O ceață albă noroasă se ridică deasupra văii, aproape de pădure. Este ceva care ne amintește despre mlaștinile albe cețoase, ascunse în locuri umede și calde. Dar în ciuda acestui fapt pământul împrejur era acoperit de o pojghiță groasă, de mult însetată de apă. Frunze uscate acoperă pământul, chiar dacă încă e primăvară și natura în jur se întoarce la viață.

Copacii adormiți par fără viață. Crengile stau drepte de parcă un pictor faimos trasase, cu o pensulă magică, conturul ființei lor. Trunchiurile lor groase au o nuanță de cafeniu-închis, cu urme de mușchi verde pe ei, iar ici și colo, pe întreaga scoarță, păianjeni sălbatici se urcă și se mișcă haotic și mișcarea lor naște în sufletele copacilor o sclipire de viață.

Mușchiul, de un verde-închis, din cauza ceții, pare a fi și mai fraged, dar textura lor ne duce cu gândul la sentimentele pe care le avem când atingem ceva fără viață în el - moale și rece.

Pe pământ, peste tot în jurul mușchiului, se târăsc încet liane, de parcă șerpi misterioși ar încerca să ajungă la o destinație finală, având în creierul lor mic un scop malefic. Mișcarea lor este ciudată, haotică și înfricoșătoare, iar dacă petreci ceva timp acolo, te poți simți prins într-o poveste bizară, antică, în care vrăjitoarele bătrâne încearcă să transforme lumea în ceva nevăzut până atunci.

Privind în sus nu se vede nicio lumină, chiar dacă copacii nu au viață, dar crengile lor, crescute și încâlcite de-a lungul sutelor de ani, dau senzația unei bolți, sculptate în piatră vie. Și pe această cupolă fusese pictată un tablou minunat de ramurile încâlcite. Ținându-se unele de altele, ca într-un tango romantic, par a fi dansatori vii într-o veche poveste epică spusă de călători la botul calului, când noaptea e încă la început, când ai pe cineva drag alături și ochii aceea, în care sclipește emoția și curiozitatea vie despre ceea ce s-a întâmplat odată, dă tuturor sentimentul de a fi cineva important.

Dar chiar și așa, cu toată frumusețea din jur, un ciudat sentiment de vertij se trezește adânc în interior, în timp ce unul se uită în sus. Nimic în jur nu se mișcă, nici un curent de aer nu înconjoară călătorii care trec prin pădure, dar acolo, în acel loc mistic, te simți amețit și ciudat, de parcă ai fi băut ceva interzis care acum te-a luat în puterea lui și acum te învârți într-un carusel al sorții. Și cu acel vertij, se aud voci, care șoptesc despre acele evenimente diabolice care au loc sau a avut loc în acel templu al Umbrelor.

O.S:

(Tamil: șoapte)

Maraṇap paḷḷattākku vaḻiyākap pātaiyaik kaṭappavarkaḷ mōyariṉ aṭimaikaḷ eṉṟu capikkappaṭukiṟārkaḷ. Uṅkaḷ āṉmāvai picācukku viṟṟu, nīṅkaḷ ulakai velvīrkaḷ, Āṉāl nīṅkaḷ oṉṟait terintu koḷḷa vēṇṭum, anniyarē - taṅkaḷ āṉmāvai viṟṟavarkaḷ ippōtu uyiruṭaṉ illai, orupōtum iṟakka māṭṭārkaḷ. Avarkaḷ taṅkaḷ ejamāṉarukku cēvai ceyya vēṇṭum, picācu maṭṭumē avarkaḷiṉ tuṉpakaramāṉa vāḻkkaiyai muṭikka muṭiyum.

(RO: șoapte)

(Cei care au călcat vreodată pe drumul care trece prin Valea Morții sunt blestemați să fie sclavii lui Moirae. Vindeți sufletul diavolului și ve-i fi liber să cucerești lumea, dar ar trebui să știi ceva, străine - cei care și-au vândut sufletul nu mai sunt vii și nici nu v-or muri. În schimb, ei trebuie să-și slujească stăpânul pentru eternitate și numai Diavolul însuși poate termina cu a lor mizerabilă existență.)

Și Diavolul însuși trăia acolo, în umbră, ascuns în adâncul pădurii, ascultând Muzica acelor șoapte care înconjurau străinii care îndrăzniseră să intre aici, iar suflarea înfiorătoare a fantomelor le înfioară trupul de sus până în picioare și o ceață întunecată îi însoțește, în timp ce ei înaintează încet prin pădurea veche și plină de enigme, adânc în adâncul desișului, în inima pădurilor, unde este noapte, unde este frig, unde trăiește Răul.

Dar nu numai răul trăiește aici. În acea pădure enigmatică, puterea Binelui „pândește” la fel ca sufletele rele, pregătindu-le o capcană și tocmai acesta era planul lui Lodur, de când s-a hotărât să intre în pădure.

Înaintând încet prin pădure, Lodur se uită cu grijă în jur. Veșmântul lui albastru-închis abia luminează întunericul, care acaparează împrejurimile, dar în contrast cu părul lui strălucitor auriu, care încă păstrează în esența lui strălucirea stelelor, hainele lui par atât de pale, atât de lipsite de viață.

În mâna lui are un baston magic (forma materială a lui Alabar) realizat din 12 module octaedrice din lemn. Fiecare modul are sculptat pe el, pe fiecare parte, un ochi de foc - ochii lui Haos, ca un simbol al cunoașterii și protecției Universului. Doar pe partea superioară se află sculptată o stea care alungă întunericul, de parcă Helyos ar fi alungat-o pe Nyx pe nelimitata boltă cerească și acea stea este cunoscută de toți drept Bayer - Lumina Speranței și a Lecuirii.

Cu fiecare pas făcut în față de Lodur, ceva nevăzut se mișcă în urma lui târându-se pe pământ. Titanul, înțelept și îndrăzneț, se uită la acest ceva, ascuns de valul magiei negre, care se furișează în jurul lui, doar cu colțul ochiului și la momentul în care întunericul pădurii devine încă și mai dens, Lodur lovește de trei ori în pământ cu partea de jos a lui Alabar, făcând lumina stelei Bayer să scadă. Apoi, când totul în jur a fost scufundat în și mai mult întuneric, sufletul hidos care trăia în acele locuri a fost văzut sau mai bine zis a fost auzită și simțită a lui respirație urât mirositoare.

Titanul a stat însă în loc. Nările lui sau mișcat în mod nostim în jurul nasului, de parcă un iepure mirosea orizontul și când duhoarea împuțită i-a ajuns până la baza nasului, sub forma unui curent negru de aer, Lodur strănută.

„Fiți sănătos, Maiestre!” a spus o stranie voce a unui corp necunoscut, în glumă. Și un râs ascuțit s-a auzit peste tot.

Urechile lui Lodur, până atunci normale, ca urechile oamenilor, deodată s-au ascuțit la vârf și crescând în volum s-au transformat în urechi de căprior. Apoi, vârful urechii a rămas ascuțit formând un fel de formă de ou și un ciudat curent de aer s-a mișcat înspre el în formă de spirală și ajungând lângă intrarea în ureche s-a mișcat încet de parcă ar fi fost atras acolo de o antenă în căutare de semnale audio.

„Încerci cumva să mă prinzi, Maestre?” a spus din nou vocea ascuțită, de data asta auzindu-se mai aproape de Lodur, încercând să-și facă dușmanul să se teamă, dar Lodur nu se temea.

Pentru a fi mai precis, titanul a stins complet lumina lui Bayer și ținându-l pe Alabar cu ambele mâini, cu palmele în sus, a început să o miște ca pe o linie de undă, formând un fel de arc de curcubeu de lumină multicoloră. Dar nu se văzuse nimic până când culoarea curcubeului nu a devenit roșu aprins. În acel moment, o coadă uriașă, subțire, făcută din foc, a măturat pământul, apropiindu-se cu o viteză amețitoare de picioarele lui Lodur.

Atins de coada de foc, pământul în jur a oftat, fiind chiar și mai ars de suflarea diavolului. Veșmântul lui Lodur a început să vibreze sub valurile de căldură, dar Titanul nu s-a mișcat de la locul său până când vârful cozii aproape că nu a lovit poala hainei.

Emițând un „Huh!” puternic, Lodur l-a prins pe Alabar cu o mână și a lovit puternic coada. Un vuiet de durere s-a auzit peste tot. Pământul s-a speriat și corbii adormiți, din copacii înghețați, au sărit în aer, ca un val de lavă neagră, scoțând un țipăt asurzitor. Poalele hainei lui Lodur au fost ridicate în aer de această magmă fierbinte. Părul lui auriu a căpătat o clipire roșie și plutind în jurul corpului său arată ca și cum ar fi un gardian credincios, având grijă de spatele Titanului și ochii lui începuseră să strălucească cu o clipire de foc, amintind de ochii lui Haos, dar mai mici ca dimensiune și asta datorită strălucirii puterii, care a făcut ca Vocea Diavolului să se înfurie.

„Nu ai intrat în bârlogul în care ar fi trebuit să intri, Gardianul lui Māṉsṭar Kēlaksi. Această pădure este regatul meu. Acești copaci sunt sclavii mei și aerul pe care îl respiri îmi aparține tot mie. Pentru că nu ești binevenit aici, te voi învăța ce înseamnă să-l trezești pe Diavolul însuși și apoi, când vei fi îngenuncheat în fața mea, după ce ai luat toată respirația pe care o păzești în suflet, îi voi trimite un mesaj Haosului încăpățânat și așa se va înfiora de frică”, rânji printre dinți vocea, dar aceasta doar schiță un zâmbet ironic pe chipul lui Lodur.

„Eris. Chiar și în închisoare nu poți sta liniștită. Îl ve-i întâlnim acum pe cel care poate face față puterii tale diavolești și cel care te va îngenunchea.”

După aceste cuvinte, începuse o luptă aprigă, pârjolind totul în jur. Frunzele uscate începuseră să ardă, formând în jurul lui Lodur o perdea de flăcări și printre acele flăcări, zeci de cozi de foc au fost aruncate către Titan, care lupta împotriva acestui Suflet Rău cu puterea lui Bayer și Alabar, sub forma unui abur de aer albastru. Dar cozile creșteau în număr, în timp ce Lodur era doar unul și această inegalitate de puteri se simțise și mai mult când Lodur se văzuse înconjurat de dușmani. Și a început să se întrebe dacă va reuși de data asta, pentru că luminile albastre de tunet, aruncate împotriva Răului, nu mai funcționau și lumina lui Bayer se stingea și ea, pentru că în timpul nopții, nu era soare din care să ia putere și steaua nu era suficient de puternică pentru a reuși în lupta cu ceea ce se confrunta acum.

O lovitură puternică și Alabar fusese rupt în două, lăsându-l pe Lodur neînarmat.

„Acum ești la mila mea, Titane. Roagă-te! Recunoaște-mă ca Stăpânul tău și poate te voi lăsa în viață!”

De data aceasta vocea s-a înmulțit, de parcă o duzină de femei și bărbați vorbeau în același timp.

„Arată-ți fața, Diavole. Înfruntă-mă, dacă îndrăznești, și atunci vom avea o luptă corectă,” a cerut Lodur, privind în jur.

"De ce? De ce ar trebui să-mi arăt fața numai unui Gardian al Cerului? Dacă ar fi fost Haos în persoană, poate că aș fi…

„De parcă ai fi o persoană importantă pentru a face față Haosului,” se auzise de data aceasta vocea Gaeiei de departe. Are vreo 25 de ani, cu părul lung, auriu, ca și Lodur, de talie medie, cu ochi verzi și piele albă, lăptoasă. Rochia ei lungă este de un galben strălucitor, cu frunze și flori brodate pe ea. La spatele ei - o tolbă de săgeți. În mâna ei dreaptă - o sabie în teacă. La centura ei - un flaut de nai, un pumnal și un ulcior în miniatură. La gâtul ei, atârnând ca un medalion, o lupă în formă de soare.

„Mamă Pământ,” fluieră de data aceasta printre dinți, Diavolul și de nicăieri, o creatură înfricoșătoare a fost dezvăluită lumii. Un corp negru, asemănător unui ciclop, 7 cozi de foc înfipte în spatele lui, două brațe lungi, care pot fi întinse sau micșorate după bunul plac, două picioare asemănătoare celor de cal și un cap de Diavol. Ochii lui sunt jar negru aprins. Coarnele îi sunt în flăcări și un fel de diamant negru strălucește între coarne, chiar deasupra frunții.

„Mannar! Ce surpriză! Am crezut că am avut o înțelegere ultima dată când te-am vizitat, dar văd că nu am avut-o,” a continuat Gaea să vorbească cu creatura Diavolului.

”O înțelegere, zici? spuse Manar în mijlocul râsului. „Nu am avut nicio înțelegere, Mamă Pământ, pentru că nu poate exista nicio înțelegere între o Titanidă și Diavolul însuși. Ultima dată m-ai cucerit și din cauza asta ai câștigat, dar de data asta, Titanidă, e rândul meu,” a fluierat Mannar cuvintele, în timp ce le-a arătat colții însângerați celor doi titani.”

„Ei bine, dacă îți place să fii așa, e ok pentru mine. Ce zici, Lodur, să învățăm această făptură care este locul lui în această lume?”

„Va fi plăcerea mea”, a răspuns Lodur, încruntându-se.

Lodur și Gaea s-au uitat în ochii celuilalt și în timp ce zâmbeau, în mâinile lor s-a format o minge de putere magică albastră. Dar Mannar nu era prost. El știa că, dacă așteaptă, până când mingea magică se va termina, va fi pierdut. Așa că, el a atacat primul, aruncându-și cozile de foc împotriva titanilor.

Un perete magic albastru a fost lovit de cozi, zgâriind pe el o urmă de linie roșie, sângeroasă. Era sângele Diavolului rămas pe Oglinda vremurilor, pentru că acea putere albastră se hrănea din Alabar și în timp ce Mannar își plângea durerea și își lingea cozile însângerate, Alabar s-a vindecat și a renăscut din propria cenușă.

"Ai grijă!" strigă Lodur către Gaea, când o lovitură de lavă fierbinte a fost scuipat spre ea din gura Diavolului. A acoperit-o cu mantia lui, strângând-o la piept și valul făcut din lumina soarelui, care era ascuns în mantia țesută, fusese aruncat către Mannar, dar el era ascuns în pădure, alergând ca un șobolan de pe o barcă care se scufundă.

A încercat să fie curajos. A încercat să reușească, dar fusese învins și în momentul în care a înțeles că nu este capabil să înfrunte puterea ambilor titani, după ce a primit comanda lui Eris prin vibrațiile diamantului negru, a fugit, lăsând în urma lui un peisaj de tristețe, un pământ al morții și al plânsului.

„Nu poate fugi,” i-a spus Lodur Gaeiei.

„Știi că nu-l putem învinge. El are în el puterea lui Eris. Chiar dacă Haosul ne-a înzestrat cu abilități magice, noi nu avem aceeași putere ca Eris. Nu o putem învinge singuri.”

„Dar aici, pe Pământ, o persoană mică s-a născut cu putere egală ca a ei. Haosul sa sacrificat pe sine și posibilitatea de a-și recăpăta forma și și-a trimis toată puterea unei creaturi terestre și a făcut asta pentru a preveni domnia lui Eris. Dar până când acea creatură va putea folosi acea putere, până când ea va ști cum să o învingă pe Eris, ar trebui să ne unim forțele și să vânăm acest Diavol, întemnițându-l în celula neantului, în celula lui Māṉsṭar Kēlaksi, aici pe Pământ.

Gaea s-a uitat în ochii lui Lodur și a tăcut câteva clipe. Ea a văzut ceva în profunzimea lor, dar nu a putut să-l spună în voce. Era ceva dincolo de puterile ei. Era ceva care îi zguduia trupul de sus până în picioare, dar nu spuse nimic. Doar o mică sferă neagră începuse să se formeze deasupra palmei ei stângi.

„Sper că ai dreptate, Lodur,” a spus Gaea, de data aceasta, în timp ce se uita la sfera neagră. „Știi că ne blestemăm sufletele folosind Magia Neagră. Aceasta este o putere cu care nu ar trebui să ne jucăm.”

Palma lui Lodur acoperise sfera în mod protector și din palma lui ieșea un curent de aer negru și unificându-i forma cu cea a sferei negre a făcut-o să crească în volum.

„Știu, dar mi-e mai frică de ceea ce urmează, decât de pedeapsa pe care o voi primi pentru asta,” a răspuns Lodur și un val de tristețe s-a simțit tremurând în glas. „Viitorul este incert, Mamă Pământ. Cine dacă nu noi ar trebui să-l protejăm? Cine, dacă nu noi, va influența Soarta? Dacă nu faci nimic, atunci această lume va fi în curând un amurg, în curând va fi un deșert, în curând va fi un gol plin de nimic.”

„Parca nu va accepta acest pact”, șopti Gaea și o lovitură de aer albastru strălucitor ieși din gura ei atingând sfera. Deasupra sferei, lumina o prindea, ca în șine, și s-a format o cușcă de o culoare albastru închis.

Lamele unei perechi strălucitoare de foarfece tăiară o șuviță din părul auriu al lui Lodur și presărând firele subțiri de păr deasupra sferei, un lacăt mare auriu a apărut chiar în centrul sferei.

„Ceea ce a fost făcut din întuneric să se retragă în el...” și-a început vraja Lodur.

„... și puterea sa de a se estompa până când noaptea va fi mai întunecată...” a continuat Gaea.

„... dacă ceva în jur se va strecura aici cu gânduri rele...”, șoptiră buzele lui Lodur.

„... să fie transformat într-un șarpe și îngropat în pământ”, a terminat Gaea vraja și ținându-se de mână, ambii titani, unificându-și puterea, au aruncat sfera neagră, care putea acoperi o pădure cu dimensiunea ei, și au făcut-o să zboare, cu viteză maximă, deasupra copacilor uscați, deasupra pădurii în flăcări, până l-a prins pe Mannar în capcana ei, și asta s-a întâmplat, pentru că el nu a fost în stare să găsească o vizuină și să se ascundă. În acest fel, el fusese închis în Bula Magică, ca într-o celulă.

Mannar a încercat să fugă, dar a fost înconjurat. Peste tot în jurul lui se vedeau șinele aurii și stratul albastru de aer care era ca o oglindă: putea vedea ce se întâmplă în afara celulei, dar nimeni nu-l putea vedea și asta l-a înfuriat pe Mannar. Și s-a auzit un vuiet de înfricoșare din gâtul lui arzător și cenușă de foc s-a scuipat în jur, dar era în închisoare, nu a putut scăpa și era pierdut pentru totdeauna.

Se cutremură, văzând pădurea revenind la viață, iar desișul pădurii devenise și mai gros în jurul lui, pentru că acel loc devenea temniță pentru însuși Diavolul.

Era ceva de temut, ceva de care să stai departe și de acum înainte, și o șoaptă, ca o învățătură, a fost trimisă din gură în gură și acea șoaptă spunea lumii că pădurea este blestemată și cine va intra în acel desiș se va pierde pentru totdeauna. și de ce se temeau oamenii cel mai mult era să moară fără să fie îngropați, fără să aibă un mormânt deasupra căruia o persoană iubită să arunce apă rece și să răcorească căldura dogoritoare a celui mort, care acum a început o cale fără întoarcere.

Și vocea neauzită a lui Mannar de către alții, a fost auzită de Eris pe cerul îndepărtat. Nebună și supărată, Eris a țipat din toată ființa ei, în timp ce în capul ei un roi de gânduri rele a început să-și țeasă propriul decor și în jurul lui Māṉsṭar Kēlaksi s-a născut o tăcere adâncă ca o mărturie a ceea ce avea să vină.