O ceață densă creată de mintea diabolică a lui Inmar puse stăpânire pe satul oamenilor. Aici și acolo, la intrarea în colibe, câinii începură să latre simțind mirosul neplăcut al vulpilor apropiindu-se, dar fiind legați în lanțuri nu puteau să se apropie de ele.

Pe cer nu se vedea nicio stea și asta făcea ca vraja să se simtă din ce în ce mai puternică, de parcă o mână nevăzută apasă pe piept și nu dă voie unuia să respire, căci inimii ii din ce în ce mai greu să bată, iar dacă ea nu bate, atunci, în acele momente, ești trimis pe cealaltă lume, dar anxietatea durează numai câteva clipe, atâta timp cât prin sat trec vulpile, iar când ele sunt deja departe de casă, oamenii încep a respira zgomotos, recuperându-și forțele și se simt din nou vii.

„Doare,” șopti Morena, atingându-și pieptul, în timp ce stătea în pirostrii pe podeaua de lut, practic împinsă la pământ de o forță pe care n-o mai simțise până atunci, dar flăcările care cresc în rugul, din mijlocul camerei, dezvăluie un adevăr, adânc ascuns în a ei minte. „Am mai simțit asta mai înainte … și mi se pare că am și văzut,” șopti din nou tânăra femeie, în timp ce privea țintă flăcările care scuipau scântei de foc în aer și din acea privire ațintită asupra flăcărilor, rotițele creierului Morenei începură să se miște în direcție opusă și curând ale ei amintiri reveniră în formă în a ei ființă.

***

Dormi, copile, scump și drag,

Legănat de dulce cântec,

Dormi, puiuțul meu cel drag,

Mama e aici cu tine.

Legănat pe-un dulce plai,

Și-ascultând povestea-mi sfântă,

Să crești mare, puiul meu,

Cu inimă dulce și blândă…

Deodată o dulce moțăială puse stăpânire pe Morena și tânăra mamă încetă al ei cântec de leagăn și doar buzele ei se mai mișcau încă, în timp ce ai ei ochi se închideau, tot mai mult și mai mult.

Focul din vatră practic se stinse în momentul în care un curent de aer pătrunse prin ușa deschisă și se apropie de Morena și de copilul adormit și două mâini, făcute din aer, iau copilul din brațele Morenei și o șoaptă se aude la urechea copilului:

O.S:

„Ai fost născută să fii ochii și urechile mele pe pământ, și șoptind a mea vrajă asupra ta îmi îndeplinesc promisiunea de a fi născută din oameni și de a sta ascunsă de ochii lor până când războiul pentru supremație nu v-a începe și abia atunci ei ne v-or numi „stăpâne” și atunci ei își v-or pleca capul în fața noastră și nimeni și nimic nu v-a fi capabil să ne învingă a noastră armată.”

Șoptind aceste cuvinte, Mannar apăru în forma sa fizică și-și duse mâna la buzunar. Scoase din el o șuviță de păr, pe care o furase de la Samandra, și o puse peste capul copilei. Deodată șuvița dispăru … și, în locul copilei blonde cu ochi verzi apăru una cu păr roșcat și ochi de un negru roșietic ca al vulpilor, iar în locul zâmbetului inocent se văzu unul viclean, arătat lumii.

MANNAR:

„Trebuie să ne despărțim pentru moment, fata mea, dar curând ve-i fi a mea salvare și atâta timp cât creierele noastre sunt conectate lumea se v-a cutremura de frică și ne v-or rosti numele doar șoptind.”

Și o boare de vânt roșietic ieși din gura lui Mannar și a intră prin nările copilei, iar ea curând adormi. Apoi, Mannar a lăsat copila în pătuțul ei și a dispărut.

Flăcările se încinseră din nou și un suspin plin de durere ieși din pieptul Morenei, în timp ce ea strânge cu putere materialul rochiei la piept și privește țintă la flăcări, murmurând:

„A fost ceva aici,” dar uitându-se în jur ea nu văzu pe nimeni, iar asta o sperie și mai mult, căci instinctul n-a înșelat-o niciodată și chiar dacă nu are puteri magice curgând prin ale ei vene ea mereu simte când ceva rău se v-a întâmpla. Dar acum e diferit. Acum adormise și și-a lăsat copila în voia sorții.

Morena căzu brusc la pământ, neputându-se mișca și se târî apoi spre colțul dinspre ușă și bău cu sete apă din ulcior. Curând după aceasta se simți mai bine și se apropie de pătuț, dar nu văzu nimic ieșit din comun și, calmându-se, începu să cânte un cântec de leagăn.

***

O mare pată roșie e lăsată pe pământul arid de lângă sat. Este deja întuneric, dar toți sătenii sunt acolo, privind această pată monstruoasă lăsată în urmă de cineva necunoscut și sunt extrem de furioși, căci iarna se apropie și lor le lipsește mâncarea, căci toți puii pe care-i crescură peste vară sunt acum pe acel teren arid, morți, sau cel puțin rămase acolo sunt doar ale lor capete și pene și … niște oase rămase intacte.

„Aceasta este lucrătura diavolului,” strigă cel mai bătrân dintre săteni. „Asta e o crimă,” strigă el iarăși. „Cum să ne hrănim pe timpul iernii? Cum să supraviețuim fără mâncare? Suntem la voia sorții și cel care ne-a adus la marginea prăpastiei trebuie pedepsit pentru asta.”

„Dar … cum să-l găsim pe cel care a făcut asta?” întrebă unul dintre săteni. „Doar putem vedea ce a rămas în urmă după a lui festin, dar nu știm cine ne-a lăsat fără hrană.”

„El are dreptate,” îl susținu un altul. „Putem doar admite că am fost îngenuncheați, dar nu știm cum…”

„Ea…” strigă o femeie. „Ea-i ucigașul puilor, și când toți priviră spre locul indicat de femeie o văzură pe Mayar, rânjind la ei, în timp ce fața, mâinile și hainele ei erau pătate de sânge.

Copila de patru ani arăta de parcă ar fi fost un diavol în acel moment și, strigând din răsputeri, Morena căzu la pământ și începu să plângă, căci cea pe care o privea acum nu era al ei copil și acel păr roșu și ochii roșii ca focul nu ea îi născuse.

„Acesta nu-i copilul meu,” strigă Morena, înecându-se în lacrimi. „Cineva mi-a blestemat copilul. Cineva mi-a luat copilul și l-a înlocuit cu acest monstru. Vă rog, ajutați-mă! Vă rog, cineva să-mi salveze copilul,” dar ale ei cuvinte nu erau auzite de sătenii furioși, care vedeau în acel copil a lor pierzanie. Dar, spre surprinderea lor, când toți apucară fiecare ce putu: lopeți, furci, topoare, văzură cum Mayar se transformă într-o vulpe roșie ce rânjea la ei.

„Vă puneți cu cine n-ar trebui, săteni proști,” le vorbi copila, dar acelea erau cuvintele lui Mannar, care se afla la marginea pădurii și privea la acest spectacol cu un zâmbet diavolesc pe buze. „Cine v-a îndrăzni să mă atingă cu mâinile și uneltele voastre inutile, v-a cădea pradă dinților mei și atunci v-oi gusta din sângele vostru și jur că nu v-oi avea nicio milă față de voi.” Spunând aceste cuvinte, vulpea le întoarse spatele, lăsându-i tremurând ca frunza-n vânt, din cauza celor auzite, și ea se îndreptă spre pădure și curând se afundă în ea, urmându-l pe Mannar.

Dar diavolul nu putu să stea cuminte și lăsa în pace acei bieți oameni. Înainte de a pleca, el aruncă o minge de foc, care cuprinse în flăcări ale lor colibe de paie.

Totul în jur plânge și se vaită. Femeile plâng și blestemă copila, bărbații o lovesc pe sărmana Morena, acuzând-o că a dat naștere unui astfel de monstru. Dar Morena nu-i în stare să se apere, căci văzuse al său suflet și a ei inimă intrând în acea pădure, iar asta o distruse în întregime.

***

Încă simțind durerea în piept, după ce mai bău încă odată apă din ulcior, Morena deschise ușa colibei și privi afară și văzu șirul de vulpi roșii trecând prin sat.

Fugi în afara colibei și fugi după vulpi, dar niciuna din ele nu o privi sau încercă să-i facă vreun rău. Numai una se opri și o privi îndelung pe femeie: Inmar.

„Inmar,” murmură Morena, privind vulpea care părea mai mare în mărime ca celelalte și, în timp ce o privea, cu a ei ochi roșii ca focul, o mică tornadă o înconjură întâi pe vulpe, apoi se extinse și la Morena și curând cele două femei stăteau față în față într-o lume crepusculară.

„Încă știi cine sunt, Morena,” îi spuse Inmar, rânjind nemulțumită și privind adânc în ochii femeii.

„N-am să uit niciodată această privire vicleană și diavolească ce-o ai, vulpe roșie, căci ai fost a mea binecuvântare și pierzanie în această lume,” spuse Morena și în cuvintele ei se simți ura păstrată în a ei inimă atât de mult timp.

„Pierzanie? Binecuvântare? Cred că greșești, Morena. Nimeni nu te-a forțat să faci ce ai făcut, așa că nu mă poți blestema pentru al tău nenoroc.”

„Dacă nu erai tu … și acel vulpoi, aș fi fost acum cu fetița mea și nu deplângând a ei soartă.” Morena tremură toată în timp ce vorbește și privește în jur, dar poate vedea doar flăcări și deșert oriunde își aruncă ochii. „Unde-i? A-i întâlnit-o? Mi-ai văzut al meu copil?”

„N-am să răspund la această întrebare, Morena. Aceasta e ceva dincolo de a ta înțelegere. Mai bine uită ceea ce ai pierdut și trăiește-ți viața. Acel copil e pierdut și nu mai e al tău. Acum e copilul lui Mannar și al lui Eris și al tău dușman,” și Inmar dispăru în neant, la fel cum dispăru și lumea crepusculară, dar Morena continuă să privească în zare la procesiunea de vulpi roșii ce se îndreaptă mai întâi spre pădurea văzută în zare, ca mai apoi să se urce pe muntele rece și înzăpezit văzut la orizont.