poporul Noear, căci fuseseră fericiți în acele trei milenii de existență și niciun pericol nu-i pândea, căci erau protejați de o imensă putere care curgea prin venele regilor lor.

Mirianor, primul și cel mai cunoscut rege al tuturor timpurilor, avea puterea flăcărilor și de asemenea putea controla rafalele de vânt, căci fusese născut din flăcări și prima sa suflare a luat-o din cea a cerului scăldat în briza vântului cald de primăvară și atâta timp cât a domnit el niciun alt regat n-a îndrăznit să se apropie de Pădurea Mortor sau să încerce să-i îngenuncheze.

Faima și puterea lor nu se datorau doar puterii magice a lui Mirianor, dar el de asemenea era destul de priceput și neînfricat și și-a învățat și poporul să fie astfel, precum i-a învățat meșteșugul vânatului și a pescuitului, dar când numărul poporului său crescuse atât de mult că locurile pe care-și duceau traiul deveniră neîncăpătoare, Mirianor a înțeles că e timpul să caute alt loc de trai, care să fie la fel de protector, cu peisaje superbe și care să le asigure hrană îmbelșugată.

Prima dată a trimis iscoade spre est, să caute un loc potrivit pentru al său castel, dar aceștia se întoarseră fără vești bune, căci ținuturile estice erau deja ocupate și ceea ce Mirianor nu-și dorea era să lupte pentru pământuri. Așa că a trimis alte iscoade spre nord și sud, dar la fel s-au întors fără rezultat. În cele din urmă, Mirianor a decis că e timpul ca ei toți să meargă spre Vest și dacă v-a fi necesar să lupte pentru o mică bucată de pământ atunci o v-or face, căci Pădurea Mortor devenise mai neîncăpătoare ca niciodată.

Noaptea dinaintea plecării lor, Mirianor a avut un vis și în acel vis a văzut cum Helyos, Titanul Soarelui, venea spre el în careta sa de aur și când ajunse în fața lui și se opri, îi spuse: „m-ai așteaptă încă trei luni, Mirianor, tu rege al poporului Mortor și abia apoi mergi spre vest într-o călătorie care v-a dura 40 de nopți și 40 de zile și când acest timp se v-a scurge în ceasornicul vremii oprește-te și așază piatra de temelie a palatului tău în acel loc, dar când ve-i pune prima piatră în acel fundal să spui că acea zi îmi este dedicată și astfel în fiecare an, în acea zi, să-mi onorați numele,” și, după aceste cuvinte, Helyos dispăru, careta de aur se evaporă în neantul visului și Mirianor se trezi din a lui somn și chiar în acea noapte ordonă oamenilor săi să-și despacheteze lucrurile, căci a lor călătorie se întârzie cu alte trei luni.

Dar ceea ce Mirianor nu știa era despre măcelul făcut de Titanul Soarelui pentru ai dărui acele pământuri. Helyos, avid de putere și dornic să-i fie șoptit numele cu sfințenie și teamă de către însuși poporul din Mortor, sacrifică totul în jurul lui în timp ce se îndepărta de acea pădure, căci visul lui Mirianor fusese de fapt real: titanul soarelui stătuse în fața lui, dar el văzu totul aevia. După acea zi cerul ardea în flăcări, iar ploaia nu ogoi deloc pământul. Astfel arseră sate, arseră câmpii și lanuri, pământurile secătuiră, la fel și apele din jur, iar aceste dezastre îi alungară pe cei rămași de pe acele întinsuri. Într-un final însă, Gaea, Mama Pământ, pe care Haos o numi ca fiind mama lui Helyos, se îndură de întinsurile ei dragi și readuse ploaia pe acele meleaguri, iar solurile respirară din nou, pline de viață.

Trei luni după acel vis, Mirianor și poporul său porniră spre Vest și când cele 40 de zile și 40 de nopți s-au sfârșit ei s-au oprit și au construit al lor palat de aur, dar regelui nu-i fu dat să vadă frumusețea acelei construcții, căci sufletul său fusese blestemat de cei care fuseseră alungați de Helyos de pe pământurile sale și în curând regele porni în drumul său spre Aeon.

Al doilea numit rege al Poporului Mortor a fost fiul titanidei apelor, Marea, cel cu numele de Ian Gyar. El avea putere asupra a tot ceea ce era înconjurat de ape, căci era urmașul demn al mamei sale, dar el era lacom și pentru că începuse un război sângeros de cucerire a popoarelor vecine, el a fost alungat de al său popor înapoi în Pădurea Mortor, unde a fost întemnițat de puterea Noeiei, a sa nepoată și cea desemnată a treia regină și care curând după alungarea lui Ian Gyar a schimbat numele Poporul din Mortor în Noear.

Ea a fost o regină demnă - bună și puternică căci fusese înzestrată cu puterea bogăției și a aurului și tot ce ea atingea era transformat de asemenea în aur și din această cauză popoarele învecinate o respectau nespus și stabiliră cu Noear o legătură de durată și în bună pace.

Dar cum întunericul mereu pândește din umbră, la fel și răul pândea asupra Noeiei și numele acelui rău era Ian Gyar, care deși era închis în Pădurea Mortor, încă visa să se întoarcă pe tronul lui și era gata de orice să-și reîntoarcă coroana.

Curând după ce a fost întemnițat în pădure, a găsit sursa de viață a poporul din Mortor - un izvor de apă dulce și el își rugă mama să-l ajute să subjuge spiritul acelui izvor și astfel să se răzbune pe Noea, căci același izvor sau mai bine zis o copie a lui, curgea și pe tărâmul Poporului Noear.

De fapt nașterea celui de-al doilea izvor, pe Pământurile Soarelui Apune se datora lui Mirianor, care cât timp trăise în Pădurea Mortor iubise atât de mult apa acelui izvor, încât odată plecat spre un nou tărâm decise să ia parte din el într-un mic flacon, iar când puseră temelia noului Palat, nu departe de el, Mirianor începu a turna apă din flacon pe pământul arid și din acea apă se formă un alt izvor. Însă acesta era strâns legat cu cel din Pădure, datorită puterii din ape care mai apoi fu controlată de Ian Gyar, iar asta însemna slăbiciune pentru noul popor al Noearilor.

Dar Ian Gyar a ales în locul unei răzbunări fulger, una de durată. Așa că a așteptat în tăcere mulți ani de-a rândul, dar în mare secret pregătea un război, în timp ce-i pândea pe Noeari în reflecția din oglinda formată din apele izvorului și mereu era cu un pas înaintea Noeiei.

Iar acel război avu loc într-un final: trei sute de ani mai târziu, atunci când Poporul Noearilor era cel mai fericit și nu bănuiau că-i așteaptă un viitor atât de crud. Curând însă simțiră pe pielea lor ce înseamnă cruzimea, când au fost îngenuncheați și distruși complet, căci au fost atunci luați pe nepregătite și nici n-au reușit măcar să încerce să se opună căderii lor, căci…” și vocea minikinului continuă să se audă tot mai îndepărtată și mai îndepărtată, de parcă a sa poveste spusă trebuia să rămână secretă lumii, dar totuși era ceva ce nu putea fi ținut în taină de inima lui Baradar, care visa la o nouă eră.