„Huh,” se auzea destul de tare de fiecare dată când puiul de lup și cel de vulpe mușcau din carnea celuilalt, căci fiind înlănțuite într-o luptă crâncenă, ambele fete încercau să o învingă pe cealaltă dar era ceva dincolo de propria lor înțelegere de parcă o inegalitate de puteri s-ar fi schimbat una pe cealaltă.

Rostogolindu-se pe pământ și lovindu-se cu putere de trunchiul unui copac, cele două au fost forțate să se despartă și ambele au decis că e timpul să ieie o pauză și s-au târât câțiva metri depărtare, punându-se la adăpost și, respirând ritmic, cele două își luară înapoi forma umană.

Uitându-se una la cealaltă, fetele își dădură seama că ambele avură mult de suferit de pe urma luptei: pielea le era zgâriată, sângera și simțeau cum întregul corp le fierbe de parcă ar fi sărit într-un ceaun cu apă clocotită. Părul le era de asemenea în dezordine și ici și colo se vedeau pe pământ șomoioage de păr smulse cu tot cu rădăcină, căci pământul în jur era parcă colorat de ghemotoace mici și pufoase de blană gri și roșcată, iar iarba era de asemenea pârjolită, de parcă un foc nevăzut trecuse pe acolo.

„Trebuie să recunosc că nu ești un potrivnic ușor,” spuse vulpea în timp ce o privea cu hâtrenie pe Samaya. „Și ceea ce urăsc cel mai mult e că nu-mi pot folosi Magia asupra ta și nici nu-ți pot vedea viitorul. Îl ascunzi de mine și asta mă înnebunește, căci ești a doua persoană de pe acest Pământ care poate face asta, după cea numită Mamă Pământ.”

Strângându-și cu putere pumnii din cauza durerii și a urii, Samaya se holbă la dușmancă și pentru prima dată putu vorbi așa cum o făceau ceilalți. „Asta înseamnă că nu ești decât un fals” și fusese încă și mai surprinsă să-și audă propria voce, chiar mai surprinsă decât cealaltă Samaye.

Rivala ei în schimb se ridică și făcu câțiva pași spre ea, dar brusc se opri de parcă ceva în interiorul ei i-ar fi spus să nu înainteze mai departe, căci nu e pregătită pentru acest război. „Poți vorbi! Cum ai făcut asta?

„Nu știu, dar se pare că ai avut de-a face cu asta,” spuse mica lupoaică și, după ce se ridică în picioare, făcu câțiva pași spre vulpe.

Ambele fete se holbară una în ochii celeilalte în căutarea unui răspuns, dar acel adevăr pe care-l căutau era ascuns și, parcă mișcate de o voce interioară, întinseră mâinile una spre cealaltă și-și atinseră palmele.

În acel moment când au pus palmă peste palmă se întâmplă ceva neașteptat: un val de putere, produs de o explozie nevăzută, mătură frunzele moarte din jurul lor. Copacii la fel tremurară și începură să se vaiete de parcă lamele a mii de topoare le-ar fi mușcat din trunchiuri, încercând să-i doboare.

Încurcate în propriile sentimente, fetele priviră în jur și-și separară palmele. „Ce se întâmplă?” întrebă vulpea și pentru prima dată de când o întâlnise pe Samaya în ochii ei sclipi umbra fricii.

„Nu știu,” răspunse micuța lupoaică. „Cred că noi am făcut asta, dar nu știu cum,” spuse iarăși fata și apoi se uită în ochii celeilalte.

„Samaya, încetează!” se auzi vocea lui Dike de la marginea Poienei.

Ambele fete priviră spre Dike și ceva ciudat se întâmplă cu ele: își schimbau formele de parcă le-ar fi „furat” una de la cealaltă - când lup, când pui de vulpe și apoi din nou a lor forme umane.

„Asta-i vrăjitorie,” murmurară lupii ce-l însoțeau pe Dike. „Nu poate fi.” „Și acum, cum să înțelegem cine e cine?” se întrebară ei speriați.

Dike-și mișcă furios buzele într-un urlet simțind o străină prezență apropiindu-se de ei. Fenrir, care era lângă el strănută atunci de trei ori și spuse în glumă: „urăsc putoarea vulpilor. Sper că Samaya nu v-a mirosi la fel după asta.”

„Asta nu se v-a întâmpla,” răspunse Dike în tip ce privea țintă spre trunchiul unui uriaș stejar, de după care apăru Inmar.

„Încetează asta, Inmar! Imediat! Deja nu mai e deloc comic,” îi ordonă Dike, dar vulpea surâse.

„Nu eu fac asta, ci ele și nici nu știu cum de reușesc, dar tu, ca întotdeauna, mă acuzi pe mine de toate relele care se întâmplă în jur.”

„Și … nu-i oare adevărat?” spuse Dike, în timp ce pășea spre Inmar, cu ochii țintă în ai ei, dar ceea ce ea spusese era adevărat și o putea vedea și el în timp ce trecea pe lângă fete - două valuri - unul alb și unul negru, într-o continuă schimbare de poziții.

În timp ce mergea în jurul lui Dike, când el se opri și privea la cele două valuri de putere, Inmar continua să vorbească despre ceva ce altora le părea straniu și necunoscut: „unul alb și unul negru s-au întâlnit în Poiana Umbrelor, la vederea răului și acele două puteri arată la fel, dar ele nu pot porni un război până când a lor inimă nu v-a atinge Paradisul, căci doar astfel v-or putea atinge flăcările iadului.”

Folosind puterea minții sale, Dike reuși să le separe pe fete, aruncându-le una de lângă cealaltă și asta le făcu să-și piardă cunoștința.

„Fenrir, i-ați sora de aici,” îi ordonă Dike fiului și băiatul alergă spre Samaya, dar nu-i putu ridică trupul de jos, de aceea el se uită spre același lup, care venise după el când stătea cu cele două titanide în fața portalului, și, ajutându-l, băiatul o puse pe Samaya pe spatele lui. „Acum, plecăm,” spuse Dike și părăsi poiana, urmat de ceilalți, fără a privi înapoi.

Inmar privi în urma lui mult timp încă după aceea, până când Rophionii nu dispărură între copaci. Apoi ea se apropie de falsa Samaya și, șoptindu-i ceva la ureche, stârni o mică furtună în jurul lor care le înghiți într-o clipă și dispărură și ele din acel loc al Umbrelor.