„Un război sfârșit ... aduce un alt război.

Cu flăcări care urcă până-n cer și mai departe,

Prezicând Moarte, Prezicând nevoi,

Căci un război sfârșit aduce iarăși moarte!”

După întoarcerea lui din Paradis și după discuția lui cu Yggdrasil și cu vocea Vieții, Haosul a decis că e timpul să-și dea un răgaz sie și lumii și de aceea, se așeză pe tronul său de piatră, din mijlocul Universului, și, privind mișcarea lentă a stelei Aeon, se cufundă în gânduri.

În jur, stelele își continuară a lor rutină zilnică, la fel și zilele și nopțile Cosmosului, care deși erau majoritatea timpului cufundate în întuneric, ele totuși pulsau din când în când cu viață.

Apoi, într-o zi când Aeonul începu să strălucească mai tare ca de obicei, făcând și inima Haosului să strălucească, acesta întinse mâna sa în față și, de parcă ar fi scris ceva, schiță câteva simboluri în aer.

Acele simboluri erau strâns legate de simbolurile Yin și Yang ale zilelor noastre: un cerc perfect conturat de la primul punct, care într-un final deveni și ultimul, la fel precum era și culoarea lui care-i hașura suprafața - de un negru abisal. Însă, chiar dacă acest cerc luminat de lumina Aeonului era extrem de plăcut inimii lui Haos, el decise că mai lipsește ceva acolo, dar nu știa ce.

Însă Cosmosul era de partea Haosului și, de parcă ar fi citit gândurile uriașului de piatră care căuta o idee, departe-departe la orizont un fulger imens străbătu trupul albastru negriu al cerului, iar asta îl făcu pe Haos să surâdă: găsise ceea ce căuta. Așa că, despică suprafața cercului hașurat în negru în două. Dar linia care despărțea cercul nu era perfectă, dreaptă - aceasta era ca un zig-zag mic, cu două adâncituri - una în partea stângă-sus și alta în partea dreaptă jos.

Dar chiar și așa Haosului i se păru că mai trebuie ceva aici și chemă la Sfat Viața. „M-ai chemat, Haos?” spuse vocea femeii, după ce Haosul se gândise câteva clipe la ea, căci nu știa ce să facă ca s-o cheme aici.

„Da. Am nevoie de al tău sfat înțelept pentru a sfârși această mică sferă a Cosmosului și deși m-am gândit îndelung ce ar mai lipsi la ea, nu pot să-mi dau seama ce anume lipsește.”

Viața tăcu, căci și ea era în încurcătură, însă brusc se simțiră pulsații vioaie în aer și Haosul înțelese că Viața îi v-a da curând o idee. Și așa și a fost: „Ți-i minte ce ți-a spus Yggdrasil, atunci când ai fost în Paradis?”

„Despre celălalt copac, asemănător lui, numit Copacul Vieții?”

„Exact. Dacă au existat cândva un Copac al Vieții și altul al Morții, de ce atunci sfera ta să nu le conțină pe ambele, mă refer aici la întuneric și lumină?”

Haosul surâse, căci încă odată Viața avea dreptate. Așa că întinse mâna spre cer și, atingând linia din mijloc, făcu ca partea sa stângă să fie complet neagră, în timp ce partea sa dreaptă fu scăldată în lumină dătătoare de viață, iar fiecare parte avea pe ea o altă sferă mai mică, de parcă ar fi fost un punct pe ea, însă de culoare opusă lor.

„Acum e perfectă,” spuse Haosul și se ridică în picioare, admirând această creație a sa și minunându-se că fusese în stare de a o crea. „V-oi numi această creație a mea Sfera Lumii. Linia din mijloc v-a fi Poarta ce le desparte și se v-a numi Alabar sau Poarta Galaxiilor, în timp ce cele două sfere mai mici de pe ele v-or fi stelele vieții și ale morții, dar care v-or avea un singur nume - Bayer.”

În lumina puternică a Aeonului, Sfera Lumii începu să se miște încet, de parcă s-ar fi mișcat în jurul axei sale, iar asta îl făcu pe Haos să zâmbească. Însă, fiecare mișcare a sa era urmărită din întunericul îndepărtat al Cosmosului, din Paradis și, temându-se ca Haosul să nu readucă totul la viață, după ce ea muncise atât de mult ca să-l cufunde în întuneric, Genea suflă peste el un suflu magic și inima Haosului se desprinse în două, însă cea de-a doua inimă era complet neagră, de parcă ar fi fost un diamant scăldat în smoală.

Anume din acea inimă neagră se născu Eris - cea pe care Haosul la început o consideră soră, însă cât de curând o făcu a sa soție, fără să bănuiască măcar că deși se născuse din a sa inimă, Eris era total diferită lui.

Timpurile treceau, la fel cum se schimbau stelele în jur și Haosul simți că Eris pentru el devine din ce în ce mai importantă, chiar mai importantă decât el însuși. Însă Eris nu simțea la fel, căci ea fusese creată din partea întunecată a lui și ceea ce-și dorea ea era să iasă din a lui Umbră și să domnească în locul Haosului.

Dar Eris înțelegea că singură nu are nicio șansă, chiar dacă simțea puterea Geneei curgând în ale ei vene și dându-i impuls să lupte, chiar dacă auzea a ei voce îndemnând-o la răzvrătire. Însă Eris decise să aștepte și în tăcere puse la cale al său plan diabolic.

La început ea se alătură Haosului în dansul creației și când Haosul era complet orbit de a ei prezență, Eris aruncă semințele răului între ei și din al lor schimb de energie se născură al lor copii - Nyx și Striff. Însă, din prima zi a apariției lor pe lume cei doi simțiră o imensă conexiune cu a lor mamă, dar niciuna cu a lor tată, iar asta era de fapt puterea întunericului.

Cu venirea copiilor ei pe lume, Eris se decise să riște și, într-o zi, când Haosul închise ochii cu gând să-și umple inima cu parte din energia Aeonului, Eris îl atacă, cu un val de energie neagră, dușmănoasă, aruncat asupra lui.

Haosul nu simți la început acea lavă întunecată venind înspre el, însă Viața îi strigă din neanturi: „Atenție, Haos, întunericul atacă!” și, deschizând al săi imenși ochi de piatră, Haosul aruncă o energie de lumină, iar când lumina și întunericul se întâlniră totul în jur începu să vibreze de parcă s-ar fi cutremurat Universul și astfel Primul Război care avusese loc vreodată începu, iar asta a însemnat trădare pentru Haos.

Anume acest gust amar al trădării făcu inima Haosului să împietrească de tot și lumina ei să se estompeze. De aceea Haosul a decis că e timpul să lupte împotriva celei pe care o iubea nespus, dar care alese să-l trădeze și, chiar de ar trebui să distrugă propria sa operă de artă, Haosul era convins să o învingă pe Eris, s-o îngenuncheze, s-o facă să se căiască.

„Dacă așa a decis soarta și a mea consoartă, atunci v-oi porni la luptă,” îi spuse Haosul Vieții și, aruncându-se asupra lui Eris, care rânjea plină de satisfacție în fața lui, cei doi se prinseră parcă în brațe, ca două amalgamuri de stele de piatră și a lor putere îi făcu să dispară și să apară ici și colo prin Univers, de parcă s-ar fi teleportat prin Lumi necunoscute încă.

Se auzi apoi un strigăt al celor doi, împletit într-un vuiet, dar curând neantul se cufundă din nou în liniște. Apoi, cei doi reapărură din nou în fața Sferei Lumii și împingându-se cu putere reușiră să-și despartă a lor trupuri.

Eris recurse la al ei vicleșug, pentru că simți nevoia să respire, însă când se târa înapoi, căutând un loc de ascunziș, Haosul o prinse de gât, cu imensele sale degete de piatră și privind-o cu ai săi ochi de foc, șuieră printre dinți: „ai făcut cea mai mare greșeală pe care o puteai face vreodată, Eris. Această lume este a mea și nu mi-o ve-i lua niciodată.”

Dar Eris doar rânji cu satisfacție, căci ea era sigură de succesul ei. Ea știa ceva ce Haosul habar nu avea și acel lucru se întâmplă curând, apropiindu-se de ei cu o viteză uluitoare.

Nu departe de ei, într-o trăsură trasă de 6 cai negri, în care se afla axa Cosmosului, veneau să-și ajute mama, Striff și Nyx.

„Proștilor!” strigă Haosul la ei. „Încercați acum să distrugeți această lume?”

„Nu,” rânji Eris la el. „Încerc doar să te distrug pe tine.”

„Atunci Eris, continuă să visezi la imposibil,” spuse Haosul cu voce de tunet și anume sunetul vocii sale fu cel care-l chemă pe Elyzar, calul de foc al Timpurilor, care apăru de nicăieri lângă Haos. Al calului nechezat îl făcu pe Haos să tresară și, întinzându-și mâna, el prinse hățurile și dintr-o săritură, se urcă pe spatele lui Elyzar.

„Joci murdar, Haos,” rosti Eris, neplăcut surprinsă de ceea ce vedea. „Folosind timpul împotriva mea crezi că ve-i învinge, însă e inutil, căci eu sunt mai presus de ele,” strigă Eris și al ei răcnet se auzi peste tot în Univers.

„Războiul îl învață pe unul ce-i curajul și tot războiul îi dă dreptul să aleagă ce cale să urmeze: cea a minții sau cea a inimii. Chiar dacă mi-ai fost alături atât de mult timp, n-ai ajuns niciodată să mă cunoști cu adevărat, căci având Timpul de partea mea pot controla totul în jur, chiar și pe tine.”

Dar Haosul greșea, căci Timpul nu a fost creat să fie subjugat. Timpul a fost creat să se controleze pe el și în același timp să controleze pe alții. De aceea, când cuvintele lui Haos se rostogoliră în Univers, undeva în spatele Aeonul se arătă în toată splendoarea Balanța Cosmosului.

A ei splendoare și forma perfect echilibrată amplifică lumina Aeonului și acea lumină fu transmisă pretutindeni, de parcă ar fi dat un semnal.

În momentul în care lumina atinse pielea neagră a lui Elyzar, calul scoase un nechezat infernal și, ridicându-se pe picioarele din spate îl forță pe Haos să dea drumul hățurilor.

În acel moment, Nyx prinse axa Cosmosului cu ambele mâini, în timp ce magia propriei ființe o ajuta să facă asta, acoperind axa cu o haină neagră, și aruncând-o spre Haos, axa se prinse de a lui cingătoare, asemeni unui cârlig. „Acum, Striff! Trage de hățuri!” îi strigă Nyx fratelui și acesta forță cei șase cai negri să pornească în galop pe suprafața cerului.

Cu cât se îndepărtau mai mult de Haos și de Elyzar, axa Cosmosului se întindea tot mai tare și mai tare, de parcă ar fi fost un lanț gros, iar presiunea cu care axa trăgea de corpul Haosului era atât de mare că-l amenința cu distrugerea.

În timp ce se mișca disperat să se elibereze, Haosul începu să se clatine pe spatele calului ... simțind încă povara pe spatele său, Elyzar a pufăit puternic din nări și, scuturându-și cu putere coama, l-a aruncat pe Haos de pe spate.

Eris a crezut atunci că e șansa ei să se urce pe spatele lui Elyzar și să conducă lumea, însă calul își cunoștea stăpânul, știa cine e născut să conducă și cine nu. Așa că, în momentul în care Eris se apropie de el cu gând să-l încalece, Elyzar mușcă adânc din a ei carne amară, ca în cele din urmă Eris să fie nevoită să renunțe la al ei plan.

„Nu știi împotriva cui lupți, Elyzar. Îmi negi dreptul de Stăpân al acestei lumi. Nu mă poți învinge, precum nu mă poți înfrunta, căci nu ai acest drept sau putere,” dar Eris de asemenea greșea, căci cel care nu are scris în a sa soartă să conducă lumea, n-o va face nicicând, indiferent de câtă trudă n-ar depune.

Furioasă și nebună, Eris a început să ardă. Imaginați-vă cum o pădure întreagă e în flăcări. Imaginați-vă lumina și căldura produsă de acest incendiu și acum multiplicați de o mie de ori. Astfel vă puteți da seama cum arăta Eris în apogeul nebuniei ei, în timp ce toată ura ei era îndreptată spre Elyzar, căci își dorea enorm să-l distrugă, să-l transforme în praf și pulbere sau cel puțin să-l îngenuncheze. De aceea, ea și-a întins mâna enormă în față, intenționând să-l lovească în plin, dar calul dispăru într-o clipă simțind pericolul pândindu-l și, în locul calului, fu lovit Haosul, care imediat fu transformat în mii și mii de stele împrăștiate peste tot în Univers.

În momentul în care corpul Haosului fu dispersat în mii și mii de lumini strălucitoare, Balanța Cosmosului, aflată în spatele Aeonul, se desprinse și ea - în multe altele mai mici și, după câteva pulsații de lumină, nenumăratele Balanțe dispărură undeva, de parcă s-ar fi ascuns în Univers.

Văzând asta, Eris se bucură nespus, iar râsul ei triumfător se auzi pretutindeni. Ea nu vedea și nu auzea nimic în timp ce era cuprinsă de valul imens de fericire care-i inunda sufletul, căci simțea cu toată ființa ei puterea propriei conduceri, dar totuși greșea, pentru că cel care crease lumea, după ce el însuși fusese creat din vid, nu putea fi îngenuncheat atât de ușor.

„Te blestem să fii întruchiparea răului pe vecie, Eris,” vocea Haosului se auzi pretutindeni. „Curând ve-i simți pe propria piele ce înseamnă să fii îngenuncheat, ruinat și învins” și odată cu cuvintele rostite de Haos, la încheieturile mâinilor și la gleznele picioarelor lui Eris apărură cătușe, iar de acele cătușe erau legate lanțuri groase, imobilizând-o ... în timp ce lanțurile erau strâns prinse de hățurile lui Elyzar.

Pufăind furios din nări și simțind povara care-i fusese pusă pe spate, Elyzar începu să scoată o căldură imensă prin coamă, asemeni unui uragan rotindu-se deasupra sa, și în interiorul acelui uragan se văzură doi ochi imenși de foc, care formau din adâncimea privirii lor o Gaură Neagră.

Ochii aceea erau atât de înspăimântători ... lumina lor puternică ardea stelele din jur, hrănindu-se cu energia lor, adunând putere și curând începură să atragă corpul lui Eris spre ei, precum un magnet.

Ea se luptă să scape, ceru ajutorul copiilor ei, dar ei nu erau în stare să o ajute, căci își simțeau trupul împietrit, de frică, din cauza acelor doi ochi care-i priveau încontinuu.

Și, curând, Eris a fost complet înghițită de Gaura Neagră ... doar numele ei se mai rotea în jur ca un ecou prin Univers, amintind altora că un suflet de piatră, cu numele Eris, existase vreodată.

„Fiica mea hapsână și fiul meu nerecunoscător,” le vorbi Haosul copiilor lui. „Pentru trădarea voastră vă condamn la despărțire și asta vă va fi pedeapsa. Nyx va conduce doar nopțile întunecate, unde frica și disperarea plutesc în jur, în timp ce tu Striff, pentru că ai acceptat să participi la acest plan rușinos, te blestem să nu ai niciodată odihnă și mereu să trăiești în umbra cuiva, în timp ce ve-i fi căruțașul etern al trăsurii Cosmosului, care se va deplasa neogoit pe întinsul cerului.”

Lumina ochilor lui Haos a apus în momentul în care Gaura Neagră s-a înghițit pe sine prin proprie putere ... atunci, alături de trăsura lui Striff a apărut una mai mică, trasă de doi scorpioni negri, și o putere mistică a tras-o pe Nyx în ea.

Nyx nu se împotrivi, căci era complet paralizată de teamă. Pentru prima dată, în scurta ei existență, se temea de ceva și uitându-se în spate ea văzu o caretă de aur, trasă de doi cai albi, gonind spre micuța ei trăsură, în timp ce silueta cuiva impozant se contura în acea trăsură de aur: corpul titanului Helyos, primul născut din corpul Haosului și a cărui menire era să urmărească pe vecie trăsura lui Nyx, alungând astfel nopțile reci și readucând splendoarea dimineților pe cer, căci el prinse viață din suflarea Cosmosului și din acel moment începu o nouă eră.

Cei doi scorpioni, simțind arșița soarelui arzându-le pliurile cleștelor, au tras cu putere careta și au fugit în zare urmăriți îndeaproape de ura titanului Soarelui, care are scris în al său destin veșnica urmărire a fiicei lui Eris, căutând și dorindu-și a ei distrugere, și astfel să înfăptuiască pedeapsa căreia îi fusese hărăzită lui Nyx pentru a ei trădare și pentru nerecunoștința ei arătată în fața părintelui ei.

Iar în timp ce Nyx era alungată din urmă de Helyos și acesta trecu pe lângă Striff, fiul Haosului începu să se cutremure, căci ceva ciudat se întâmpla în spatele lui, în trăsură, dar el nu era capabil să privească înapoi, căci își simțea gâtul înțepenit, corpul prins într-un singur loc și doar degetele sale erau capabile să se miște, în timp ce țineau strâns frâiele. Și ochii săi... ochii îi erau încă vii și singurul lucru pe care-l vedeau în față era steaua Vieții și a Morții sau cum fu numită ulterior - Steaua Speranței, cunoscută în lume ca Bayer.

Cu strălucirea lui Bayer, în trăsura lui Striff, se contură silueta lui Atlas: un corp perfect de titan, al cărui soartă era să protejeze o singură imensă stea fără viață, iar când fu complet adus la viață, Atlas și-a întins mâna deasupra trăsurii și în ea au apărut nouă planete, dar doar una dintre ele s-a evidențiat printre celelalte și anume această planetă, numită Pământ, fu pusă de Atlas pe umăr și el se declară al ei protector pe vecie.

„Hai să mergem, Striff” îi spuse Atlas căruțașului, când fusese gata de plecare, și, nespunând nimic, Striff trase de hățuri și trăsura se porni încet la vale, pe imensa suprafață a cerului, în timp ce în spatele lor o altă Gaură Neagră era formată, dar aceasta era diferită de prima, căci nu înghițea în burduhoasa sa făptură stelele cerului, ci era formată din ele... din mii și mii de stele luminoase și alți doi titani apărură de o parte și alta a ei, protejând-o pe vecie – Lodur, Spiritul Justiției, a Judecății Drepte și Unicul care stabilește Regulile în univers, și Dike, fratele său, cel cu sânge de lup curgându-i în vene și cel menit să fie părintele Rophionilor.