Samaya dormea deja de trei zile și, din cauză că ea nu dădea niciun semn că se v-a trezi curând, Dike începu să se îngrijoreze de ce s-ar putea întâmpla cu ea dacă continuă în această stare, iar sentimentul de anxietate ce-i apăsa pieptul îl făcea să se cutremure și să se învinovățească de cele ce i se întâmplaseră fetei.

La fel se simțea și Fenrir, căci el fusese cel care-i negase Samayei dreptul de a fi acompaniată, dar chiar și așa, cu regretul ucigându-l pe dinăuntru, băiatul prefera să aibă speranță.

De aceea, atunci când toată lumea era concentrată asupra Samayei, Fenrir decise să plece ca să-și limpezească gândurile. Era într-o dimineață destul de devreme, când nici soarele încă nu se ridicase pe cer, iar păsările pământului erau încă adormite, când Fenrir se ridică din așternut și se pierdu în pădure, fără să fie observat de cineva.

„Trebuie s-o găsesc pe cealaltă Samaya,” se gândise toată noaptea băiatul, căci nu putuse pune geană pe geană, iar flăcările focului Hestiei fuseseră atât de zgomotoase de parcă l-ar fi certat, iar asta-l făcu și mai supărat și de aceea se ridică și plecă în drumul lui.

Chiar dacă pădurea era cufundată în întuneric și nicio rază de lumină nu pătrundea prin bolta pictată de ramurile copacilor ce se țineau parcă în brațe, Fenrir nu era speriat, căci cunoștea bine drumul, mersese pe acele cărări de atâtea ori mai înainte de ajunse să le cunoască fiecare miros, să distingă fiecare melodie sau ciripit și chiar ajunsese să recunoască respirația copacilor din jur și a lor voce, căci băiatul aflase de mult că și copacii pot vorbi, schimbând idei și gânduri între ei.

Mersul liniștit al băiatului îi făcu curioși pe copaci și a lor curiozitate era simțită în felul cum își mișcau crengile, ușor aplecându-și coroanele în față ca să vadă mai bine și șopteau ceva ciudat prin tremurul frunzelor lor. Apoi, ceva magic se întâmplă și Fenrir observă asta doar cu coada ochiului, căci natura adormită avea o mișcare neobișnuită și neștiută de băiat până atunci, dar totuși nu se simțea nimic rău în ea.

„Probabil că este Baradar,” se gândi băiatul și se opri, închizând ochii … și așteptă. „Frunzele,” șopti Fenrir în sinea sa. „Frunzele cântă, dar al lor cântec îmi este necunoscut, chiar dacă-mi pare, adânc în inima mea, că acesta este cântecul vieții mele.”

O.S.

„Baradar este a ta muzică, Baradar este al tău suflet,

Inima regatului tău și respirația căminului tău,

O frăție ce dăinuie de peste mii și mii de ani,

Veghindu-ți pașii și amintind vremuri uitate.

Iar tu ești a lui urmaș, parte din al lui suflet,

Viitorul de care a fost lipsit și suflul de viață,

Nu contează ce decizie ve-i lua sau ce drum ve-i alege,

Baradar te v-a susține cu credință și încredere.”

„Și … cine-s eu pentru Baradar?” întrebă Fenrir, încă având ochii închiși, iar vocea pădurii îi vorbi băiatului: „tu ești Magia trimisă de Aeon pentru salvarea sufletelor noastre, băiete și tu ești Puterea. Această viață pe care o trăiești acum nu e prima ta viață, la fel cum nu este a noastră primă viață: a copacilor, a păsărilor, a ierbii și a fiecărei ființe sau obiect în parte aflat pe această Planetă,” și, deschizând ochii, Fenrir putu vedea venind spre el un minikin.

Minikinul nu arăta ca oricare altă persoană de mică statură. Nu avea nicio trăsătură luată de la pitici, nicio urmă pe chip furată de la gnomi și cu siguranță nu era o ființă umană.

Era de statura unui copil de șapte ani, cu ochi albaștri închis și cu păr lung blond de-i ajungea până la umeri. Avea nasul ascuțit, de vreo 8-10 centimetri, și urechi ce aminteau de cele de cerb. Veșmântul îi era simplu și bogat în același timp: un fel de amestec între hainele țăranilor acelor timpuri și ale păpușilor din teatrele vremurilor noastre.

Dacă n-ar fi vorbit și n-ar fi mers, cuiva i s-ar fi părut că această creatură e ireală și că seamănă probabil cu Pinocchio, care scăpase din cartea de povești și se ascunse în pădure.

„Eu sunt Baradar,” îi spuse minikinul lui Fenrir în timp ce plutea la o înălțime de cam un metru de la pământ.

„Baradar?” întrebă Fenrir uimit. „Dar am crezut că Baradar nu-i decât o poveste, inventată acum mii de ani de oameni. Cum poate fi Baradar o creatură reală?”

Minikinul râse dulce și râsul lui străbătu pădurea asemeni unui ecou de parcă apa dulce de izvor cădea în valuri mici într-o nu prea înaltă cascadă, lovindu-se ușor de pietre alb surii alunecoase și pe lângă care înotau nestingherite creaturi fantastice de o frumusețe uimitoare.

„Atunci acele povești sunt reale,” rosti Baradar, „căci eu am fost cel care le-a inventat și le-am pus pe limbile oamenilor pentru a le transmite mai departe. Le-am spus acele povești în al lor somn, căci numai astfel ei pot învăța să iubească și mai mult natura, să respecte sufletul copacilor și să se roage Sfântului Spirit pentru protecția caselor lor, a familiei lor și a pământului pe care pășesc.”

„Și tu? Cine ești tu și de ce te numești Baradar?” insistă Fenrir.

Baradar zâmbi și coborî pe pământ, aranjându-și cu grijă poalele hainei lungi. „Căci am fost cândva salvat de Sfântul Spirit și el a fost cel care mi-a dat acest nume.”

Întorcându-i spatele băiatului, Baradar porni printre copaci, continuându-și povestea, iar Fenrir îl urmă fără teamă, căci nu simțea niciun pericol, fiind lângă această creatură de la care mirosea plăcut a natură și în jurul căruia plutea ușor zâna bunătate.

„Multe sute de ani în urmă, am fost un soldat,” își începu Baradar povestea. „Am trăit într-un regat numit Mortor: pământurile celor bravi și acele pământuri erau atât de cunoscute de mulți, căci numai soldații cei bravi trăiau acolo, apărând acel pământ cu a lor îndemânare și neînfricare.

Poporul nostru era cunoscut precum Poporul Noear și eram conduși de Regina-Zână Noea,” și, rostind acest nume, Baradar se opri pentru câteva clipe, atinse trunchiul gros al unui copac și-și sprijini capul de al lui scoarță de parcă ar fi atins atunci a lui frunte de cea a unei scumpi domnițe.

„Eram îndrăgostit de ea … din prima clipă când am întâlnit-o … în acel balcon de marmură … cântând la Meagar (instrument muzical similar violinei). Și era atât de frumoasă în acea zi … scăldată de lumina iubitoare a soarelui, care-i atingea ușor fața, mângâindu-i părul și sărutându-i pielea și al ei păr lung, de aur, răsfirat până la călcâie o făcea să pară asemeni unei creaturi nepământene.”

Și minikinul tăcu privind în depărtare … spre un Portal de Valuri Magice, văzut doar de el și în acel Portal ale sale amintiri se reflectau în ape: amintiri de mult uitate, amintiri pline de dor și în acele amintiri o văzu pe Noea, zeița din Mortor … și ea-și pieptăna al ei lung păr de aur în fața ferestrei deschise din care se vedeau flori multicolore înflorite și umplând aerul de o miroznă îmbietoare, în timp ce fluturii dansau în dulcea florilor îmbrățișare.

Baradar o privea atunci fiind urcat într-un copac înalt, cu crengi groase, care creștea glorios chiar în mijlocul grădinilor Palatului de Marmură, dar el și-a ascuns privirea atunci când Noea s-a uitat spre copac și i-a zâmbit, făcând să apară roșii flori de mac în obrajii lui Baradar.

„Și … ce s-a întâmplat mai apoi?” întrebă curios Fenrir și Baradar se întoarse spre băiat zâmbind și al său zâmbet fermecător cucerea inimi și suflete în jur.

„Ea n-a știut nicicând de această iubire … și ea n-a știut despre asta pentru că am fost mult prea timid și fricos și mereu am fugit de ea, dar regret asta acum, căci nu m-ar fi putut vedea acum și asta nu i-ar fi frânt inima la fel cum i-am frânt-o apoi.”

„Dar oricum, nici acum nu te vede,” spuse băiatul cu inocență în glas.

„Poate,” răspunse Baradar. „Sau poate că mă vede, dar eu nu-s conștient de asta.”

„Dar cum poate fi așa? Dacă iubești pe cineva, cealaltă persoană ar trebui să simtă la fel. Dacă nu… atunci nu merită … acea iubire … cred.”

Ca prin minune … în mijlocul acelei păduri … splendidul tărâm al Mortorului apăru: era un loc aproape de o mică cascadă, apele căreia sclipeau în lumina soarelui făcând acel loc să pară ca rupt din basm.

Apele cascadei cădeau într-un mic pârâu care curgea la vale spălând marginea ascuțită a pietrelor albe și făcându-le să pară bulgări albi de zăpadă, ca după aceea micul pârâu să se piardă la orizont, ascunzându-și trupul sinuos printre copacii de mesteacăn.

Natura din jurul cascadei avea o nuanță de verde închis și era gros și periculos la prima vedere, dar respirația pădurii, auzită în depărtare, era calmă și melodioasă și acea inspira încredere oricui care se încumeta să privească acei copaci pentru o vreme mai îndelungată.

Dar acea pădure avea și ceva straniu în a ei formă: nicio urmă de viu nu era simțită acolo - niciun ciripit nu se auzea, niciun fâlfâit de aripi, niciun urlet de lup, precum nu se vedea nicio privire vicleană a vulpii.

„Dar…” spuse Fenrir, îngustându-și ochii și privind desișul acelei păduri. „Acel loc e mort. Nu-i așa?” și răspunsul băiatului îl miră nespus pe Baradar, care se apropie de el și-l privi adânc în ochi.

„Cine ești tu?” întrebă Baradar și-și întinse ușor mâna, atingând mijlocul frunții băiatului … atingând fruntea lui Fenrir, Baradar închise ochii … nu știa la ce să se aștepte pătrunzând în lumea de dincolo, dar ceva îi spunea că acel băiat nu-i doar o creatură vie ca multe altele și că acel copil avea scris în al său destin un mare viitor.

Și viziunea din mintea lui Baradar, într-un fâlfâit de aripi, i se arătă: o imensă pădure de stejari … întunericul acelei păduri devine și mai dens cu fiecare centimetru făcut în față … apoi se văd ochi spionându-l de pretutindeni … ochi răi… ochi de demon … ochi de lup, de lupi înfometați care-și așteaptă prada.

În mijlocul unei poieni însă, cuprinsă de flăcări, se află un imens lup negru, care se întoarse ușor spre el și Baradar putu vedea că lupul avea ochii triști și că era rănit, dar rănit nu-i era trupul, ci sufletul, căci fusese trădat și sufletul îi fusese torturat, dar nu avea pe nimeni de partea sa care să-l aline și să-l susțină.

Se auzi în depărtare un suspin profund venind din pieptul lui Baradar, în timp ce el merge la pas lent, abia ținându-se pe picioare și luptând cu sine să nu cadă. „Ōnāykaḷiṉ paricutta āvi (Tamil)” șopti Baradar și ale sale cuvinte însemnau că-l văzuse pe Sfântul Spirit al Pădurii Morților, pădurea cunoscută drept Iṟanta Varkaḷiṉ și minikinul continuă să se târască în spate până căzu în apele pârâului.

Fiind sub apă, Baradar putu în sfârșit vedea adevărul despre soarta lui Fenrir: fusese născut la început ca un simplu pui de lup, dar asta era doar ceea ce alții vedeau, căci Fenrir avea scris în al lui soartă și predestinat de însuși Yggdrasil, cu mult înainte de apariția lui Haos în cosmos, un mare viitor, iar asta însemna că soarta lui Haos și cea a băiatului puteau fi schimbate între ele, căci aveau un singur drum pe mers, dar niciunul dintre ei nu cunoștea acest secret, predestinat de însăși Alabar, căci Poarta Galaxiilor existase cu mult înainte de a fi desenată de Haos pe Sfera Lumilor, dar fusese ascunsă atunci când Eris își arătase lăcomia prin a ei trădare.

Baradar îl văzu pe băiat crescând mare, învățând să lupte ca un ostaș iscusit și că va fi un mare rege al poporului său. Dar minikinul de asemenea văzu cum ei îl trădaseră, vânându-l și alungându-l ca pe un câine, ca mai apoi în fața ochilor minikinului să apară două fete care arătau exact la fel și a căror putere părea să fie unificată, în timp ce-l vânau pe Fenrir cu bile magice de foc, pârjolind natura în jur și arzând a lui blană, rănindu-i trupul și istovindu-i sufletul.

Minikinul de asemenea văzu un oraș Alb în flăcări și-l văzu pe Fenrir stând într-un balcon de piatră albă, privind depărtările, în timp ce așteaptă pe cineva care întârzia să apară, iar asta îi rănea sufletul, distrugându-l complet pe dinăuntru.

Apoi, când copacii care creșteau pe lângă acel balcon fuseseră arși din rădăcină, lupul își întoarse capul și privi zarea, de parcă l-ar fi văzut pe Baradar în fața lui și cuvintele pe care le spuse erau menite să ajungă la urechile minikinului: „v-or veni vremuri grele pe aceste pământuri, Baradar și acele timpuri v-or arde ale tale păduri și v-or măcelări sufletele celor pe care tu-i protejezi atât de mult acum. Sunt cu tine acum … sub forma unui copil de nouă ani, dar al meu suflet e chiar mai bătrân decât această lume e, căci am colindat acele viduri și acele spații ale cosmosului cu mult timp înainte și le colind și acum până când îmi v-oi găsi în sfârșit soarta pe care trebuie s-o am și v-oi avea acel corp uman care-mi este predestinat, dar pe care nu-l pot proteja nici chiar de mine însumi. Ca toți să supraviețuim, natura trebuie să fie de partea lui sau curând totul în jur v-a fi pârjolită până la pământ și acest pământ v-a fi înconjurat de durere și necaz, arătând deplorabil și mirosind a moarte,” și când acele cuvinte fuseseră spuse, în spatele acelui lup, apărură ochii lui Eris care-i arseră trupul până când nu m-ai rămase nimic din el.

Baradar se întoarse în lumea reală și momentul căderii sale în ape se derulă invers, iar când el deschise ochii se miră să vadă că avea hainele și părul uscat și că el încă atingea fruntea băiatului.

Retrăgându-și mâna, Baradar privi în ochii băiatului și recunoscu în acei ochii privirea lupului atât de preocupată pentru acea lume, dar care totuși mai reflecta încă inocența. Dar chiar și așa minikinul înțelegea tristețea pe care o simțise Spiritul Pădurii, de aceea decise să nu-i vorbească lui Fenrir despre a sa revelație, căci nu era încă timpul să-i spună despre asta și nici nu voia să-l sperie.

„Hai să luăm loc,” spuse Baradar băiatului când simți că se calmase și ambii se așezară pe o piatră mare, albă care era poziționată chiar lângă pârâu și de pe acea piatră ei putură vedea cum în apa cristalină înoată încet peștișori multicolori.

„Ai văzut ceva, nu-i așa?” întrebă în cele din urmă băiatul.

„Am văzut,” răspunse Baradar, fără să-l privească.

„Și … ce-ai văzut? Ceva rău?” întrebă iar Fenrir, dar minikinul păstră liniștea pentru mult timp și era deja amurg când în cele din urmă vorbi, dar băiatul nu simți trecerea timpului, căci alături de această creatură fermecată orele zburau asemeni minutelor, iar anotimpurile se schimbau cât ai clipi din ochi, căci aceste schimbări erau strâns legate de ale minikinului sentimente.

„Uneori e mai bine să nu-ți cunoști viitorul,” spuse minikinul, privind apusul. „Căci dacă-l știi, ve-i încerca să-l schimbi, dar soarta nu poate fi schimbată și în cele din urmă înțelegi că ai luptat degeaba. Doar trăiește-ți viața, Fenrir și viitorul se v-a revela singur, căci acesta nu se poate ascunde de tine la fel cum trecerea timpului nu poate fi oprită.”

„Dar, cum rămâne cu al nostru destin?” spuse băiatul, dar Baradar înțelese că nu băiatul îi vorbea în acea clipă, dar lupul din a sa viziune.

„Destinul? Nu-ți pot răspunde la această întrebare, căci n-am nicio putere ca să-ți pot destăinui asta, ție celui făcut din carne și oase. Pot controla doar natura și a lor serul dătător de viață ce le curge prin ramuri, frunze, trunchiuri și rădăcini, dar n-am nicio putere în fața sorții oamenilor sau să controlez al lor timp.”

„Atunci ar trebui să privești în interiorul tău și atunci când ve-i alunga întunericul dens ce trăiește în tine ve-i fi capabil să vezi adevărul,” și băiatul dispăru de parcă n-ar fi stat nicicând lângă minikin, dar a lui dispariție nu-l preocupă pe Baradar, care știa că acel loc nu-i decât un product al imaginației sale și că băiatul era atunci în drumul său, căutând împlinirea propriului destin.

***

Fenrir continuă să înainteze prin pădure, dar spre deosebire de ceea ce Baradar credea, că băiatul nu-și amintește despre acel loc magic în care ei fuseseră, el era conștient despre asta. Nu-și putea explica asta, căci ale lui cunoștințe erau limitate, dar Fenrir simțea că în interiorul lui trăiește încă un suflet și că împreună au un viitor de înfăptuit.

Cu aceste gânduri în minte, Fenrir ajunse la satul ascuns al vulpilor roșii, dar acolo nu mai era nimeni - locul era abandonat și nicio urmă de că ar fi trăit cineva acolo mai înainte nu se simțea.

Dar nu era ceva ce putea fi ascuns de Fenrir, căci al său simț olfactiv interior putea simți mirosul vulpilor de departe și el ar fi putut găsi drumul pe care au pornit ele, dar băiatul decise să nu le urmeze, căci nu era momentul potrivit să facă asta.

Când era pe cale să părăsească acel sat, băiatul găsi un fir de păr negru lângă fostul rug, iar când îl atinse cu buricele degetelor simți o stranie prezență în el. Dar ca ființă umană Fenrir nu avea destulă putere să afle a cui prezență o simțise, așa că-și schimbă forma în lup și, apropiindu-și nasul de păr inhală adânc acel miros: când curentul de aer pătruns prin nări îi ajunse la creier, curgând rapid prin canalele olfactive, băiatul înțelese că acel fir de păr păstra două mirosuri - unul puturos de vulpe și unul uman.

„Mama,” șopti băiatul. „Acest fir de păr miroase ca mama, dar de ce?” se întrebă băiatul și privind în jur o văzu pe Gaea lângă el, care se aplecă ușor și luă firul de păr de pe jos. Băiatul nu se sperie însă, fiind obișnuit cu ale ei apariții bruște.

„Deoarece acest fir de păr a fost furat de la mama ta atunci când ea a părăsit această lume și din a lui esență a fost formată reflecția răului pe care o vezi în jur,” răspunse titanida.

„Vorbești acum despre fata care seamănă exact ca sora mea geamănă?”

„Da. Numele ei de asemenea este Samaya și ea are același destin ca și sora ta, doar că ea v-a lupta de partea răului și nu a binelui,” și titanida arse firul de păr cu flăcările Hestiei mânate de o forță nevăzută. „De fapt, numele ei real e Mayar și a fost născută din oameni, într-un sat nu departe de Pădurea Rophion, căci în ziua când tu și Samaya v-ați născut, Eris a simțit al ei sfârșit aproape. De aceea a decis să vă schimbe soarta și i-a ordonat lui Mannar, câinelui ei credincios, să fure o șuviță din părul mamei tale și să creeze o copie a surorii tale și tu de asemenea ai văzut ce se întâmplă în jur de când cele două s-au întâlnit în Poiana Umbrelor.”

„Își schimbă forma,” șopti Fenrir, în timp ce făcea câțiva pași în lături și-și aminti că o văzuse pe Samaya transformându-se în somn din lup în vulpe și invers, chiar dacă ea era încă inconștientă. „Dar, cum face ea asta și de ce?”

„Este din cauza că firul vieții lor a fost înnodat unul de celălalt în momentul când ele au atins palmă de palmă și și-au unit puterile.”

„Și, cum putem opri asta?” întrebă insistent băiatul.

„Asta nu poate fi oprit, Fenrir. Poate fi doar distrus, iar ca să distrugi această legătură, una dintre cele două Samaya trebuie să moară,” și cuvintele titanidei îl făcură pe băiat să se cutremure.

„Să moară? Una dintre ele trebuie să moară? Dar de ce?”

„Nu știu încă, băiete. Această parte e ascunsă și mie și chiar dacă am încercat de atâtea ori să citesc asta în ape și în stele, natura în jur încă păstrează tăcerea cu privire la a lor soartă și cred că nimeni nu are puterea de a afla asta.”

„Nici chiar Baradar nu ne poate spune asta? L-am întâlnit astăzi și a văzut ceva legat de viitorul meu când mi-a atins fruntea.”

„Nici el nu poate, Fenrir, căci el este legat de un blestem al tăcerii. Baradar a fost blestemat atunci când și-a ucis regina și doar poate privi, înțelege, dar nu poate spune lumii ceea ce vede, căci dacă face asta atunci Pădurea Morților va dispărea și al său suflet la fel v-a dispărea, pentru totdeauna.”

„Am văzut azi acea pădure, Mamă Pământ și nu știu de ce, dar am avut sentimentul că e parte din mine,” și băiatul privi îndelung la Gaea, care tăcea, căci ea nu știa de ce se întâmplă toate acestea și de asemenea se întreba ce se va mai întâmpla.

Fără a scoate un cuvânt, Gaea se îndepărtă și curând își ascunse trupul printre copaci, lăsând băiatul în același loc, adulmecând orizontul, în timp ce în al lui suflet frica se strecura.