„Spune-mi, tată dacă la începutul acestei lumi era doar întuneric și nimic, cum va arăta lumea când va veni al ei sfârșit?” l-a întrebat Fenrir pe tatăl său în timp ce ei înaintează încet pe un drum neted, străjuit de copaci seculari de fiecare parte.

„Va arăta de parcă…” se auzi vocea lui Dike, dar nu-și putu continua gândul. El pur și simplu nu știa ce să răspundă, deoarece nu se gândise niciodată la asta și nici nu văzuse sfârșitul unei lumi mai înainte. „V-om vedea. Când va veni,” și-a terminat gândul Dike.

„Dar…” era Fenrir prea curios să afle răspunsul. „Tu ai trăit acolo, în Cosmos. Cum arată?”

„Arată de parcă Soarele a explodat și s-a împrăștiat pe întregul cer. Știi acele nopți înstelate când totul în jur strălucește fericit. Tu iubești acele nopți. Acum îți poți imagina cum Universul arată,” fură cuvintele lui Dike, plutind ușor în jur. „Haide, Samaya, nu rămânea în urmă. Mai este încă un lung drum de mers înainte.”

„Și l-ai văzut vreodată pe tatăl Haos? Cum arată el? Arată de parcă e nemurirea?” Fenrir a pășit în fața lui Dike, oprindu-l. „Spune-mi, tată, sunt atât de curios să știu,” dar în schimbul unui răspuns, Dike a oftat și s-a uitat în altă parte.

„Arată de parcă două focuri s-au unit într-unul,” a spus Samaya de data asta, în capul ei, dar ea uitase că gândurile ei pot fi auzite și de alții acum și curând după aceea ea a observat cum tatăl și fratele ei o priveau cu ochi curioși, dar fata nu se sperie: de ochii lor sau de ceea ce vedea în capul ei. Ea doar se uită în depărtare, de parcă vedea acei doi ochi, chiar în acel moment, apărând în fața ochilor ei și ea-i putea descrie. „De asemenea am văzut frică în acei ochi,” a continuat fata. „Teamă pentru noi, pentru ceva care se apropie de noi și asta va fi ceva mult mai terifiant decât însăși sfârșitul lumii.”

„Cum știi tu asta?” a întrebat Fenrir și în vocea lui ea putu văzu o urmă de furie. „Nu ai văzut asta niciodată,” a continuat băiatul, în timp ce pășea spre ea, gata să se ia la harță. „Dacă nu ai văzut niciodată asta, nu poți minți. Tatăl Haos este nemuritor. Puterea și lumina inimii sale sunt nelimitate. Încetează să m-ai minți, Samaya. Chiar dacă-mi ești soră tot am să te bat, dacă tu continui să vorbești astfel despre ceva care este dincolo de granițele creierului tău de găină.”

Acum cei doi copii stau față în față holbându-se în ochii celuilalt și un fel de ură plutește în jur. Dar, în timp ce Fenrir este înfierbântat și incapabil să-și controleze emoțiile, Samaya e calmă, privind pe lângă el, de parcă continua să vadă viitorul.

„Nu mint. Este doar ceva ce văd. Dacă nu mă crezi este dreptul tău, dar dacă nu poți vedea ceea ce eu văd nu mă poți acuza că nu spun adevărul,” a spus Samaya de data asta și lăsându-l pe Fenrir în urma sa, ea s-a apropiat de Dike.

Fenrir a inhalat adânc în piept aer proaspăt și s-a calmat încet, dar deodată urechile sale s-au ascuțit, ca urechile de lup, ascultând muzica împrejurimilor.

Fiind surdă, Samaya nu putea auzi acea muzică, dar ea înțelese că ceva se întâmplă în timp ce privea ochii tatălui ei … ei erau plini de uimire. Fata a privit de asemenea în jur și a putut observa cum crengile copacilor își întindeau forma spre soare, de parcă erau fermecate de o șoaptă magică; frunzele - până atunci de un verde întunecat au devenit deodată verde deschis de parcă ar fi dansat ușor mișcate de vânt și păsările de jur împrejur și-au oprit zborul, de parcă ar fi înghețat în aer.

„Vocea Aeon,” a spus Fenrir mândru. „Acum o pot auzi, tată. Acum o pot auzi.”

Dike doar zâmbi. El m-ai auzise această muzică mai înainte, dar acum era atât de fericit că și feciorul lui putea auzi asta și să se bucure de muzică pentru mai mult timp, el s-a apropiat de rădăcinile aeriene ale unui arțar bogat și așezându-se pe ele, în timp ce-și sprijini spatele de-al lui trunchi, Dike închise ochii și se lăsă pradă visării.

Îi lipsiseră acele momente de visare atât de mult, când încă era în cer, când încă era gardianul închisorii lui Eris, deoarece Māṉsṭar Kēlaksi devenise în timp pentru el nu o închisoare, ci o imensă stea neagră căreia îi lipsește lumina și dragostea. Și el își putea imagina toate acestea, în timp ce se uita la mișcarea haotică a altor stele în jurul lor, la sclipirea lor și la faptul că ele aveau respirație proprie, chiar dacă erau doar făpturi fără suflare în Univers, de parcă o putere imensă și nevăzută le controla.

Dar acele stele păstrau în ele istoriile timpului, căci ele văzură începutul tuturor vremurilor, căci ele au trecut prin războiul pentru supremație, unde Haos a fost învins și de asemenea fuseseră prezente în Paradis, când Yggdrasil a fost adormit de Genea și astfel ea i-a putut fura din putere.

Nimeni nu știe când Yggdrasil a apărut de fapt în această lume sau cine l-a creat, iar Dike crede că nici însuși Yggdrasil nu știe despre asta. Dar frunzele sale, cele care au spus nenumărate povești despre a lui existență știu atât de multe despre începuturile lumii, despre nașterea lui Yggdrasil, despre apariția Cosmosului, căci a lor suflare e născută din Paradis, acolo unde tot frumosul vieții se începe și acea Galaxie este cunoscută și astăzi ca fiind Aeon.

Acel Paradis numit Aeon, e locul unde toate sufletele se nasc și capătă formă, căci anume pe ale sale întinse pământuri există numai fericire, ceea ce le face pe făpturile Universului să-și împartă timpul și spațiul frățește, fără a simți ură, fără a simți gelozie, fără să vrea să distrugă, fără să cunoască înțeles cuvântului rău, dar ale sale porți au fost demult închise pentru oameni, când Yggdrasil a fost adormit și de atunci, oamenii puteau șopti doar despre existența lui Aeon - Paradisul, viața de după moarte sau locul unde fiecare suflet pur este trimis după ce-și încheie lunga sa călătorie pe pământ, căci lor li s-a interzis să-i rostească în glas numele, drept pedeapsă pentru a lor trădare față de Părintele Haos.

Dar aceste povești sunt simple povești, inventate de oameni, iar Dike iubește să le asculte, așa cum adoră să stea ore întregi printre ei și să-i asculte vorbind, căci este o sămânță de adevăr în ale lor cuvinte, o poveste pe care el o știuse odată, dar de mult o uitase și de care-și putu aminti doar după ce revăzu inocența clipind în ochii oamenilor și pe care el o iubește la nebunie.

Și tot printre oameni Dike a întâlnit-o pe Samandra. Era o tânără superbă, cu ochi verzi și privire care se oglindea adânc în al tău suflet, cu păr lung și negru, cu piele mătăsoasă, de culoarea măslinelor coapte, și doar în ale ei brațe Dike putuse uita de singurătate.

Samandra știa ce fel de ființă era Dike și ea de asemenea a știut ce v-or fi ai ei copii în viitor, dar ea nu fusese niciodată speriată de acest fapt. Ea-și iubea copiii și soțul, dar murise mult prea tânără, fără a se putea bucura de a lor iubire pentru mult timp.

Și asta Dike ura cu toată ființa - să-și amintească de a ei plecare. El preferă să-și amintească doar dulcele momente petrecute cu ea, iar când ai săi copii îl întreabă despre locul unde a plecat a lor mamă, el doar răspunde că a mers să-l întâlnească pe Aeon.

Dar niciodată Dike nu le-a spus ce înseamnă Aeon cu adevărat, căci asta-i trezește tristețe în a sa inimă, iar el nu vrea ca și copiii lor să simtă aceeași tristețe și supărare în suflete.

Dike preferă mai bine să asculte noile povești inventate de Fenrir despre a lui mamă, povești pe care le povestește cu atât de mult entuziasm celorlalți pui de lup și care întotdeauna sunt atât de glorioase, căci în ochii lui Fenrir, Samandra a devenit în timp regina Aeonului, a pământului îndepărtat plin de magie, unde trăiesc eroi glorioși și că într-o zi ei se v-or reîntâlni și că mama lui v-a fi extrem de mândră de el, văzând ce a devenit el în timp, și pentru asta el, Fenrir, fiul Samandrei și al lui Dike, geamănul Samayei, v-a învăța multe și v-a fi demn de a mamei sale iubire.

Sărmanul copil. Nu a știut niciodată că mama sa era deja mândră de el, deoarece-i putea vedea crescând, căci ea veghea a lor creștere din cer, acolo unde fusese trimisă după moarte, când s-a transformat în stea strălucitoare, care conduce astăzi constelația Ursa Minoris și care îi încălzește în lungile și recile nopți ale scurtei lor vieți.

Melodia cântată de fluier se aude tot mai aproape și mai aproape. În mintea lui Dike, ea este cântată de fluierul magic al Samandrei, în nopțile lor de dragoste fierbinte, acolo lângă râu, acolo unde doar stelele-i privesc și unde el poate auzi acea muzică pentru eternitate.

Dike a fost teleportat prin timp și spațiu până mintea lui a ajuns pe malul râului. La umbra unui copac mare și rotat el a văzut o tânără fată cântând la nai, dar acea fată nu era Samandra și asta îi făcu inima să-i zvâcnească de tristețe.

Privind-o mai bine, Dike putu vedea că acea tânără are păr lung și blond, iar a ei piele albă e ca laptele. Ea de asemenea are ochi verzi, dar în verdele acelei priviri se ascunde Magia și nu dragostea și inocența ce sclipea odată în ochii iubitei sale soții.

„Gaea” a șoptit Dike și a deschis ochii, dar privind în jur nu și-a văzut copiii și a devenit alert.

„Samaya!” „Fenrir!” a strigat Dike a lor nume, dar numai vântul i-a răspuns asemeni unui lung ecou. „Unde sunteți? Nu vă jucați cu mine! Acesta nu este momentul potrivit pentru a vă ascunde,” dar din nou i-a răspuns numai vidul.

Speriat, Dike a privit în jur. Neliniștea din sufletul lui creștea cu fiecare suspin, cu fiecare bătaie de inimă, cu fiecare picătură de aer inspirată și curgându-i rapid prin vene și el simți că-și pierde astfel controlul, ceea ce ura cel mai mult, căci putea simți atât de puternic gustul amar al fricii pe a sa limbă.

„Pustiul este pretutindeni,” Dike putu auzi vocea Gaeiei vorbindu-i. „Dacă nu ești atent fie și măcar pentru o clipă, poți pierde mult mai mult, Dike. Ai pierdut odată pentru că ai fost visător. Acum nu-i momentul să dormi sau să visezi despre timpuri trecute.”

„Unde ești, Gaea? Vorbește-mi! Unde-mi sunt copiii?” a strigat Dike, dar nici o șoaptă n-a auzit drept răspuns.

„Vino pe malul râului. Acolo unde tu și Samandra va-ți văzut pentru prima dată. Ve-i afla niște răspunsuri aici și aici îți ve-i vedea de asemenea viitorul,” se auzi într-un final vocea Gaeiei, dar cu fiecare cuvânt pe care-l spunea a ei voce se auzea tot mai departe și mai departe.

Dike a încercat să se teleporteze acolo, pe malul râului, dar a simțit brusc că-i lipsește puterea. Și a înțeles atunci că Mama Natură se juca cu el și pentru prima dată de când se știau, el a simțit furie față de Gaea. Lui nu-i plăcea faptul că ea se juca acum cu el, folosindu-i copiii, dar el de asemenea știa că e la mâna ei și a început a fugi într-acolo, de unde apele râului se auzeau puternic șopotind la vale.