Ieșind din cortul ei, Inmar privi în jur și văzu cum falsa Samaya privește în depărtare. Ochii fetei erau îngustați, de parcă ar fi încercat să vadă ceva prin vid, dar deoarece nu putea vedea nimic se umplea de furie și-și încleșta pumnii, în timp ce buzele-i tremurau într-o ușoară neplăcere.

„Se întâmplă ceva?” Inmar o întrebă pe fată.

„Se pare că avem vizitatori, dar nu-mi pot da seama cine e,” răspunse arțăgoasă fata.

„Asta înseamnă doar un lucru: vizitatorul nostru e cineva important,” răspunse Inmar și-i întoarse spatele fetei, făcând câțiva pași.

În jurul lor vulpile roșii se pregăteau de prânz. O mulțime de pui fuseseră sacrificați pentru al lor banchet și mult sânge colorase în roșu pământul în jur.

„Cine-i acea persoană care ne spionează acum, Inmar?” o întrebă fata, urmând-o. „Până acum nimeni nu s-a putut ascunde de mine și am putut vedea a lor destin de parcă aș fi privit în palmă. Acum însă nu văd nimic.”

„Doar o singură creatură în această lume își poate ascunde fața și destinul de tine. Ei o numesc Mamă Pământ.”

„Mama Pământ? Și … cine e ea?”

„Prima titanidă care a pășit vreodată pe acest Pământ și cea care ne-a creat pe noi toți și natura în jur. Dar nici nu te gândi să lupți împotriva ei. Niciodată n-o ve-i învinge, căci Gaea e nemuritoare.”

„Nimeni nu-i nemuritor în lumea asta,” fu răspunsul sfidător al fetei. „Chiar dacă iepurii sunt rapizi, ei nu pot scăpa dacă după ei se ia o vulpe și mereu ajung în ale noastre gheare, îndulcindu-ne viața.”

„Tu uiți însă de ce le este frică vulpilor roșii, Samaya. Noi tot ne temem și ne temem de lupi. Da, de acei lupi ce sălășluiesc în partea estică a Pădurii Rophion. Ei au o putere la care noi putem doar visa și pe care n-o v-om avea niciodată indiferent dacă v-om ajunge să ucidem chiar și întreaga populație a Pământului. Și, știi care e diferența dintre ale noastre popoare? Eu o știu: ei niciodată nu ucid de plăcere, așa cum facem noi. De asemenea ei au puterea de a aduce viață pe acest pământ, în timp ce noi o putem doar lua,” și, în aceste cuvinte, Inmar a pus toată ura de care era capabilă a ei inimă, deoarece ea-i ura pe Rophioni cu toată ființa ei, căci ei au învins-o de atât de multe ori, iar aceasta era o rușine pe care Inmar nu o putea accepta.

„Nu-ți fă griji, Inmar,” îi spuse fata, în timp ce continua să privească țintă spre locul în care continuau Samandra și Gaea, spionându-le. „Timpul când lupii v-or îngenunchea în fața noastră v-a sosi curând și atunci v-om avea plăcerea nu doar de-ai vedea învinși, dar și de a-i măcelări până când nicio urmă din acel popor blestemat al Rophionilor nu v-a mai rămâne pe Pământ.” Fata-și întoarse apoi spatele către Inmar și intră în cortul lor.

Cuvintele fetei au făcut-o pe Inmar să se cutremure, chiar dacă era atât de fericită să audă în glas spuse aceste cuvinte, căci ceea ce-și dorea atât de mult Inmar era să-i vadă pe Rophioni îngenuncheați, dar totuși se temea de a lor putere și de ura sădită în inima copilei de 9 ani. O ură care s-ar fi putut întoarce într-o zi împotriva vulpilor roșii.

Inmar de fapt nu se întrebase niciodată cine era acea copilă. Ea doar o luă cu ea în satul vulpilor roșii când o găsi singură în pădure, căci copila avea în ea o imensă putere, iar Inmar putu vedea asta în sufletul copilei. Acea putere era mai mare decât puterea de care dispuneau vulpile roșii, dar cu toate acestea Inmar se temea de ea, căci chiar dacă acum copila era trup și suflet cu poporul lor, în venele ei curgea sânge uman, un sânge care putea trăda, după spusele lui Inmar, căci natura umană e schimbătoare și niciodată nu știi la ce să te aștepți de la ei.

Dar au trecut mulți ani de atunci, de când a găsit copila în Poiana lui Mannar și deși copila nu-și cunoștea numele, Inmar i-a spus Samaya, căci așa auzise ea că se numește copila lui Dike pe care ea-l ura cel mai mult. Și de atunci, de când o găsise și-i dădu un nume, Samaya o urmă asemeni unui câine fidel, care era gata să rupă pe oricine în bucăți, dacă acesta încerca să facă vreun rău vulpilor roșii.

În cele din urmă Inmar se apropie de ceaunul mare în care se pregătea a lor prânz și aruncă praf magic peste acel lichid, pe suprafața căruia putu vedea curând viitorul: două copile, față în față - un pui de lup și unul de vulpe, care arată exact la fel atunci când au al lor trup uman. Văzând asta, Inmar suspină și rosti încet numele Samayei, căci pe ambele copile le pândea un viitor incert care se strecura în jur și le amenința cu moartea.