Când Dike ajunse la râu, nu văzu pe nimeni pe mal, dar totuși totul arăta de parcă un imens foc pârjolise pământul în jur, secând râul, lăsând pământul fără viață și copacii erau în întregime goi și uscați de parcă însuși diavolul ar fi suflat a sa suflare de foc peste ei.

„Totul va arăta astfel, dacă nu vom face nimic, Dike,” îi vorbi Gaea ca într-un vis. „Astfel arată sufletul tău acum, când nu știi unde-ți sunt copiii, dar acesta este doar 1% din cum v-a arăta pământul dacă lipsa lor v-a fi reală.”

„Dacă lipsa lor v-a fi reală? Vrei să spui că acum ce văd e doar o iluzie?” se întrebă Dike uimit, în timp ce ochii săi cuprindeau zarea cu a lui privire, dar nimic nu se schimbase - același deșert îl înconjura.

Apoi, un mic foc începu să ardă chiar acolo unde trebuia să fie mijlocul râului și o voce se auzi ieșind din flăcări, de parcă Gaea era făcută din foc.

„Vorbesc despre dezastre, prime titan. Despre sfârșitul a tot ceea ce știm și a tot pentru ceea ce am luptat până acum. Eris nu doarme acolo, în interiorul lui Māṉsṭar Kēlaksi. Ea este trează și plănuiește a ei evadare. Ea deja și-a trimis sufletul pe pământ și acea inimă a dat roade, căci Eris are mai mulți copii aici, decât cei pe care noi îi știm și acele semințe sunt semințele răului, sunt semințele durerii care ne pot îngenunchea ușor dacă nu v-om fi atenți.”

„Și totuși, nu totul e pierdut până când nu dăm ultima bătălie.”

„Dar Dike, oare ești pregătit pentru asta?”

„Desigur, căci…,” dar Dike nu-și sfârși gândul când auzi deodată un zgomot puternic care creștea în volum, apropiindu-se de el dintr-o parte și el putu vedea cai de apă venind spre el, dar titanul rămase pe loc și așteptă acei cai să vină peste el și să-i răcorească focul sufletului, căci caiii aceea galopau în vâltoarea asurzitoare a apelor, iar zgomotul copitelor lor se auzea tot mai tare și mai tare, în timp ce a lor coamă transparentă devenea apă spumoasă albă ca laptele cu fiecare centimetru apropiat de Dike și curând uniunea lor cu corpul titanului avuse loc.

Lovindu-și a lor trupuri de corpul lui Dike, caiii de apă se transformară în ape sclipitoare, care curgeau rapid în josul mătcii râului și totul în jur reveni la viață.

Întorcându-și capul spre malul râului, Dike își văzu copiii jucându-se în nisip. Ei erau în siguranță și asta era tot ce conta, căci fiind înconjurați de o bulă magică transparentă, copiii lui nu putură vedea sau auzi nimic, iar asta însemna că ei nu observară a lui absență. Dike răsuflă ușurat, căci se temuse cel mai tare că ai lui copii să nu simtă teamă nevăzându-l lângă ei.

„De data asta am fost eu cea care i-a luat de lângă tine. Data viitoare poate fi oricine, Dike. Oricine” și vocea Gaeiei răsună atât de puternic în jur, dar ea nu se vedea. Însă Dike privi în fața lui, de parcă-i simțea prezența și o văzu pe Gaea ieșind din ape. Părul ei ud și al ei ud veșmânt o făceau să strălucească în sclipirea soarelui și ea era atât de frumoasă, chiar mai frumoasă decât fusese mai înainte.

Gaea păși prin ape și se apropie de Dike, care nu spuse un cuvânt până când ea nu a fost lângă el. Apoi, ea luă ulciorul în miniatură de la a ei centură și-l apropie de ape, în timp ce, în mâna ei, ulciorul luă formă normală și astfel Gaea îl putu umple cu apă de râu.

„Întindeți mâinile și alătură a tale palme sub formă de căuș,” îi spuse Gaea, în timp ce apropie ulciorul de a lui palme.

Neîncrezător din fire, dar oarecum curios să afle ce-i poate dezvălui Mama Natură prin acel șiretlic, Dike o ascultă și întinse încet mâinile în față, apoi le apropie una de alta, ca mai apoi să le despartă ușor în partea de sus, formând un fel de cuib de rândunică.

Văzând acea formă ce amintea de casă, Gaea zâmbi și începu să toarne apă în palmele titanului până-l umplu până sus. Atunci, pe oglinda formată de ape în palmele lui, Dike-și putu vedea viitorul, dar acel viitor era șiret din fire și arătă imaginile încurcate, una câte una, ca un fel de puzzle pe care Dike trebuia apoi să-l construiască.

La început el văzu oglindindu-se în fața ochilor lui un tărâm ciudat, pe suprafața căruia se târau șerpi negri spre pădurea cuprinsă de întuneric văzută în zare și deși acea pădure îi părea cunoscută, Dike nu putea înțelege despre ce este vorba. Așa că el își îngustă privirea și se uită mai atent și doar atunci înțelese că acea pădure era de fapt Pădurea Rophion, măcinată de puterea răului, căci până și copacii, care până atunci erau falnici, plini de viață și de bunătate, transmiteau acum răutatea sufletului lor prin întreaga lor ființă și un fel de magmă roșie, fierbinte colora zarea în culori de sânge.

Dike tresări, căci nu acest viitor îl voia el pentru al său popor pe care-l vedea îngenuncheat în reflexia acelei oglinzi, căci lupii nu putură face față răului și a lui căldură dogoritoare le arsese blănurile, iar sărmanii nu știau unde să se mai ascundă de a lui răsuflare ucigătoare.

Însă ceea ce-l făcu pe Dike să se cutremure cu toată ființa fu imaginea care veni după aceea, când toți lupii Rophion se împrăștiară prin pădure fugind din calea răului - moartea Samayei.

O lance îi străpunse spatele fetei și Dike o văzu căzând și apoi îngenunchind în mijlocul acelei păduri. Deși moartea îi sufla alături, Dike nu auzi niciun sunet scos de Samaya, la fel cum Dike nu putu vorbi acum, căci își simțea vocea gâtuită când înțelegea că copila lui moare fără să-i fi putut auzi frumoasa voce, fără să-i poată veni în ajutor.

Lacrimi îi curgeau șiroaie pe obraji când văzu cum Samaya își întoarce capul spre cel care-o răpuse, de parcă astfel îi transmitea tatălui ei adevărul despre al ei destin, cerându-i ajutorul. Astfel, în spatele ei, Dike văzu chipul celui care-i răpuse copila - Mannar, care se apropia în galop de ea, pe spatele unui animal diavolesc, dar care privea nu spre copilă, ci parcă își ațintea privirea în ochii lui Dike, trecând dincolo de acele ape ce curg și acum în ale sale palme.

„Câine!” putu Dike să murmure într-un sfârșit, după ce privi îndelung la rânjetul plin de satisfacție a lui Mannar, care era complet fericit cu al său triumf.

Mannar și Dike continuară să se privească țintă în ochi, dar niciunul nu-l putu înfrânge pe celălalt și deși Mannar spuse ceva în acea imagine din ape, Dike nu-i putu înțelege mesajul, căci atunci văzu cum trupul Samayei se transformă în cenușă, atinsă de dogoarea ființei diavolului care se apropia de ea pe al său animal de călărie.

Speriat, Dike făcu un pas în spate și mâinile sale se îndepărtară una de alta. Prin spațiul dintre ele, apa încă mai curge din ulcior, unindu-se cu apele râului și întorcându-se în a lui matcă.

„Nu poate fi,” murmură Dike, privind țintă la ulciorul încă plin: indiferent de câtă apă cursese din el, ulciorul era încă plin, reflectând în partea de sus o profeție și în acea mică oglindă formată din ape o singură imagine „înghețată” se putea vedea reflectată în ea - ochii înspăimântați ai Samayei în fața morții și doar pentru o clipă, în acea oglindă de ape, Dike putu văzu un diamant negru sclipind între cele două coarne de foc de pe fruntea lui Mannar.

„Inima lui Eris. Inima ei este pe pământ,” șopti din nou Dike și mâna lui se întinse spre ulcior, cu intenția de a prinde în cleștele pumnului său acel diamant negru, dar când mâna sa atinse ulciorul, acesta se dispersă în aer și se întoarse la brâul Gaeiei sub formă de ulcior în miniatură.

„Ai dreptate, Dike,” spuse Gaea. „Ai văzut inima lui Eris aici pe pământ. Aceeași inimă pe care ai lăsat-o să scape din Māṉsṭar Kēlaksi acum 10 mii de ani și care a plutit în Univers la început ca un meteorit negru, iar când această lume a fost creată și Eris a aflat despre asta, ea și-a trimis inima aici, căci ea a înțeles că o nouă eră se începe cu acest pământ și astfel o nouă șansă pentru ea de a fi eliberată. Din cauza aceasta ea l-a creat pe Mannar, iar tu ai văzut a lui formă oglindindu-se în acele ape.”

„Dar în profeția ta, pot vedea că povestea nu e terminată. Acolo e ceva mai mult. Ceva ascuns mie. Ce e acel ceva, Gaea? Ce e acel lucru pe care-l ascunzi de mine?”

„Moartea Samandrei. Ea a fost prima victimă a lui Mannar și nu doar o simplă victimă, căci a ei moarte avea menirea să te facă pe tine să suferi și se pare că Eris și-a atins scopul cu moartea soției tale.”

Dike a strâns puternic pumnii și a scrâșnit din dinți, încercând să nu urle asemeni lupului la lună, dar în interiorul lui, un imens foc fusese încins, un foc care nu putea fi stins nici măcar de apele în care își scălda picioarele în acel moment.

„N-o ve-i aduce din nou la viață și tu știi asta, chiar dacă-ți ve-i dezlega baierele sufletului și ve-i elibera întreaga ură pe care o simți acum. Dacă ți-am spus despre asta e pentru că tu trebuie să-ți pregătești copiii pentru ce urmează,” și spunând asta, Gaea se uită în adâncul ochilor lui Dike. „Nu mai ești singur, Dike. Lumea asta are la fel nevoie de tine și nu doar ai tăi urmași.”

„Unde-i? Unde-i acel trădător? Îl v-oi trimite înapoi la stăpânul lui.”

„A fost întemnițat, pentru moment. Și nu poate scăpa, la fel cum tu nu-l poți găsi sau vedea acum. Eu și Lodur … noi am folosit a noastră putere întunecată pentru a forma închisoarea Māṉsṭar Kēlaksi aici pe Pământ, dar nu știm pentru cât timp el v-a fi captiv acolo.”

“Puteri întunecate? Dar asta e…”

„…trădare?” schiță Gaea un zâmbet trist. „Știu și am fost blestemată să pierd ceva ce iubesc pentru că am folosit Magia Neagră care-mi curge prin vene, dar nu regret. Nu pot doar sta și aștepta să văd cum totul în jur, tot ceea ce am creat și tot ceea ce iubesc la nebunie, moare. Sau mai rău decât asta, cum totul în jur cade în mâinile lui Eris. Mai bine mor, decât să-i permit să-mi controleze urmașii sau pe mine.”

Dike se uită în străfundul ființei ei în timp ce privea a ei ochi verzi care păreau atât de goi în acel moment, căci nimic nu se oglindea în ei și el nu mai putea vedea viitorul în ei ca și mai înainte.

„Deșertul Uitării. Acolo e unde îți ve-i deplânge păcatele, Gaea. Dar asta nu v-a fi curând. Va fi într-o zi când ve-i pierde ceea ce iubești cel mai mult.”

„Știu,” spuse ea. „Dar nu pot vedea ce v-oi pierde. Nu-mi este teamă să mor, dar îmi e atât de frică să nu pierd un copil al meu. La fel cum ești și tu speriat, dar cel puțin sper că prin păcatele mele am putut salva viața copiilor tăi și viitorul Poporului Rophionilor.”

Dike nu spuse nimic. El doar își întinse mâna și atinse creștetul capului ei. Apoi, el închise ochii și începu să șoptească: „un păcat săvârșit cu bună intenție ar trebui să fie spălat de Sfintele Ape ale Primului Râu care a existat vreodată pe acest pământ. Ea, prima titanidă care s-a născut din măruntaiele Râului Păcatelor își poate purifica sufletul doar spălându-și aici al ei trup, aici de unde s-a născut și unde se v-a întoarce în cele din urmă.”

Însoțită de vocea lui Dike, Gaea și-a închis ochii, s-a lăsat pe spate și lăsându-se pradă magiei, își lăsă trupul acoperit de ape. Corpul ei fu complet acoperit de mici valuri și când ea dispăru, Dike se întoarse spre malul râului, acolo unde Samaya și Fenrir îl așteptau.

Bula Magică care-i protejase pe copii până atunci dispăru și totul în jur se întoarse la viață, dar chiar dacă Gaea dispăruse în ape, Dike știa că ea se v-a întoarce și doar muzica fluierului ei se mai auzea plutind în jur.