După sfârșitul Primului Război, care însemna o nouă înfrângere pentru ea, Genea oftă adânc, iar al ei oftat greu se auzi ca un ecou vuind prin imensul ei Palat de Piatră, căci ea înțelese că atunci când renunțase la al ei trup și-i dădu lui Eris șansa de a se naște, ea pierduse orice drept de a mai spera la un viitor în afara acestui Palat.

Acum rămas era doar al ei spirit, care e sortit să cutreiere în lung și-n lat limitatul spațiu al Palatului, în timp ce din trupul ei de odinioară nu rămase decât o figură transparentă și complet lipsită de viață.

„A fost greșeala mea că m-am încrezut în mine,” rosti Genea abia auzit și, ghemuindu-se lângă pragul ușii, pe care nu avea dreptul să-l pășească, ea oftă din nou și crăpă ușor ușa Palatului și privi în depărtare la Grădina de copaci adormiți, care păreau atât de frumoși în sclipirea ușoară a întunericului, dar Genea știa că cât de curând ei v-or fi readuși la viață de Puterea lui Haos, ajutat de titani, și de Alabar și Bayer.

Deodată însă tresări, simțind o ciudată pulsație în aer, dar nu era nicidecum viața care se întorcea la ea, dar era un sentiment de teamă, pe care-l trăise cu mult timp înainte, atunci când decise să-l adoarmă pe Yggdrasil, disipă Copacul Vieții în neanturi și se declară stăpână a Universului.

„Nu se poate,” rosti înspăimântată Genea. „Acea stea a dispărut undeva după a noastră luptă, dar acum îi simt din nou prezența. Oare…” și Genea închise ochii și gândul ei îi părăsi trupul transparent, colindă timp și spațiu, până ajunse în fața Aeonului și, nu departe de această stea de lumină, al ei gând văzu înfricoșătoarea Gaură Neagră, numită Māṉsṭar Kēlaksi.

Un suspin greoi ieși din gâtlejul Geneei când gândul ei reveni la ea și ea deschise ochii în același moment când ochii de foc ai Haosului apărură în fața ei, în timp ce în spatele ochilor se rotea amețitor Gaura Neagră.

Genea se ridică și, clătinându-se pe picioare, începu să colinde bezmetică pe scările Palatului, în timp ce gândul ei se întoarse mult în timp, atunci când avuse loc lupta dintre Genea și Māṉsṭar Kēlaksi.

Își amintește că atunci când l-a adormit pe Yggdrasil și întunericul a pus din nou stăpânire peste întinsuri, iar ea se bucura de acel triumf, Genea auzi un vuiet enorm venind de undeva. Privi în jur, dar nu văzu nimic, dar totuși vuietul creștea în intensitate și se auzea tot mai aproape și mai aproape.

Abia atunci Genea a înțeles că acela era zgomotul foametei vidului, care amenința să înghită totul în jur, acum că nu era urmă de viață clipind nicăieri în neant.

Genea așteptă, în timp ce încerca să înțeleagă de unde totuși se simte acea pulsație amenințătoare și distrugătoare. În jur nu adia nicio boare de aer, la fel cum nu se simțea nimic venind de sus. Dar curând tălpile Geneei simțiră cum stratul de aer de sub ale ei tălpi începe să vibreze, iar asta însemna un singur lucru: curând gura vidului se v-a deschide larg și totul în jur v-a fi condamnat pieirii.

Ea se cutremură, căci înțelese a ei greșeală: fusese avară, dorise tot, dar acum era amenințată să moară. Așa că decise să lupte împotriva vidului, dacă vrea să trăiască.

Unica ei șansă era să se hrănească cu energie din locul din care Yggdrasil își umplea trupul cu serul vieții. Așa că Genea se întoarse în Paradis. Dar, atunci când se apropie de Fântâna Adevărului, dătătoare de viață altor ființe, apa ei secă, căci Genea nu avea dreptul să bea din această sfântă apă și prin Urmare energia ei era acum limitată.

Apoi se întâmplă inevitabilul: Cosmosul crăpă brusc și chiar în centrul lui apăru o gaură imensă, care se rotea în cerc la partea exterioară, în timp ce în interiorul ei era asemeni unui gâtlej, în formă de spirală, asemeni unui coridor al lumilor care cobora pe trepte, de parcă ar fi fost scări, iar această formă spiralată amintea cumva de vânătoarea unei haite de lupi, care nu se abate de la al ei țintă, până când n-o învinge.

Odată cu deschiderea acelei Găuri Negre, un vuiet de tobe începu să bată înăuntrul ei și, de parcă ar fi format un imens aspirator, aceasta începu să atragă înspre ea tot ce era prin preajmă: întunericul, stelele vii și moarte și chiar Paradisul era amenințat cu pieirea.

Genea, care asistase împietrită la această naștere a Găurii Negre, șopti în cele din urmă îngrozită: „Māṉsṭar Kēlaksi! Galaxia Monștrilor aici, în Cosmosul Vieții și asta numai datorită mie și a prostiei mele” și ea se cutremură, cu întregul ei trup.

Însă Genea își reveni rapid, căci nu era pregătită să renunțe. De aceea, pentru a supraviețui, ea decise să construiască un imens Palat, pe șapte nivele, chiar în centrul Paradisului, în spatele lui Yggdrasil, care era singurul în stare să lupte împotriva Găurii Negre, căci chiar dacă copacul era adormit, puterea lui încă persista în Cosmos, protejându-l.

Genea își începu treaba, dar puterea ei era limitată, căci în absența cuiva care să lupte împotriva vidului, acesta lua viață de la ea, iar Genea nu avea de unde umple golul lăsat în al ei suflet.

Cu toate acestea ea se încăpățână să triumfe și, pas cu pas, piatră cu piatră, puse temelia Palatului. Dar când să se apuce de ai lui pereți, Geneei îi veni o idee - de ce să nu facă și ea același lucru ca vidul care fură viață de la ea? Așa că Genea, folosind parte a Magiei ei Negre începu să absoarbă, puțin câte puțin, energie de la Māṉsṭar Kēlaksi și, cât de curând, Palatul pe șapte nivele fu înălțat în toată splendoarea.

Genea crezuse că câștigase atunci, chiar și în fața imposibilului, însă se înșelase. Aceeași energie care o ajutase să construiască Palatul și pe care ea o furase de la Gaura Neagră, începuse acum să lupte împotriva ei și să se întoarcă la stăpânul care o crease.

Māṉsṭar Kēlaksi își deschise dintr-o dată gâtlejul imens și începu să o tragă pe Genea spre al său hidos trup, în timp ce Genea atinse trunchiul lui Yggdrasil, cerându-i ajutorul, dar copacul continua adormit, iar a lui putere nu era de partea Geneei.

Când mâna ei alunecă complet de pe trunchiul lui Yggdrasil, Genea decise să atace și un curent de aer negru fu aruncat înspre Māṉsṭar Kēlaksi și un val de magmă fierbinte fu apoi scuipat spre ea din gâtlejul Găurii Negre.

Genea sări în lături, căci era cât pe ce să fie făcută scrum de lavă și înțelese că această luptă inegală dintre două femele ale Umbrelor, hidoase și flămânde de putere, se v-a sfârși doar atunci când una dintre ele v-a dispărea.

Atunci când Genea făcea un pas în față, folosind întreaga putere pe care o avea pentru a închide Gaura Neagră, era forțată să facă apoi doi în spate, căci puterea din Māṉsṭar Kēlaksi se trăgea către Gaura Neagră, iar asta o făcea și pe Genea să se apropie cu pași amenințători de ea.

Māṉsṭar Kēlaksi își deschise deodată larg porțile gâtlejului său, când simți victoria aproape, iar în acel moment vârful picioarelor Geneei atinseră pragul Găurii Negre și Genea înțelese că trebuie să decidă: viață sau moarte.

Și a decis: în ultimul moment posibil. Ea a renunțat atunci și, folosind ultimele puteri pe care le mai avea în al său trup, ea intră în Palatul de Piatră și ferecă ușa, chiar dacă asta însemna să fie învinsă, lăsând o pată de rușine pe sufletul Cosmosului.

Rușinată și îngenuncheată, Genea s-a întemnițat pe sine în Palatul ei pe 7 nivele, unde s-a condamnat la dezolare, atunci când a înțeles că dacă continuă să lupte împotriva energiei dătătoare de viață a Universului, considerat acum de ea ca fiind un imposibil, v-a dispărea în cele din urmă, de parcă n-ar fi existat vreodată în această lume.

Și a făcut alegerea potrivită atunci. Fuga nu înseamnă întotdeauna învingere: aceasta poate fi doar un suflu proaspăt înainte de bătălia finală și ea avea dreptate, căci ultima ei speranță rămase a fi anume cel pe care-l adormise din prostie și lăcomie, furându-i parte din putere: Yggdrasil, deoarece puterea Copacului Sfânt nu era adormită. Dormea doar trupul său și lumina sufletului său, care l-a adus la viață pe Haos, și parte din acea lumină bătea acum în pieptul Haosului sub formă de inimă, luminând din nou nelimitatul Cosmos.

Atunci însă, când Genea a cedat în fața Māṉsṭar Kēlaksi, tot Yggdrasil a fost cel care a salvat lumea, căci serul vieții ce curgea în el a trimis un val de energie dătător de viață spre Gaura Neagră, forțând-o să-și închidă porțile și să se ascundă în neanturi.

Văzând asta, Genea a crezut că e scăpată și a decis să iasă din a ei închisoare, dar i-a fost imposibil: atunci când cedase în fața Māṉsṭar Kēlaksi ea a renunțat la tot și era acum doar o captivă în propria sa închisoare.

Însă răul din ea își deschise larg ochii și ea decise să se răzbune. Așa că, atunci când inima Cosmosului a dat Naștere lui Haos, Genea a pus în ochii lui focul inimii ei și astfel l-a forțat s-o numească mamă.

Dar Haosul a eșuat la rându-i, fiind învins de Eris și ea, la rândul ei, a fost condamnată la liniște și supunere când a fost întemnițată în Māṉsṭar Kēlaksi, cea mai rea și de temut închisoare din câte există, căci anume acolo inculpatul își ispășește păcatele, înghițit de propria-i promiscuitate și aceasta este ceva de care chiar și răului îi este teamă.

Dar totuși ceva i-a dat lui Eris o sămânță de speranță și asta a fost anume inima ei neagră, deoarece răul cunoaște un alt rău, ei se miros de departe și aceasta este ceva care aduce întotdeauna nenorocire pentru tot ce îi înconjoară.

Fiind făcut din măruntaiele lui Māṉsṭar Kēlaksi, diamantul negru, care-i servea drept inimă lui Eris, a adunat putere, a început să crească, în timp ce se hrănea din laptele negru al mamei lui și curând o mică poartă a fost deschisă în Gaura Neagră și astfel Eris a reușit să scape, dar nu ea în persoană, ci doar inima ei, sub forma unei mici comete negre și cu puterea luminii și-a ascuns hidosul trup în Univers.

Pentru trădarea lui, pentru faptul că a fost visător doar pentru o clipă, Dike a fost trimis pe pământ, acolo unde o nouă lume prindea formă, acolo unde nu era încă nimic de care unul putea fi mândru și anume această lume Dike trebuia s-o conducă.

El trebuia să rămână pe pământ până acea lume v-a fi total formată, până când v-a aduce fructe pe acel pământ și v-a putea lăsa în locul lui un demn urmaș de a-i duce mai departe învățăturile despre lupta dintre Bine și Rău, dintre Bunătate și Pierdere, dintre Pace și Război și numai atunci Dike va avea liber să se întoarcă din nou în Cosmos, conducând închisoarea Māṉsṭar Kēlaksi.

Astfel Dike a lăsat imensul Cosmos pentru micul Pământ, iar fratele lui Lodur a fost lăsat în locul lui să o păzească pe Eris și de acum încolo și de ce-i fusese lui Eris cel mai frică se întâmplase: ea se întemnițase pe sine însăși pentru eternitate, căci dacă Dike era visător și-i dădea din când în când răgaz să respire, Lodur era diferit - el nu putea nicidecum fi învins, el nu putea fi cumpărat sau supus, precum nimic nu-l putea forța să-l trădeze pe Haos.

Cu venirea lui Dike pe Pământ începu o nouă eră pentru ființele vii. El suferise rușinea de a fi alungat din Paradis, dar avea în mintea sa un plan cum să creeze unul aici, pe Pământ, și chiar dacă astfel el își v-a da și ultima suflare, Dike era convins să triumfe, în timp ce era la cârma Regatului Rophion.