„De ce simți că ești singur, frate? Aici, pe Pământ, ai a ta inimă și alături familia. Eu nu am pe nimeni acolo cu mine: doar un cer nelimitat și un vid de stele,” cuvintele lui Lodur se auzeau în capul lui Dike, de parcă ar fi fost ale sale gânduri transformate în cuvinte. Și Dike simți la fel ca fratele său: singurătate și dezolare.

„Este din cauza că ceva rău se furișează prin preajmă, frate,” răspunse Dike, în timp ce se uita la cer. „Ea are aceeași putere pe care o ai tu. Ea îl poate vedea pe Haos.”

Proiecția lui Lodur a apărut în fața lui Dike. În jurul lor - Valea Singurătății. Rafalele de vânt, care freamătă și fac firele de iarbă din jur să se aplece, se strecoară pe lângă ei, de parcă însăși răul asculta acea Sacrală Vorbă. Și din nou fu auzită doar o rafală de singurătate.

Valea Singurătății a fost numită astfel nu doar din cauza că cuiva îi plăcuse acest nume și i-l dăduse. Vastitatea și singurătatea sunt ca la ele acasă în acest loc de o frumusețe orbitoare: firele de iarbă verde care acoperă asprimea pământului cu o pânză moale, încălzește sufletul Pământului în timpuri grele cu vânt și nopți reci.

Ici și colo, roci mari, gri și negre, stau de pază, privind împrejurimile și așteptând nemurirea. Deasupra - un cer albastru și clar a unui apropiat apus. În jur - doar liniștea văii și doar în partea dreaptă, pierzându-se în zare, este Pădurea Rophion.

Desișul pădurii are ceva mistic în puterea ei. Dacă este să te uiți dintr-o parte la această pădure, poți crede că e una calmă, Magică și înconjurată de splendoare. Dar această pădure seculară are propriile secrete, tradițiile sale ascunse, precum și o forță enormă proprie.

Iar acest lucru este spus străinilor, ca povești de avertisment, prin tremurul frunzelor, prin mișcarea lianelor, prin ochii arzând ai lupilor care stau de strajă la marginea acestei Pădurii Magice și Stranii.

Dike stă așezat pe o mare rocă neagră, chiar în mijlocul văii. Poziția sa stând, ochii săi închiși și mâinile semi-ridicate amintesc postura unui călugăr Budist complet cufundat în rugăciune.

El e un bărbat de aproape 40, cu păr lung și pudrat cu fulgi gri prin el, înalt de statură, aproape 1.8 metri în înălțime, corp atletic și piele măslinie. Veșmântul lui este simplu, ceva între hainele purtate de societatea bogată Egipteană și cea Europeană din secolele de început ale civilizației umane.

În picioare - încălțări moi, făcute din fire uscate de iarbă, care sunt fixate cu tinere crenguțe de liană la glezne, încănjurându-le de parcă brațele unui îndrăgostit îmbrățișează trupul iubitei.

Pantalonii îi sunt croiți dintr-un material cafeniu închis, acoperind perfect partea de jos a corpului, în timp ce pe umăr și pe corpul său bine făcut, cade lejer o tunică, colorată alb-negru, iar la cingătoare are o curea groasă, care prinde tunica ca într-un inel, nelăsând-o să respire, deși părea destul de largă.

Alături de el, cu grijă pusă alături, poate fi văzută Ionas, sabia Titanilor. Pe mânerul ei metalic și pe teacă sunt frumos și priceput sculptate simboluri și momente amintind de Primul Război.

Materialul din care Ionas este făcută este Mithril - materialul Prețios și Sfânt luat din tunele adânci ale Muntelui Olimp.

Sabia nu era frumoasă doar pe dinafară. Fusese de fapt călită în focul Ciclopilor, de pe Insula Inetha, în fierăria Lamar și Shiman însuși, regele Ciclopilor, a suflat asupra-i energia timpurilor străvechi, făcând lama să strălucească în bezna nopților de parcă Focul Sfânt al strămoșilor lumina împrejurimile, iar cei care aveau în puterea lor această putere Magică a lui Ionas erau protejați, acoperiți de o bulă magică care putea fi văzută doar de o inimă inocentă.

Singura care a putut vedea această bulă magică a fost Samaya. Într-o noapte, când Dike și-a lăsat copii dormind dulce lângă focul Atar și a mers în Valea Tăcerii să se întâlnească cu Lodur, Samaya s-a trezit din somn și privind în jur nu și-a văzut tatăl.

Fiindu-i frică, s-a ridicat în picioare și a făcut câțiva pași în față și înțelese că erau lăsați singuri, în Poiana numită Luminișul lui Mannar. Și ea s-a cutremurat când văzu cum flăcările lui Atar se mișcă într-un mod ciudat, chiar dacă în jur nu era nicio suflare de vânt.

Ea încercă să strige, dar niciun sunet nu ieși din gâtlejul ei. A încercat să fugă, dar nu s-a putut mișca de parcă ceva nevăzut, ceva care o putea răni, o ținea pe loc și pe pământ ceva rău și înfricoșător se mișca, ceva necunoscut.

Cu fiecare milimetru apropiat de copii de către forța nevăzută, flăcările lui Atar se ridicau tot mai sus și mai sus, iar un straniu suflu de putere pufăia de jur împrejur. Iar asta Samaya o simțea adânc în oase, căci blana ei, până atunci pufoasă și caldă, s-a ridicat brusc, iar colții ei au fost arătați lumii - ea începu să mârâie la cel rău necunoscut, iar acel necunoscut mârâia la ea, ca într-o oglindă.

Și mai era ceva ciudat acolo: o ceață care devenea tot mai densă cu fiecare respirație a micuței lupoaice. Ea încercă să se calmeze, dar ceva în interiorul ei se trezea la viață. Acesta era instinctul ei sălbatic ce făcea ca ghearele ei, până atunci ascunse în pernuțele lăbuțelor, deveniră deodată lungi, ascuțite și tari, căci ea simți că putea ucide pe oricine ar fi încercat să o rănească pe ea sau pe Fenrir.

Era capabilă de orice în acel moment. Și nu putea să se gândească la nimic, căci un fel de pieliță ciudată acoperi lumina ochilor într-un roșu-închis, parcă aruncat peste a ei retină, făcând-o să vadă totul în culori sălbatice și sumbre.

Lumea, până atunci calmă și verde, lumea de pace în care trăise până atunci, se schimba și Samayei nu-i plăcea acest lucru, căci simțea ceva rău apropiindu-se de ei, dar nu-i putea înțelege scopul și nici desluși esența.

Dar în adâncul ei, acest sentiment îi era cunoscut - suflarea ei întâlnise acest rău mai înainte, în Primul Război, când Eris și Haos au luptat pentru supremație, iar ea era doar un gând atunci.

Și totuși, acel gând avea simțuri și ea-și putu aminti teama pe care fiecare stea din jur o simțise atunci și acum acel sentiment i se trezea din nou în piept, iar ea era gata să lupte împotriva acestui ceva care amenința să distrugă lumea.

Când Atar se ridică 3 metri în înălțime, ceva nemaivăzut până atunci se întâmplă - o bulă magică, ceva colorat în roz … în roșu … în negru … în alb și galben, trasat cu dungi verzi, îi înconjură și atunci ceva cald și plăcut se strecură în sufletul Samayei, calmând-o și din nou blana îi deveni pufoasă, strălucirea ochilor ei negri își recăpătă lumina, bătăile inimii, până atunci lovindu-i pieptul la viteză maximă, pas cu pas își recăpătară ritmul natural și Samaya înțelese că este în siguranță.

Acel magic val din care era formată bula era proiectat de Ionas. Sabia, lăsată lângă Atar, proteja acum copiii și era oarecum legată de suflarea lui Atar, căci puterea lor deveni una. Sufletele lor se uniseră și transmiseseră un mesaj lumii: „nimeni nu ne poate răni, dacă noi nu permitem asta” și mesajul a fost primit. Răul nevăzut se retrăsese în măruntaiele întunecatei și desei păduri, acolo unde nimeni nu intrase vreodată, acolo de unde se simțea o mult prea rece respirație și doi ochi de foc priveau lumea, așteptând ceva ce va veni, ca mai apoi să transforme lumea din jur în câmpul lor de luptă.

Când ultima rămășiță de rău se retrăsese complet în culcușul său, Samaya s-a întors la locul ei și s-a culcat alături de Fenrir, care era încă adormit, și, lipindu-și trupul de al lui, ea de asemenea își culcă capul peste umărul lui, iar respirația calmă a băiatului curând deveni și a ei și, respirând în același timp, doi copii inocenți, au adormit sub privirea protectoare a lui Atar.

Iar respirația lui Atar a fost trimisă în depărtare. Valul respirației sale a trecut timp și spațiu până l-a găsit pe Dike și apoi i-a șoptit la ureche despre cele întâmplate în Luminișul lui Mannar și de atunci Dike nu și-a mai lăsat nicicând copiii singuri, căci el era singurul care știa de ce este răul capabil și lui îi era atât de frică de asta.

„Ți-i din nou teamă, Dike,” continuă proiecția lui Lodur să-i vorbească, în timp ce pășea încet spre fratele său și s-a așezat mai apoi lângă el. „Știi că Haos nu face niciodată nimic neprevăzut. Dacă Haos a ales-o pe Samaya pentru a transmite un mesaj, este pentru că ea are o misiune de îndeplinit în această lume.”

„Știu, frate, dar asta nu înseamnă că nu-mi este teamă. Ea este atât de tânără încă. Ea tocmai și-a recăpătat înfățișarea omenească. Ea numai ce mi-a vorbit pentru prima dată, chiar dacă a făcut asta în felul ei. Nu-i pot permite să sufere.”

„Dar suferința e ceva ce purtăm în noi și tu știi asta, frate” și Lodur și-a pus palma pe umărul lui Dike și ambii frați se uitară unul în ochii celuilalt, privind cu atenție ceea ce se oglindea în privirea celui din față.

„Valul Cosmosului își schimbă ritmul,” spuse Dike și Lodur doar dădu din cap afirmativ.

„Se schimbă, frate, la fel cum se schimbă lumea. Timpuri grele au trecut, timpuri și mai grele vor veni. Ai fost trimis aici să protejezi lumea și acum, când răul și-a mărit puterile, tu ai nevoie de cineva care să te ajute să-ți îndeplinești menirea pe acest pământ.”

„Dar nu ea. Fiica mea este prea tânără pentru asta.”

„Dar va fi ea prea tânără dacă răul va decide s-o atace? Ce ve-i face tu, dacă acel rău, pe care tu încerci din greu să-l ascunzi de ei, îi va răni? Dacă nu ve-i face nimic pentru a-i pregăti să lupte, atunci v-or fi la mila răului. Ei trebuie să știe ce îi așteaptă. Fii înțelept, Dike. Nu lăsa inima ta umană să te îngenuncheze, să te slăbească sau ve-i pierde.”

Dike și-a plecat capul. Un fel de regret și tristețe îi simți inima. Pentru prima dată el nu știa ce să facă. Pentru prima dată fusese certat de al său frate, dar Dike la fel știa că inima fratelui său era pură și că Lodur îi dorea doar fericirea.

„V-oi încerca să înțeleg ce se întâmplă în jur, dar tu știi că puterea mea în această lume este limitată. Pot doar privi și spune altora despre asta, dar dacă acolo este ceva de care să îți fie teamă, atunci va trebui să-i faci față singur,” a spus Lodur de data asta și mâna lui, în semn de suport, a atins umărul lui Dike.

„Știu, frate, după cum știu că am fost trimis aici pentru ceva, dar acel ceva încă mă sperie și nu pentru că mă tem că mi se v-a întâmpla mie ceva, ci pentru că mă tem că ceva li se v-a întâmpla lor,” răspunse Dike și și-a ridicat privirea la cer.

Shhh,” șopti Lodur și privi cu atenție în jur cu colțul ochiului. „Ceva se apropie. Trebuie să fim…”

„…atenți?!” vocea lui Fenrir se auzi în spatele lor. Lodur zâmbi. El cunoștea acea voce, dar nu a putut niciodată simți a lui prezență. Pentru un motiv ciudat el nu înțelegea cine vine fără să-l privească sau să-i asculte vocea și asta se întâmpla numai cu Fenrir și Samaya și asta înseamnă doar un lucru: Lodur e vulnerabil și dacă Chaos a ascuns acești doi pui de lup de ochiul său interior, asta trebuie să fie pentru ceva. Dar el preferă să nu-i spună asta lui Dike. Nu voia să-l preocupe mai mult decât era deja, fără ca măcar să cunoască răspunsul și Lodur a decis să aștepte și să privească în tăcere la ceea ce va urma.

Samaya și Fenrir s-au așezat. Băiatul s-a așezat lângă Dike, iar Samaya lângă Lodur. Ea nu-l văzuse niciodată cât fusese doar un pui de lup, dar acum, când și-a recăpătat înfățișarea umană, l-a putut vedea și era ceva mistic în acea umbră. Poate asta era din cauza că nu-l mai văzuse mai înainte, dar primul lucru pe care ea-l făcu, după ce s-a așezat, a fost să-l privească în ochi.

„Ei nu luminează cu foc. Asta înseamnă cu nu acești ochi i-am văzut mai înainte și nu această voce am m-ai auzit-o,” se gândi Samaya.

Privirea amabilă a lui Lodur a fost fixată asupra ei. Mințile lor s-au conectat, asemenea sufletelor.

„El probabil că nu mă aude așa cum o face tata, dar acești ochi îmi vorbesc și ei îmi spun că nu ne v-or răni,” s-a gândit în continuare Samaya, în timp ce-și mișca capul de pe un umăr pe altul. Ea iubește acum acea mișcare, la fel cum iubește sentimentul din sufletul ei, când urechea ei atinge pielea umărului și un fel de căldură interioară împăciuitoare i se strecoară în a ei inimă: parfumul ființei sale umane.

„De auzit te aud eu, la fel cum te pot vedea și sunt atât de fericit că mă poți vedea și tu. Asta înseamnă că de acum înainte putem vorbi și curând v-a trebui să-mi povestești despre visele tale,” îi spuse Lodur de data asta.

„Asta înseamnă că tata ți-a spus despre ceea ce i-am povestit eu. Nu-i un lucru frumos din partea lui. Era un secret,” răspunse Samaya și se simți tristă și supărată, căci tatăl ei îndrăznise să-i destăinuie secretul unui străin.

„Nu sunt un străin. Sunt fratele tatălui tău și sunt de altfel și străjerul Māṉsṭar Kēlaksi,” fură de data asta cuvintele lui Lodur adresate Samayei.

„Ce-i Māṉsṭar Kēlaksi, unchiule Lodur?” îl întrebă fetița, privindu-l insistent pe Lodur în ochi.

Buzele lui Lodur se mișcară ușor într-o șoaptă și fata putu citi pe buzele lui „Galaxia Monștrilor!” Ea nu știa ce era asta, dar știa că în curând va afla o istorie interesantă, ceva care v-a trece de orizonturile cunoașterii ei limitate și din acel moment o legătură nevăzută îi uni pe cei doi pentru totdeauna.

„Despre ce vorbesc ei, tată?” întrebă Fenrir, privind cum Samaya vorbea cu Lodur în limba ei.

„Nu știu, fiule, dar sunt sigur că ei au o mulțime de lucruri să-și spună. Aceasta este prima dată când Samaya poate vorbi, iar ei trebuie să recupereze timpul pierdut,” a fost răspunsul blând al lui Dike. „Nu fi gelos, Fenrir. O inimă de frate trebuie să fie mereu blândă și deschisă să primească dragostea propriului sânge.”

„Nu sunt gelos. Sunt doar curios. Știi și tu: ori poate sunt gelos, dar nu din cauza că Samaya vorbește în limba ei interioară și că nu o pot auzi, dar din cauză că pentru prima dată ea vorbește cu cineva care nu-s eu,” a spus Fenrir cu o urmă de tristețe în voce.

Dike a râs ușor. „Asta înseamnă că o iubești enorm.”

„Și nu doar o iubesc. E sora mea. Trebuie s-o protejez. Chiar și de ea însăși.” În ochii lui Fenrir a sclipit o ciudată umbră. Pentru prima dată, în inima lui, sămânța îngrijorării încolțise. Pentru prima dată simțea că ceva rău îi pândea, așteptând s-o găsească singură și s-o rănească și băiatul decisese să n-o lase singură pe Samaya niciodată. Și el era convins să moară, dacă va fi necesar, dar numai ea să fie în siguranță.

Silueta lui Lodur se mișcă încet în depărtare. Pașii lui nu lasă urme pe pământ, iar tălpile lui nu ating firele de iarbă. El se îndreaptă spre întunecata și deasa pădure văzută în depărtare. Acolo unde nimeni nu îndrăznise să intre, acolo de unde o stranie suflare de aer ieșea de printre copaci, înconjurând lumea cu o ceață albă și groasă.

„Se v-a întoarce el vreodată?” a întrebat Samaya cu o voce inocentă. Ea stă pe o rocă, în dreapta tatălui, în timp ce Fenrir stă în stânga lui. Cei trei privesc spre Lodur care se apropie de pădure și în inima lor încolți preocuparea.

„Se v-a întoarce,” răspunse Dike. „Trebuie.”

Tatăl își îmbrățișă ambii copii la piept, de parcă încerca să le umple corpurile cu toată căldura pe care o simțea în a lui inimă. Îi iubește pe ambii și e preocupat pentru ei, dar Lodur e corect: va face totul ca să-i învețe să lupte, căci un război se apropie.