Mâna întinsă a lui Mannar atinse un fir de păr de aur care trecea prin ființa celulei reci care-l întemnița, adânc ascunsă în inima pădurii. „Ah,” șuieră Mannar printre dinți când simți o durere arzătoare trecându-i prin deget, de parcă o lamă de cuțit i-ar fi tăiat a lui carne. „Mușcă la fel ca și câinele care l-a creat,” și Mannar a aruncat un val de magie neagră asupra pereților celulei, dar nu-i putu sparge a ei pereți groși.

O pocnitură a oaselor gâtului se auzi, când el și-l mișcă capul dintr-o parte în alta, de parcă s-ar fi frânt ceva, și din răul hidos, cu piele neagră, coarne arzânde și cozi în flăcări, el luă o formă terestră.

Acum arată ca un bărbat în jur de 30, cu piele măslinie, 1.85 metri înălțime și corp atletic. Dacă e să nu ținem cont de a sa natură diavolească, unul poate chiar spune că e un bărbat destul de atrăgător care poate avea inima oricărei dame inocente, dar ceva în forma lui spunea lumii să stea departe de el și acel lucru înspăimântător era diamantul negru care-i lumina pe frunte.

Mannar nu-și amintește când s-a întâmplat asta, când el primi acel diamant diavolesc, deoarece ceva în interiorul lui îi spunea că fusese născut cu chip uman, dar acum e un demon și dacă e să fie sincer, lui îi place mai mult această formă, deoarece astfel el poate simți gustul dulce al puterii, când îngenunchează pe cineva cu forța în fața lui.

Prima dată, când Mannar a simțit acest gust, cu mult timp în urmă, el a luat viața unui cerb, cu mâinile goale și sângele, care curgea pe pielea mâinilor sale, îl încălzea într-un mod ciudat, dar lui îi plăcu acel sentiment, așa că el începu să ucidă din ce în ce mai mult până când pădurea în jurul lui n-a murit complet, până când suflarea sa înfierbântată nu arsese forma de lemn a copacilor, lăsându-i fără viață, de parcă ar fi fost sculptați în piatră și astfel el fusese lăsat singur pe acel pământ lipsit de viață.

Și Mannar numi acel pământ regatul său, a sa casă, dar ceva ciudat i se întâmplase, când el o ucisese pe Samandra: el nu-și amintește nimic despre acel eveniment, de parcă ceva sau cineva i-ar fi șters complet din minte acest lucru.

El doar își amintește că a avut cândva o formă umană, când el o întâlni pe Samandra la râu, unde ea spăla rufele. Ea nu-l văzu la început, dar simțind ceva în pieptul ei, ea-l atinse cu mâna și întorcând încet capul și privind înapoi văzu diavolul cu chip de om.

Ochii lui Mannar erau cărbuni negri încinși în acel moment și un fel de aură neagră îl înconjura de pretutindeni, iar acea aură aducea moarte pentru tot ceea ce atingea în jur.

Samandra, înspăimântată, păși înapoi, până când călcâiul stâng nu atinse apa rece și atunci ea se opri și privi în jur, căutând o poartă a salvării, dar acolo nu era nimic care s-o salveze, așa că ea îngheță, stând împietrită și strigându-l pe Dike cu toată puterea ei interioară să-i vină-n ajutor. Dar biata femeie nu știa că Dike n-o putea auzi în acel moment, deoarece Eris bloca curenții de aer din acel loc, unde Samandra era prinsă captivă, de parcă un vid ar fi ținut-o acolo, înmărmurind-o.

Mâna dreaptă a lui Mannar a fost întinsă în față și el o apucă pe Samandra brusc de gât, ridicând-o de jos și degetele lui strângeau a lui țintă tot mai mult și mai mult, de parcă ceva în interiorul lui îi ordona să facă asta, de parcă cineva-i controla a sa voință și apoi, când Mannar era complet nebun, Samandra putu vedea ceva ce nicio altă ființă vie nu fusese capabilă să vadă vreodată: forma lui Eris, reflectându-se în diamant, și o voce îi spuse: „Nu am nimic împotriva ta, femeie, dar totuși te urăsc cu toată ființa mea și trebuie să mori, deoarece moartea ta va aduce suferință în sufletul cuiva și asta mă va face complet fericită.”

La acel moment, un strigăt se auzi ieșind din gâtlejul Samandrei și lacrimile ei atinseră mâna lui Mannar, forțându-l să se cutremure, deoarece lacrimile ei îi ardeau pielea și el o aruncă pe Samandra la pământ.

Atingând pământul, Samandra s-a rostogolit câțiva metri. Simțea durere în tot corpul, putu auzi oasele trosnind, dar ea nu putu renunța la a sa viață fără luptă, deoarece știa că nimeni n-o putea ajuta în acel moment, precum nimeni n-o putea auzi sau salva.

Și Samandra se ridică în picioare, cu imaginea copiilor ei adormiți în pătucul de lemn în fața ochilor ei și acea imagine o umplea cu o nouă putere și ea scoase un pumnal pe care-l purta la cingătoare, iar pumnalul începu să lumineze în a ei mână, de parcă o putere nevăzută îl controla și în ochii ei se văzu ura pentru prima dată, o ură născută în inima plină de dragoste a unei mame pentru a ei copii, atunci când simte pericolul apropiindu-se de ei și pândindu-i și astfel Samandra decisese să termine cu acest rău, aici și acum, până să-i poată atinge a ei copii.

Față în față, o inimă umană și o privire diavolească, se pregăteau să lupte, fiecare în felul lui. Apoi, Mannar a făcut un pas și o coadă de foc apăru în spatele lui. Un alt pas și o altă coadă apăru și tot așa până când ajunseră în număr de 7, atârnând în spatele lui, iar a lor mișcare ardea iarba din jur, făcând pământul să suspine și să ceară cerului îndurare.

„Crezi că un simplu pumnal mă va învinge?” Mannar îi spuse Samandrei, cu vocea lui Eris, care se auzea ieșind din a lui gură, în timp ce diamantul de pe fruntea lui începu să sclipească și din acea sclipire răutăcioasă un cap de diavol, îmbogățit cu două coarne de foc, apăru pe al lui craniu.

„Nu pumnalul te v-a ucide, diavole,” Samandra îi răspunse cu voce firmă. „Va fi inima unei mame care te v-a învinge și astfel nu ve-i avea nicicând ceea ce-ți dorești.”

„Ești atât de proastă, ființă umană. Dacă crezi că nu pot ajunge la ai tăi copii și să iau înapoi ce a fost al meu, te înșeli. Nimic în această lume nu mă poate face să tremur sau mă dau înapoi. Mai devreme sau mai târziu v-oi controla totul și voi ve-ți fi ai mei sclavi.”

„Să vizezi nu-i păcat, diavole, dar mândria ta nelimitată este. Chiar și dacă o fi să mor azi v-oi avea cu mine mândria și onoarea, care te v-a vâna pe întregul pământ și-ți v-oi limita a ta putere, și-ți v-oi stârpi ale tale rădăcini indiferent de unde v-or apărea” și Samandra-l atacă pe Mannar.

Chiar dacă era doar o femeie, ea fusese învățată să lupte, deoarece multe războaie aveau loc în acele timpuri și tribul Samandrei fusese obligat să lupte pentru a-și proteja pământurile.

Ea știa cum să se miște, cum să folosească o sabie sau un pumnal, știa cum să ucidă un om, dar nu știa cum să ucidă un diavol, dar nu-i păsa de asta în acel moment. Ea doar înfipse pumnalul, adânc lângă diamant, după ce sărise în spatele lui Mannar, și astfel ea încerca să-l scoată înafară, deoarece ea simțea că în rădăcinile acelui diamant se ascund semințele răului, pe care ea le văzuse în reflecția de pe suprafața diamantului și ea era convinsă să-l extirpeze, indiferent de consecințe.

O rană dureroasă fu făcută în spatele Samandrei de vârful unei cozi care o străpunse și trecu prin corpul ei, ieșind prin al ei piept.

Samandra a oftat — pumnalul alunecă ușor din mâna ei, în timp ce degetele ei pierdeau putere și în cele din urmă căzuse la pământ … ochii ei pierdeau încet lumină și ea căzu de pe spatele lui Mannar, culcându-se pe ale ei spate.

În timp ce cădea, corpul Samandrei a fost înconjurat de un curent de aer magic albastru, făcându-l să plutească, dar acest aer n-o putu ajuta să evite sărutul morții, deoarece rana ei sângera atât de rău și prin ea, firul vieții ei ieșea în afară și din acel fir se forma o stea albă, care reflecta pe a ei suprafață un suflet speriat - sufletul Samandrei și ea nu realiza încă că este moartă, dar ea continua să caute din priviri diavolul și să termine lupta cu el.

„Odihnește-te în pace,” îi șopti cineva la ureche și Samandra adormi pentru totdeauna și acea stea atinse ușor mâna titanidei, care închidea ochii femeiei și după acea atingere a mâinii titanidei, steaua s-a colorat în galben.

Imaginea stelei, atingând mâna sfântă a Gaeiei, era similară cu sărutul unei mame pe fruntea pruncului - atât de gentil, atât de maternal și atât de plin de dragoste.

Și degetele Gaeiei ușor atinseră forma stelei și din gura ei ieși un ușor curent de aer cald, albastru și acel aer magic ridică steaua în aer, tot mai sus și mai sus, până când aceasta ajunse pe cer, formând Constelația Ursa Minoris, pe timpul zilei … un amalgam de stele albe strălucitoare, conduse de una galbenă, care avea în ființa ei suflarea de aur a Mamei Pământ.

Și de asupra, în forma unei stele, care luminează nelimitatul vidului de aer, Samandra văzu cum diavolul, care o învinse, se apropia încet de Gaea, pe la spatele ei. Samandra începu să țipe, dar niciun sunet nu-i ieși în afară, deoarece stelele nu au voce, ele nu pot vorbi, ele pot doar lumina pe cer deasupra Pământului, bucurându-se sau întristându-se de cele văzute că se întâmplă pe Pământ.

Gaea simți în spatele ei magma de foc a respirației lui Eris. Ușor mișcându-și mâna, ea ridică pumnalul de jos fără să-l atingă și se întoarse spre Mannar, privindu-l în ochi.

Forma lui Mannar lua repetat trup uman și de diavol și apoi se transformă în corpul lui Eris, în timp ce vocile lor vorbeau în același timp.

„Mamă Pământ, văd că nu ai învățat încă să nu-ți bagi nasul în treburile altora. Ahhh! Simt cum nebunia mi se scurge în vene, când înțeleg că cea care te-a creat am fost eu, dar tu te-ai alăturat Haosului și mi-ai întors spatele, trădându-mă și încercând să-ți îngenunchezi propria mamă,” îi spuse Eris titanidei.

Gaea doar zâmbi și zâmbetul ei era plin de bunătate și iubire. „Am fost făcută din lumină și nu de către tine, Eris. Am fost făcută din respirația Haosului și nu pentru că tu ți-ai dorit asta. Sunt a lui sămânță, aruncată pe acest teren fertil și din trupul meu s-a format natura. Din această cauză oamenii mă numesc Mamă Pământ, deoarece sunt viața și fertilitatea, sunt ploaia și respirația a tot ceea ce ne înconjoară. Dar nu am nicio mamă, Eris. Am doar un tată și numele lui nu este Haos, chiar dacă am prins viață din a lui suflare.

Am fost făcută din serul luat din crengile lui Yggdrasil și frunzele lui prima dată mi-au acoperit trupul, dar Yggdrasil nu avea puterea să-mi dea suflare, deoarece această putere este doar în mâinile lui Haos, care a făcut din mine, ființa vie care mă vezi acum și prima titanidă care a pășit vreodată pe acest Pământ și singura care a dat viață acestor întinsuri.”

„Dulci îți sunt cuvintele, Gaea, dar înțelesul lor nu-i deloc important pentru mine. Și știi de ce?”

„Nu știu și nici nu doresc să aflu asta, Eris. Așa că, încetează a mai vorbi și hai să terminăm acest joc stupid al puterii, deoarece ai luat viața unuia dintre copiii mei și trebuie să fii pedepsită pentru asta.”

Și ura Gaeiei fu aruncată pe pământ sub formă de ploaie torențială, ale cărei picături răcoreau trupul de foc al lui Mannar, luând putere de la el, slăbindu-l și forțându-l să îngenuncheze.

Dar Mannar mai are încă destulă putere să lupte. EL își aruncă mâna asupra Gaeiei, întinzându-i forma și lungind-o, dar mâna-i trecu pe lângă titanidă, care se evaporă în aer și curând după apăru în spatele lui.

Atunci, nebunia Diavolului a fost revelată în toată splendoarea. El aruncă flăcări pretutindeni, încercând s-o lovească pe titanidă, dar ea apare și dispare într-o clipită de ochi și asta o face de neatins.

De nicăieri, corpuri de stele moarte fură aruncate asupra Gaeiei. Marginea ascuțită a unei stele zgârie pielea fină a feței sale și o șuviță subțire de sânge i se prelinse pe obraz.

Asta a făcut-o pe Gaea să-și piardă balanța interioară. Ochii ei începură să ardă și de pretutindeni stropii de ploaie se cutremurau, asemeni boabelor de fasole, aruncate pe podeaua unui club de dans, mișcate de ritmul asurzitor al muzicii, de parcă ar fi fost tobe.

Vârful pumnalului atinse rana sângerândă de pe fața Gaeiei și o pată de sânge se prelinse pe a lui lamă. Buzele ei începură să șoptească ceva, folosind cuvinte neștiute, și din roșu sângele își schimbă culoarea în albastru-livid … culoarea morții … și când Gaea și-a închis ochii, pumnalul s-a aruncat singur asupra lui Mannar și a intrat adânc în al lui piept, până a dispărut complet, îngenunchind Diavolul, care urla de durere.

„Nu știi ce greșeală ai făcut, titanidă. Asta nu te v-a ajuta să…” Eris și Mannar au strigat în același timp, dar curând trupul lor se evaporă în aer, ca o ceață neagră și densă și el fu trimis înapoi în pădurea sa moartă, în Poiana sa fără viață, care era cunoscută ca Poiana lui Mannar.

Pe malul râului, Gaea îngenunche și mișcându-și palma deasupra rănii pe care Samandra o avea în piept, a făcut-o să se tămăduiască, dar ea nu reuși s-o facă să dispară, căci în depărtare se auzi vocea lui Dike chemându-și soția pe nume.

O găsi fără viață pe malul râului și el putu vedea doar rana făcută de un pumnal care-i străpunse corpul și el se gândi că ea fusese ucisă de un hoț și el a plâns mult cu corpul ei neînsuflețit în brațe, dar suflarea lui sfântă n-a putut-o readuce la viață și el fu forțat să renunțe și purtând al ei corp în brațe el părăsi malul râului și se îndreptă spre ascunzișul Rophionilor.

Gaea a văzut toate astea din ascunzișul pădurii cufundat în umbră. Ea nu-i putu spune lui Dike adevărul despre moartea soției lui, așa că preferă să se ascundă. „V-a afla despre asta într-o zi,” s-a gândit Gaea, „dar v-a fi doar dacă răul se v-a furișa în jur, pândind și așteptând oportunitatea de a începe un nou război” și apoi ea intră în adâncul pădurii și înaintă până ajunse la ascunzișul lui Mannar, în Poiana cu același nume, și ea-l zări pe diavol lingându-și rănile, îngenuncheat și rușinat și curând el adormi, atins de magia Gaeiei, care-l blestemă să doarmă mult timp de acum înainte.